Blog Archives - Page 2 of 9

March 17, 2023

(46) Overheard, 17 martie 2023

De dimineață, în timpul unei ședințe la cosmetică, am ascultat fără voia mea o emisiune la radio în care ascultătorilor li s-a lansat întrebarea “Care e cel mai scump obiect pe care-l aveți în casă?”. Au curs telefoane în direct și oamenii au răspuns, senini, “nevasta” sau “copiii” (sau ambele), nicidecum în glumă sau ironic, ci cât se poate de serios, chiar cu o oarecare mândrie că au arătat astfel lumii întregi importanța neprețuită a membrilor familiei. Chiar dacă realizatorii le-au mai atras atenția că era vorba despre “obiecte”, oamenii nu păreau să-și reconsidere răspunsul. “Dar ce, n-am zis că e soacra!”, s-a apărat un domn.

O doamnă mai în vârstă azi la coafor, către manichiuristă, cu voce foarte tare, așezându-se pe scaun:
N-o să credeți ce mi-am cumpărat!
...
Nici un răspuns, dar multe priviri curioase. Toate bănuim ceva din zona fashion& beauty, hai poate o casă sau mașină.
Un cavou, vine răspunsul complet imprevizibil. (Și irezistibil!)

La Starbax, la masa alăturată se desfășoară un training ad-hoc al unei probabil-interne, îngrozită de ceea ce i se întâmplă. Între foarte multe texte birocratice într-o perfectă limbă de lemn i se repetă obsesiv: You have to be creative, EVERY DAY!

Cum se îndulcește o veste proastă. Acum câteva zile, la telefon:
“Doamna Rosetti, nu știu cum să vă zic... avem o maaare problemuță!”

De mult nu mi-a mai spus cineva că aș semăna cu... Barbra Streisand. S-a întâmplat cu taximetristul care mi-a zis mai întâi doamnă, apoi s-a corectat: “domnișoară”. Zici că ești sosie la indigo, domnișoară! m-a avertizat apoi să nu care cumva să semăn cu ea și la destin. Păi, ce destin, am întrebat nedumerită. Săraca de ea, a avut bărbați fără număr, m-a lămurit taximetristul, suspinând cu părere de rău. Și-un fiu drogat, vai de capul lui cu cine-o fi semănat...

Nu vă supărați, a zis doamna în vârstă, cu pălărie și colier de perle, care era la rând în față mea la librărie, o știți pe Cristina Spătar?
Doamna de la casă o privea nedumerită.
De ce vă-ntreb, a continuat doamna cu pălărie, ea e o cântăreață care a divorțat de curând, știți?
Vânzătoarea nu știa nici acest amănunt.
Da, și de la divorț a făcut o depresie și s-a salvat scriind o carte. Aveți cartea?
Nu, nu avem.
Păcat, mă interesa, a spus dezamăgită doamna și a ieșit din librărie, ignorând toate celelalte sute de volume pe care alți depresivi le-au scris pentru a se salva.

Chelnerul (25, foarte simpatic):
Păi cât să mai fac meseria asta, mă apuc de ceva mai serios că până la 30 de ani, zice el, vreau să fiu și eu așezat la casa mea...
(credeam că urmează să spună că vrea să se însoare, să facă ceva copii)... cu încă un câine și două pisici!

Bună ziua, aș vrea și eu o riglă, vă rog! îi spun doamnei de la librărie.
De fete sau de băieți? mă lovește întrebarea la care nu eram pregătită să răspund.
Păi... e vreo diferență? Există rigle de fete și rigle de băieți?
Există, răspunde doamna din spatele tejghelei, apoi, dându-și seama că sunt pe dinafara împărțirii riglelor pe sexe, se hotărăște să schimbe abordarea:
Vreți de 50 de centimetri sau de 30?
Am luat de 30, deși era pentru băiat. Sau poate tocmai de-aia. Încă nu-mi dau seama...

În 331, o tipă avea un videocall cu - am dedus - iubitul ei pe care era megasupărată. Țipa la el de se auzea în tot autobuzul. Și pe bună dreptate, veți vedea:
Da cine ești tu, mă, să-mi faci din astea mie? Păi io-ți dau parola mea și tu... ce faci? Ce faci, mă? Tu-ți schimbi parola??!! De ce-ți schimbi mă, parola? CĂ UMBLI CU ALTA, DE-AIA! Mai și minți! De ce mă minți, mă băiatule, de ce mă minți tu pe mine? Hai că m-am și enervat!
Nu știu cum s-a terminat, că am coborât, dar pe bune, îți dă fata parola și tu ce faci, mă??

La metrou mă abordează doi adolescenți să le dau un leu pentru cartelă. Le spun că n-am mărunt și trec mai departe auzind în spate adevărata întrebare:
Da’ criptomonede aveți?

Foto: Cornel Brad

Published by Adina Rosetti in 43/44, Blog

Tags: overheard

March 10, 2023

(45) Presiunea alegerii, 10 martie 2023

La ce vă pricepeți în afară de scris, mă întreabă deseori copiii la întâlnirile din școli, librării sau cele online, și de fiecare dată întrebarea asta mă lasă fără răspuns, pentru că adevărul e că în afară de scris (și tot restul lucrurilor care compun scrisul) nu prea mă pricep la nimic. Nu sunt îndemânatică, nu știu să cos, să croiesc, să repar chestii, să bricolez, să grădinăresc sau să împletesc; în bucătărie talentele mele sunt modeste și pur ocazionale; în domeniul științific mi-e teamă că am rămas la nivelul unul elev de clasa a șasea (și nu premiantul clasei!), politica mă lasă rece, calculele mă obosesc, excelurile îmi dau fiori de groază, n-am orientare în spațiu și nu știu să desenez. Ah, n-am nici voce! La orice sport, dacă presupune echipamente și poziții ceva mai complicate, sunt mai degrabă împiedicată (dar cred că măcar ofer un spectacol amuzant). Așadar, la ce mă pricep în afară de… povești? Ce-aș fi putut să fac dacă n-aș fi scris?

Pe la 17 ani și ceva (societatea a decis că) un copil trebuie să știe la ce se pricepe, și-a descoperit deja talentele și poate alege ce vrea să facă mai departe, iar confuzia în privința asta e taxată destul de dur. Îmi amintesc că la vârsta aia habar n-aveam ce să fac cu viața care mi se deschidea în cale ca un supermarket copleșitor, plin de posibilități – știam doar că sunt îndrăgostită și universul gravita exclusiv în jurul acestei stări. (Poate că la asta m-am priceput întotdeauna, să fiu îndrăgostită...)
Nici acum nu mi-e greu să înțeleg că a face o alegere, una singură!, la vârsta fragilă la care nu ești sigur de prea multe lucruri în legătură cu tine însuți și cu felul în care merge lumea, poate fi o decizie cumplit de grea, aproape paralizantă. Cum deosebești talentul de o simplă înclinație sau vocația de o toană de moment care va trece cu vârsta? Cum știi că alegerea ta de acum, a persoanei încă neformate care ești, va mai fi valabilă peste niște ani, timp în care se vor fi întâmplat atât de multe schimbări interioare și exterioare? A face o alegere e un salt în gol, similar probabil cu cel pe care-l faci când “cazi în dragoste”: cu ochii larg deschiși, dar fără niciun fel de garanții. Desigur, poți alege să nu sari în gol, ci să pornești liniștit la pas, pe cărarea cunoscută, bătătorită, bine semnalizată: nu e despre ce-ți dorești tu, ci despre ce se așteaptă alții de la tine. Așteptările lor devin alegerile tale. Multă vreme am crezut că asta e o formă de lașitate și-am judecat-o destul de aspru, judecându-mă de fapt pe mine, cea de atunci, care la 17 ani și ceva n-a avut curaj să sară în gol, să aleagă scrisul, și-n schimb a ales calea liniștită, cedând presiunilor exterioare. Azi îmi dau seama că nu e chiar așa, de multe ori curajul și claritatea se lasă descoperite mai greu și se construiesc în timp – uneori, cu ceva suferință, zbucium și parcursuri sinuoase.

Dacă n-ați fi scris povești, ce ați fi făcut – o altă întrebare la care nu prea știu ce să răspund concret, așa că o iau ca pe un exercițiu de imaginație, un fel de “ce-ar fi dacă?”. Imaginația deschide toate posibilitățile și, mai ales, toate imposibilitățile. Dacă n-aș fi scris povești, n-aș fi fost eu, prin urmare aș fi putut să mă pricep la toate lucrurile la care Cea-care-nu-știe-decât-să-scrie-povești nu se pricepe. Dacă n-aș fi scris, aș fi fost foarte pricepută la gătit și la afaceri, la desen și la sport. Voce, oricum, e clar că n-aș fi avut…

Imagine: yuumei/Deviantart

Published by Adina Rosetti in 43/44, Blog

Tags: alegere, talent, vocatie

March 3, 2023

(44) Munca emoțională a femeilor, 3 martie 2023

Probabil că acest text ar fi sunat altfel dacă l-aș fi scris cu o două-trei săptămâni în urmă, înainte să citesc cartea lui Gabor Maté, “Mitul normalității”… Aș fi scris despre generațiile de femei pe care le-am cunoscut în familia mea și despre cum, în doar patru salturi generaționale, s-a ajuns de la modelul de sacrificiu total pe altarul familiei (bunica mea) la modelul nici-nu-sunt-sigură-că-o-să-vreau-o-familie (fiica mea), între cele două extreme de mentalitate fiind mama și cu mine, două generații prinse în dorințe, nevoi și așteptări contradictorii, ancorate în două modele, pendulând între tradiționalism (mai mult mama) și eliberare (mai mult eu), toate cu multe costuri emoționale. Tot gândindu-mă la aceste costuri emoționale, m-a izbit o frază (de fapt, un capitol întreg) din cartea lui Maté care vorbește despre cum, pe lângă rolul de “a asigura nevoile economice și fizice ale familiilor lor, femeile sunt cele care se ocupă și de îngrijirea emoțională, cu prețul sinelui lor.” Jobul ăsta nu se termină niciodată – oh, cât de bine știu mamele chestia asta! Și de fapt, nu e vorba numai despre îngrijirea copiilor, căci femeile au rolul de “lipici emoțional” menit să țină împreună familia extinsă.

Mesele de familie ale bunicii mele (de sărbători, dar nu numai) ne adunau pe toți în jurul mâncărurilor ei fabuloase, pregătite cu dragoste și dăruire complete; n-am să o uit niciodată trebăluind prin bucătărie zile întregi, vorbind cu cratițele, tigăile și formele de chec, ornând salata de boeuf cu rondele de gogoșar și crema de brânză cu feliuțe de măsline. Bunica a fost casnică, crescută precum multe din femeile generației ei pentru a se mărita și a avea grijă de soț și de familie. Mama a continuat această tradiție, adăugând în plus la rolul ăsta (deja copleșitor) și-un job & o carieră, combinație care a dus-o deseori la epuizare. Încerc să intuiesc lupta ei interioară și greutatea imensă a rolurilor pe care a încercat, în felul ei perfecționist, să le împlinească. Generația mea a fost probabil prima care a început procesul de eliberare din rolurile presetate, chestionând permanent acest statu-quo impus din exterior. În limbajul femeilor din generația mea au apărut alte noțiuni, până acum interzise sau total ignorate; îndrăznim să avem dorințe individuale, să căutăm împlinirea personală, să nu rămânem prizoniere în căsnicii nefericite și să tânjim după “a room of our own”. Dar toate astea vin la pachet cu un sentiment continuu și uriaș de vinovăție, mai ales când ne comparăm cu mamele și bunicile noastre – cele care ne-au dat totul. Recent, am citit o postare a unei actrițe, mamă a doi copii mici, care povestea cât de greu i-a fost să-și învingă “vinovăția” de a-și lua o oră doar pentru ea și a merge la masaj… Mă recunosc atât de bine în povestea asta!
Îmi pare însă că pentru fetele generației Z și Alpha, născute și crescute în libertate totală, în noua ideologie a individualismului, pe care chiar noi le-am insuflat-o, din dorința de a nu repeta greșelile trecutului, asta nu va fi o problemă. Mă îndoiesc că ele vor duce mai departe modelul străbunicelor și că sacrificiul pe altarul familiei va fi o opțiune, atâta vreme cât vor exista opțiuni.

Aș fi vrut să fiu mai prezentă în viața femeilor care m-au crescut și care mi-au dat totul, să aflu cum a fost “munca lor emoțională”, despre care nu vorbeau niciodată. Să fi notat undeva poveștile bunicii din tinerețea ei. Să fi păstrat caietul ei de rețete, pe care aproape pot să-l răsfoiesc în minte – un caiet dictando, îngălbenit, cu coperte negre, împănat cu tot felul de hârtiuțe cu notițe. Să o fi vizitat mai des în ultimii ani. Încerc să o revizitez acum, din amintiri care încep să devină tot mai blurate, din fotografii redescoperite, scriind crâmpeie de texte care încearcă să recompună un tablou care nu va fi niciodată complet, dar care îmi doresc să nu fie niciodată uitat. Dincolo de flori și mărțișoare ocazionale, cred că asta am putea să facem pentru femeile din viața noastră: să le cunoaștem mai bine și să recunoaștem această teribilă și nesfârșită muncă emoțională pe care o duc, de cele mai multe ori singure.

Published by Adina Rosetti in 43/44, Blog

February 24, 2023

(43) Seaching for Ferrante, 24 februarie 2023

Rione Luzzati nu e un loc fictiv, ci unul cât se poate de real. Un cartier cu blocuri muncitorești și alei liniștite, în care miroase amețitor a balsam floral de rufe, de la sutele de haine puse la uscat sub ferestre. În Rione Luzzati, după prânz, viața pare încremenită, aproape nu vezi vreun om pe stradă. Doar câte o femeie la geam, întinzând alte rufe. Ca să ajungi acolo, venind dinspre centrul orașului, traversezi un teren viran la începutul căruia tronează un cort albastru pe care scrie “Gesu e la via, la verita, la vita”. Mare parte din cartier este mărginită de șinele de cale ferată, căci gara – Napoli Centrale – se află în apropiere. În Rione Luzzati locuiesc oameni obișnuiți, ale căror nume nu sunt deloc cunoscute lumii. Tot acolo, dar în cealaltă dimesiune a realității, cea care nu apare pe hartă, au locuit personajele din Tetralogia Napoletană a Elenei Ferrante, pe care le cunoaște o lume-ntreagă. Lenu și Lila, cele două prietene care-și împletesc destinele pe parcursul celor patru volume. Un alt personaj care poate fi urmărit de-a lungul sutelor de pagini este însuși orașul, faimos acum și pentru această ciudată specie de “pelerinaj literar”. Amplificat poate de misterul scriitoarei anonime, pelerinajul literar pe urmele personajelor începe din Rione Luzzati și continuă neapărat în Piazza dei Martiri, cartierul Vomero și, ideal, se încheie cu o excursie pe insula Ischia, acolo unde își petrecea Elena (cea din carte) vacanțele de vară.

În timp ce mergeam pe străzile din Napoli în căutarea acestor locuri, m-am gândit cât de uimitoare e puterea ficțiunii, dar și cât de puternică e curiozitatea umană. Am încercat să deconstruiesc sentimentul, să-i separ ingredientele și să măsor dozajele. Locurile reale au existat înainte de-a fi existat invenția și ascund, cu siguranță, mii de istorii care s-au întâmplat cu adevărat. Oameni reali trăiesc acolo, iubesc, suferă, au drame și bucurii. Și totuși, locurile devin cu atât mai fascinante cu cât reprezintă decorul unor povești inventate. E ca și cum te-ai plimba aievea în locuri apărute doar în vise. Doar că, deseori, imaginația ne duce în cu totul alte locuri în timpul lecturii, iar cele reale pot părea doar variante dezvrăjite ale decorului imaginat.

Majoritatea punctelor din traseul Ferrante sunt, de fapt, puncte ale orașului în care oricum ai ajunge – poate mai puțin Rione Luzzati care nu e deloc în zona turistică. Dincolo de străzi, cartiere și clădiri, încărcate sau nu cu semnificații literare, orașul e animat de o stare de spirit; Napoli e uriaș, foarte viu, foarte murdar și complet lipsit de pretenții. Nu-i deloc un oraș frumos, nici pe de parte încântător, nu e grijuliu și nu-i pasă deloc de așteptările vizitatorilor. Prin el roiesc scutere asurzitoare, străzile sunt înecate de gunoaie, clădirile își poartă cu insolență scorojeala, graffiti-urile și rufele întinse la uscat, oamenii nu-s eleganți, dialectul napoletan e greoi și sună caraghios, o umezeală venind dinspre mare impregnează totul și e de presupus că vara se adaugă la toate astea și mirosul care nu poate fi plăcut. Dar umblând aiurea, fără țintă și fără listă de obiective de bifat, lăsând lucrurile să curgă pur și simplu, filtrându-se diferit, amplificându-se cu amintiri imaginare (sau nu), orașul ajunge să te farmece. Poate că nu vei reveni niciodată, dar decorul va rămâne în mintea ta, iar amintirile se vor transforma, cu timpul, într-o (altă) formă de ficțiune.

Published by Adina Rosetti in 43/44, Blog, Uncategorized

Tags: ferrante, napoli, tetralogia napoletana

February 16, 2023

(42) Dragostea din cărți, 17 februarie 2023

Multă vreme am crezut că “adevărata” iubire este cea imposibilă. Nu m-au impresionat niciodată happy-end-rile din basme sau din filmele hollywoodiene, în care căutarea eroului se încheie cu o nuntă urmată de acea cortină groasă care nu mai lasă la vedere decât proiecția unui viitor fericit “până la adânci bătrânețe”, nu, pe mine m-a fascinat dintotdeauna mirajul iubirii neîmplinite, romantismul sfâșietor al unui amor niciodată consumat, mereu în așteptare și-n contratimp. Aveam exemple o grămadă în literatură (pe care le savuram cu o dulce tristețe, cum ar zice un alt suflet romantic, pe numele său Eminescu), de la clasicii Tristan și Isolda, a căror istorie o sorbisem cu sufletul la gură (prima dată în copilărie, repovestită de Alexandru Mitru), până la tragismul eroinelor bovarice, în frunte cu însăși Emma, mai apoi ale celor din romanele rusești, cu opriri prin paginile nordic-sumbre ale lui Knut Hamsun, to say but a few… Îmi construisem și o teorie, puțin infuzată de lecturile nedigerate din liceu din Eliade & Cioran, teorie care prevedea că, tocmai pentru a se împlini în plan spiritual, o iubire e musai să se sfârșească în lumea materială. Happy-endul din basme ascunde, în spatele cortinei strălucitoare, o realitate complet demitizată – după ce se trezește din somnul otrăvit cu un sărut, prințesa începe să se certe cu prințul din te miri ce, mai ales din amănunte domestice care au de-a face foarte puțin cu dragostea și tot arsenalul ei. Neîmplinirea romantică mi se părea oricând preferabilă unui eșec lamentabil – nu-i așa că-i mai bine să rămâi tânjind după o perfecțiune iluzorie, decât te îneci în dezamăgire sau să scufunzi un sentiment atât de pur în mlaștina mundanului?

Cam prin perioada aceea, am citit un articol de Andrei Pleșu care vorbea despre “iubirile fericite”, susținând că acelea sunt singurele care ar merita numele de “iubire”, în timp ce cele “neîmplinite” erau clasificate drept “teribile probe existenţiale, provocări tainice ale sorţii, materie primă pentru o eventuală soluţie de înţelepciune”, ceea ce invalida complet teoria mea izvorâtă din lecturi, dar pe care o aplicam cu succes și-n viața reală. Am închis articolul, la vremea respectivă, ușor iritată – de bună seamă, autorul nu iubise niciodată plenar și totuși sfâșietor! – și-am continuat să urmăresc atât în literatură, cât și-n viață, amoruri pustiitoare, fără sorți de izbândă și, din acest motiv, cu atât mai seducătoare.

Apoi am descoperit romanele de tip disecție-chirurgicală-a-căsniciei-cu-copii, în esență, epopei ale infernului neînțelegerii celuilalt – maestra absolută mi s-a părut Zeruya Shalev, în special cu “Thera”, o carte care mi-a fost ca un fel de biblie într-o perioadă tulbure și la care m-am reîntors din nou și din nou. La fel m-am întors la “Nimeni nu se salvează singur” de Margaret Mazzantini și, mai târziu, la “Zilele abandonului” al Elenei Ferrante. În esență, toate trei sunt niște romane de dragoste. De dragoste făcută țăndări. Nu de vreun cataclism, război sau capriciu al zeilor, ci doar de banalul trai în comun, cu cele mai bune intenții. Îți vine să iei personajele în brațe, să le scuturi când se afundă în autodistrugere și să zâmbești alături de ele, când reușesc să găsească o cale prin complicatul labirint al infernului personal în rătăcim cu toții.

Cât despre Alain de Botton, domnul ăsta mi se pare mult mai periculos decât filmele de dragoste cu final siropos si happily ever after. Despre alea îți dai seama foarte repede că-s basme nerealiste. Dar cărțile lui de Botton (fără a avea vreo miză literară) te lasă cu speranța că, dacă doi oameni muncesc cu răbdare o viață-ntreagă la o relație, alocând resurse imense de empatie, șlefuindu-și maniacal mecanismele de comunicare, ducând compasiunea și acceptarea la nivel de artă, vor reuși în final, după ce trec prin toate încercările, să obțină o fericire calmă și blândă de care se vor bucura apoi tot restul zilelor rămase. Și poate chiar ăsta e secretul “iubirilor fericite”.

Foto: Cornel Brad

Published by Adina Rosetti in 43/44, Blog

Tags: dragoste, iubire, literatura, relatii

February 10, 2023

(41) Contradicții și amiciții feminine, 10 februarie 2023

Când sunt complet lipsită de inspirație, cum mi se întâmplă tot mai frecvent, mă reîntorc la sursă - la “Invențiile ocazionale” ale Elenei Ferrante. Precum în romanele sale, Ferrante explorează și-n eseuri, profund și amplu, relațiile feminine: felul în care maternitatea se transformă odată cu trecerea timpului și, mai ales, diversele și subtilele forme de prietenii care se dezvoltă între fetițe și apoi între femei. E un ghem atât de strâns de sentimente și trăiri acolo, imposibil de descâlcit – iubire și trădare, admirație și invidie, loialitate și cruzime, toate coexistând într-o relație dintre două entități fragile, relație ce poartă numele convențional de “prietenie”, dar înglobează teribil de multe contradicții.

Recent, fiica mea mi-a spus că cele mai crude ființe i se par copiii. Crude nu în sensul de proaspete și inocente, așa cum am fi tentați să credem, ci ca referire la o formă de cruzime. M-am gândit instant la prieteniile dintre fete, acel amestec atât de bine esențializat în toate scrierile Elenei Ferrante. Le-am trăit și eu în anii de școală, le-am observat apoi (de pe margine) desfășurându-se în viața fiicei mele. Grupurile care se fac și se desfac lăsând întotdeauna pe cineva pe dinafară. Respingeri care alternează cu apropieri emoționante. Îmbrățișări tandre urmate de tăcere și un spate întors. Râsete reținute, ironii și drăgălășenii. Loialități trădate. Invitații urmate de uși închise. Mici suferințe disimulate. Negocieri nesfârșite transformate în adevărat șantaj emotional – dacă ești prietena mea, atunci faci chestia asta, dar dacă vorbești cu X, nu mai ești prietena mea. Prietenia dintre fetițe pare a fi un carusel amețitor și complicat, care scapă regulilor; de unde pornesc contradicțiile astea, m-am tot întrebat, și când eram mică, și acum, dar n-am reușit să găsesc un răspuns satisfăcător.

“O prietenă e tot atât de rară cât o iubire adevărată”, spune Ferrante. “Cuvântul prietenie (amicizia) împarte în italiană aceeași rădăcină cu verbul a iubi (amare), și nu întâmplător o relație de prietenie are bogăția, complexitatea, contradicțiile și incoerențele sentimentului de iubire.”
Am avut în copilărie câteva prietenii care au început și au rămas pentru totdeauna, altele care s-au sfârșit brusc odată cu finalul etapei care ne ținuse împreună (gimnaziul, liceul), dar pe care le reluăm periodic cu aceeași sinceritate și intensitate, de parcă ieri ne-am fi despărțit după ore, în curtea școlii. Altele s-au stins de tot, ca un amor care se stinge pentru că participanții nu mai au nimic în comun și au plecat pe drumuri prea diferite. Țin minte și acum șocul pe care l-am simțit în copilărie când, deodată, cea mai bună prietenă a mea la vremea respectivă mi-a întors spatele și nu a vrut să-mi adreseze vreun cuvânt. Un fel de ghosting, cum se spune acum, pe care nu l-am înțeles niciodată. Mai târziu, peste mulți ani, când ne-am reîntâlnit și am râs împreună de “faza aia de demult”, m-am lămurit că fusese doar o neînțelegere legată, previzibil, de un băiat oarecare.

Am învățat solidaritatea feminină doar când am devenit mamă și am început să fac parte dintr-o rețea la început invizibilă, apoi din ce în ce mai palpabilă, de alte mame; cumva, prinse în această nouă îndeletnicire care îți umple toată viața (chiar fizic, în primii ani ai copilului), am realizat că nu mai e loc pentru caruselul complicat al prieteniei feminine, ci doar pentru o formă de solidaritate simplă, bazată pe faptul că împărțim aceleași greutăți. Tind să cred că, atunci când maternitatea ne-a ocupat cea mai mare parte a ființei noastre, prietenia s-a distilat într-o formă mai pură și mai empatică, am lăsat în urmă jocurile și complicațiile fetițelor, intrând pe un teren mai sigur.

Întotdeauna i-am invidiat, în secret, pe băieți pentru prieteniile lor mai simple și mai sincere. Fără prea multe complicații și nesfârșite nuanțe emoționale de dezbătut și de negociat. Uniți în jurul unui interes comun, suficient să se transforme într-un liant puternic. Recent, l-am dus pe băiețelul meu la un teren de fotbal unde nu era niciun copil cunoscut. Prietenul cu care vorbise să se întâlnească acolo nu mai reușise să ajungă. L-am întrebat dacă, în condițiile astea, mai vrea să rămână. Pe teren erau câțiva băieți necunoscuți, dar asta nu a părut a fi problemă. Cu toții doreau doar să joace fotbal și asta era suficient.

Foto: Cornel Brad

Published by Adina Rosetti in 43/44, Blog, Uncategorized

Tags: contradictii, femei, feminin, fetite, prietene, prietenie

February 3, 2023

(40) Limbi străine, 3 februarie 2023

O prietenă mi-a făcut recent unul dintre cele mai frumoase complimente pe care le-aș fi putut primi: a spus că vorbesc fluent “copilăreza” și “adolescenteza”. E adevărat, mi-e foarte ușor să înțeleg și să mă înțeleg cu copiii – desigur, nu cu ai mei când e vorba să-și facă curat în cameră sau să se apuce de lecții (tocmai pentru că atunci ar trebui să vorbesc “adulteza” și nu oricum, ci cu maximă convingere și seriozitate).
Mi-e foarte ușor să mă conectez la limbajul și felul copiilor mici de-a vedea lumea și mă fascinează felul proaspăt în care fac conexiuni între obiecte, simboluri și idei și în care se joacă cu limbajul, turnându-l în forme noi și neașteptate. Făcusem liste întregi cu chestii poetice involuntare spuse de “ai mei” când erau mici și în continuare colecționez diverse metafore aruncate de copii cu nonșalanță – nu le numesc “perle” și nici “lucruri trăsnite”, căci asta e poziția cumva superioară a adultului care se amuză de “năzdrăvăniile” ăstora mici. Eu le consider doar adevăruri spuse altfel, cu o prospețime pe care noi am cam pierdut-o în timp ce ne însușeam limbajul bine formatat al oamenilor mari. Aș da orice să-mi dezvăț mintea de limbajul ăsta și de toate formatările, să (re)ajung cu adevărat (nu doar mimetic) la bucuria, curiozitatea și starea de libertate care-i fac pe copii să pună în cuvinte constatările lor poetice despre lumea înconjurătoare, presărată la tot pasul cu mici miracole care așteaptă să fie descoperite.

În egală măsură, mă atrage și sarcasmul adolescenților rebeli (desigur, cu excepția alor mei când îi rog să-și facă curat în cameră…). Le înțeleg atât de bine revolta în fața lumii dezvrăjite, inadecvarea în fața ritualurilor sociale la care “trebuie” să se supună fără să le înțeleagă, senzația de confuzie sufocantă atunci când află dintr-o dată că universul ăla plin de miracole și bucurii din copilăria mică e de fapt unul destul de ostil, cu multă presiune, multă cruzime și multe dezamăgiri. Senzația că trebuie să-ți croiești drum de unul singur într-o junglă căreia îi descoperi regulile din mers (desigur, ai putea să-i asculți pe ai tăi care le-au descoperit deja, dar nu ești “fraier” s-o faci…) și care nu te menajează deloc. Înțeleg de ce ai vrea să te răzvrătești, de ce acum răbufnește totul, reconstruindu-se, și de ce procesul ăsta-i atât de dureros. Așa că pot să vorbesc destul de fluent și “adolescenteza”, cum spunea prietena mea, tocmai pentru că poate, într-un fel, nu m-am desprins nici eu de tot de vârsta asta tulburată. Încă-mi pun întrebări peste întrebări și mi-e greu să accept că în viața de om mare lucrurile funcționează într-un anume fel.

Ce nu prea reușesc însă să vorbesc este “adulteza”. Limba oamenilor mari, foarte ocupați și, mai ales, cu multe certitudini. E drept că fără miracole și fără revolte, viața e în sfârșit mult mai simplă, bine așezată în cutiuțe în care știi exact ce găsești. Ți-ai bătătorit cărarea prin jungla care altădată era ostilă și-acum mergi mereu pe urmele pașilor tăi, fără să te abați. Credeți-mă, și nu mă alint deloc când spun, că uneori (de fapt, chiar deseori) mi-e și mie greu pentru că nu stăpânesc fluent adulteza. Mă puteți găsi la câte-o masă cu oameni mari care vorbesc atotcunoscători despre politică externă, rate bancare și, mai ales, despre eficiența unor mărci de centrale termice, urmărind de pe margine discuțiile aprinse, în care fiecare om mare vorbește pe un ton categoric. La un moment dat, un copil se va apropia de mine și-mi va arăta ceva, vreo prostioară, sau va spune vreo vorbă aparent fără sens și-atunci voi ști că există încă speranță, atâta timp cât pe lume sunt(em) destui vorbitori de copilăreză.

Imagine: My Pierrot, Anastasija Kraineva

Published by Adina Rosetti in 43/44, Blog

Tags: adolescenta, adulti, copilarie

January 27, 2023

(39) În jurul lacului, 27 ianuarie 2023

Pentru că tot ne trezim în mod natural în crucea nopții, eu și C. am hotărât să facem în (sau înainte de) zorii zilei câte-o tură de lac; s-au strâns deja câteva luni bune de când ne ținem de acest obicei, care mi-a revelat o față a orașului pe care nu avusesem timp s-o observ. Liniștea, răcoarea, răsăriturile de fiecare dată altfel, păsările de pe lac sau de pe cer, culorile care se schimbă de la lună la lună, ceața care-și modifică consistența. Alergătorii singuratici cu care te întâlnești uneori în mod repetat pe parcursul aceleiași ture – ei aleargă în timp ce tu doar mergi liniștit, deși în pas alert.

Îi recunoști imediat pe joggerii începători după expresiile ușor chinuite, preocupate de propriile mișcări, după echipamentul mai greoi, spre deosebire de așii alergatului matinal care pur și simplu zboară pe lângă tine. Tălpile lor încălțate cu pantofi speciali de alergare par desprinse de asfaltul denivelat al aleilor parcurilor, răsuflarea le e ritmică, despică aerul fără vreun mare efort în toată această mișcare care nu duce nicăieri precis. Îi privesc deopotrivă cu invidie și mirare – invidie pentru că știu că după nici cincizeci de metri de asemenea alergare aș cădea cu răsuflarea tăiată, mirare pentru că nu reușesc să le pătrund motivele și motivațiile. Înțeleg că importantă în acest caz nu e destinația, ci alergarea în sine, antrenamentul zilnic, chestia aceea care de cele mai multe ori mi se pare extrem de obositoare și suprafolosită – “depășirea limitelor”. În timp ce merg la pas, uitându-mă agale la rățuștele care fac bâldâbâc în apă, la culorile frunzelor și reflexiile clădirilor în oglinda lacului, tot încerc să dau de cap acestui resort interior care-i face pe alții să alerge din răsputeri. Poate vor doar să slăbească, poate simt nevoia să facă mișcare după ore nesfârșite petrecute în fața computerului, poate au ceva de demonstrat lumii sau doar lor înșile, poate se țin în sfârșit de rezoluția de Anul Nou, poate se antrenează pentru un obiectiv măreț și îndepărtat, vreun Iron Man, o cursă la Cercul Polar, un ocol în jurul pământului în mai puțin de cele clasice 80 de zile. Poate oamenii ăștia vor ajunge departe și știu că pentru asta e necesar să începi cu puțin – câteva ture inconfortabile de lac. Sau poate unii nu vor ajunge nicăieri, vor abandona alergarea după câteva dimineți, preferând (mai ales în anotimpul rece) căldura unui pat și mirosul cafelei.

Pentru mine, mersul matinal în același loc – se întâmplă să fie parcul Herăstrău pentru că e forma de “natură” cea mai apropiată de casă – a însemnat în primul rând un exercițiu regulat de observație. Mi se pare în continuare fascinant să observi micile modificări ale spațiului, pe parcursul unui an. Cât de diferit arată totul în funcție de câteva minute sau grade Celsius în plus sau în minus, cum apar și dispar forme și culori, cum aerul are uneori cu totul altă consistență – și încă nu am prins o iarnă adevărată, cu zăpadă! Pentru cineva cu o viață aproape exclusiv urbană, e o formă de reamintire a unor fenomene naturale pe care traiul printre clădiri, blocuri și mașini le umbrește, le uniformizează. E o formă de reconectare, e drept, superficială, dar e as good as it gets! Am ajuns să aștept cu nerăbdare aceste ture matinale transformate într-un ritual în sine care-mi aduce un strop de energie și claritate. Poate că după asta alergăm cu toții, în jurul unui lac sau aiurea, în pantofi sport superperformanți sau pe tocuri, după o formă pierdută de ritual care să ne ordoneze puțin viețile și să ne conecteze, măcar iluzoriu sau temporar, la altceva.

Foto sus: Cornel Brad

Published by Adina Rosetti in 43/44, Blog, Uncategorized

Tags: alergare, lac, parc, plimbare

January 20, 2023

(38) Textul vesel despre bucătărie, 20 ianuarie 2023

De la o vreme, textele de aici au tendința să alunece pe o pantă de seriozitate nedorită, așa că m-am gândit să (mai) schimb placa. Mai demult, la sugestia că ar trebui să scriu ceva "mai vesel", am promis o carte de bucate. Ca un făcut, multe dintre poveștile mele pentru copii conțin diverse rețete sau referințe cu & despre mâncare – un căpcăun-mare-bucătar, un zmeu care se îndoapă cu polonice întregi de perișoare, un restaurant în care marele chef Foame (cel mai bun dintre toți bucătarii) servește Răbdări Prăjite, nenumărate cofetării, descrieri și enumerări de prăjituri din Regatul Timpului, un personaj numit Zgârie-Brânză, altul numit Anton mereu în căutare de mâncare (prietenii știu de ce…), rețete detaliate de Sufleu de Voinic sau Supă de mazăre, varianta dietetică fără prințesă. S-ar zice că gătitul și bucătăreala mi-ar ocupa mare parte din timp și preocupări, dar adevărul este destul de departe.

Gătitul mi s-a părut întotdeauna o formă de magie: niște ingrediente banale și uneori amorfe sunt transformate printr-un proces alchimic în ceva care transcede simțul gustului. Dintre toate, patiseria mi se pare o adevărată formă de artă – precizia incredibilă, dozajul aromelor, culoarea care încununează rezultatul, detaliile și finisajele pur decorative. Mă pot uita, cu fascinație, ore întregi pe internet la video-uri cu cofetari care creează opere de artă din marțipan, migdale, vanilie și ciocolată, dar nu m-aș încumeta niciodată să purced la o asemenea treabă, o combinație de știință și magie care necesită studiu, antrenament, pasiune și dedicare totală, ca orice formă de artă. Mă mulțumesc să admir de la distanță, așa cum îi admir pe cei care valsează cu grație în propria bucătărie.

Am crescut înconjurată de femei care găteau. Din pasiune, din obligație, din nevoie, din bucurie, (n-am să știu niciodată componența exactă, care probabil varia) și din dragoste (întotdeauna). Țin minte mâinile lor în timpul complicatelor operațiuni din bucătărie, pe care le urmăream cu încântare (și nerăbdare) de pe margine. Nu mi-au cerut niciodată ajutorul, nici nu m-au luat drept învățăcel; mă îngăduiau doar pe lângă ele, drept companie, în timp ce își făceau magia lor. Uneori, mai ales de la mama în ultimii ani, am furat singură puțină meserie, de care mă țin și în ziua de azi. N-am egalat niciodată priceperea și dedicarea pentru gătit a femeilor care m-au crescut, am rămas într-o modestă și perpetuă fază de trial & error în bucătărie.

*Marele căpcăun (ilustrație de Andrei Măceșanu pentru "De ce și-a pierdut balaurul tableta")*

Însă, pentru că am promis că acesta va fi un text vesel, vă ofer mai jos rețeta mea:

Cum să gătești cu succes din Jamie Oliver:

1. Iei cartea de bucate și o cureți bine-bine de praf;
2. Deschizi la întâmplare, că oricum nu ai nici un ingredient de-acolo prin casă;
3. Faci câteva drumuri la mega;
4. Bați la ușa vecinei și o rogi să-ți împrumute niște chibrituri, că ai nevoie de cuptor. Avantajul e că, nefiind foarte folosit, cuptorul este foarte curat;
5. Începi să negociezi în gând cu Jamie, schimbând rozmarinul cu cimbrul, pancetta cu prosciutto & so on;
6. Suni pe cineva care chiar se pricepe la gătit;
7. Improvizezi, improvizezi;
8. Obții ceva care seamănă destul de vag cu fotografia din carte;
9. Pui cartea înapoi pe raft, mulțumit(ă) că acum măcar e e curată;
10. Vorba unui personaj din De ce zboară vrăjitoarele pe cozi de mătură: Poftă fioroasă!

Sus: ilustrație de Cristiana Radu pentru "De ce zboară vrăjitoarele pe cozi de mătură"

Published by Adina Rosetti in 43/44, Blog

Tags: bucatarie, gatit, magie, mancare

January 13, 2023

(37) Lucruri fără rost, 13 ianuarie 2023

Mi-am petrecut – ca mulți alții, bănuiesc – destui ani din viață prinsă într-o plasă țesută din nesfârșite lucruri pe care astăzi le consider fără rost. Au fost, întâi, anii de școală generală în care fusesem învățată să cred că valoarea mea constă în notele pe care le primesc și-n premiul cu coroniță de la sfârșitul anului. Apoi anii de liceu în care cel mai important lucru mi se părea că este acceptarea pe baza înfățișării exterioare, motiv pentru care m-am îmbătrânit cu câțiva ani cu machiaj excesiv și haine la limita vulgarității purtate în orice situație. Apoi am crezut că cel mai important lucru este dragostea-cu-orice-preț, chiar cu cel al nefericirii, al anulării dorințelor și nevoilor profunde. Poate că plasa iluziilor țesută din toate aceste lucruri fără rost a început să se scuture și să se destrame în momentul apariției copiilor.

Când devii mamă, lumea se reordonează, iar rearanjarea centrului face balastul evident și, deci, inutil. Ca la orice cutremur (care poate avea o mulțime de cauze, la mine s-a întâmplat doar să fie maternitatea…), se prăbușesc construcțiile pompoase, din materiale artificiale și rămân doar cele solide, în timp ce din adâncuri răsar forme de relief noi, despre a căror existență nici nu-ți aminteai. Totul se simplifică, în mod surprinzător, iar simplificarea face să rămână în picioare doar lucrurile cu adevărat importante.

Am descoperit, cu destulă durere în cursul procesului descoperirii, că cel mai important e să nu te minți singur. Într-un fel, am învățat asta (și) din scris - dacă nu ești sincer și complet dezgolit și-ncerci să acoperi adevărul cu artificii inutile, textul se prăbușește. Sau dacă nu, iese o construcție strâmbă… Uneori, să trăiești în acord cu tine însuți/însăți e o misiune aproape imposibilă: nu trăim singuri, ci în mijlocul unui întreg construct social, într-o rețea guvernată de reguli de multe ori ipocrite sau fără sens, de care ne lovim ori de câte ori încercăm să fim “autentici”. Ați încercat vreodată să spuneți o părere sinceră la o ședință cu părinții, în acest microclimat care replică întreaga structură a societății? E o experiență cel puțin interesantă, care te pune în fața unor multiple alegeri existențiale. Ajungi să-ți chestionezi principiile de viață și nivelul de flexibilitate, se luptă în tine comoditatea conformismului cu un mic demon revoluționar-anarhist, luptă din care, de cele mai multe ori, câștigă lehamitea. E mai important să fii zen sau să schimbi lumea? Dar poți oare să schimbi ceva cu adevărat și merită prețul? Și, dacă alegi să nu, e asta oare o lașitate?

Reversul descoperirii “celui mai important lucru” înseamnă o mulțime de alte lucruri de trimis în categoria celor fără rost. Cele de care te-ai putea lipsi oricând. Cele de care n-o să-ți pară rău că le-ai lăsat la marginea vieții tale. Cele de care te bucuri că ai scăpat. Pentru că îți rod timpul, energia și te îndepărtează încet, dar sigur, de tine. Lucruri mici, multe, nesfârșite, tracasante, care te consumă fără rost, dar cărora plasa de iluzii sociale în care suntem prinși are grijă să le găsească un rost, o utilitate, un “așa trebuie” în aparență nechestionabil, care să le dea aparența importanței, ba chiar a necesității. Și cum simt că textul se va îneca în întrebări retorice prea serioase, o să închei cu o listă pur subiectivă de lucruri cărora nu le găsesc rost (în ordine aleatorie): certurile pe Facebook, de fapt, certurile de orice fel, machiajul zilnic, Cola fără zahăr, evenimentele mondene, grupurile de părinți pe whatsapp, cadourile date din obligație, orice lucruri făcute din obligație, pisălogeala, repetițiile. Și ar mai fi. Tot ce pot să sper e ca acest mic exercițiu săptămânal să nu se transforme într-o repetiție făcută din obligație 🙂

Foto: Cornel Brad

Published by Adina Rosetti in 43/44, Blog

Tags: importanta, rost

Newer Posts Older Posts ›