Ce-ai pățit la deget, Nona? o întrebam întotdeauna, deși știam prea bine toată povestea, îmi plăcea să mi-o repete din nou și din nou. Era în curte, era vară, stropise asfaltul încins cu furtunul și-apoi a vrut să închidă șezlongul, din neatenție degetul i-a alunecat în mecanismul metalic și i-a fost retezat. Mă interesau amănuntele: a curs mult sânge, nu puteau să-ți lipească degetul la loc, ai leșinat de durere? O ascultam fascinată și ea-mi repeta, din nou și din nou, aceeași istorie pe care n-o s-o mai aud, probabil, niciodată. 

Nona nu a plecat nicăieri fără copiii și nepoții ei, ea n-a văzut Parisul și nici n-a visat că ar fi posibil, a fost o fată simplă care și-a dedicat mereu viața celorlalți, care a împărțit iubire și mâncare celor din jurul ei.

În orice moment al zilei aș fi intrat în bucătărie, o găseam fie întinzând un aluat pentru vreuna dintre prăjiturile ei fabuloase, fie supraveghind cuptorul, fie organizând complicata operațiune a pregătiriii conservelor pentru toamnă, pentru care ne mobiliza pe toți, cu sarcini precise. Ea dirija du-te-vino-ul continuu, care nu se potolea decât când cămara se umplea de borcane cu zacuscă, suc de roșii și gem de piersici.

Spre seară, când curtea încinsă de căldură era stropită cu furtunul și din straturile de regina-nopții se ridica un miros amețitor, începeau vizitele. Vecinele băteau la ușă, cu nepoatele de-o mână, iar în cealaltă cu câte-un platou cu fursecuri sau plăcinte abia scoase din cuptor. Îmi plăcea să casc gura la masa lor, pe care apăreau cafele aburinde în ceșcuțe cu margini aurite, păhărele cu lichior sau vișinată și, uneori, țigări Kent, modelul lung, fumegând în scrumiere grele de cristal. Ne prindea miezul nopții în curte, sub bolta de viță de vie, la lumina câte unui felinar de grădină, moțăiam pe șezlonguri, dar nu mă dădeam dusă la culcare cu nici un chip, preferând să mă contorsionez în poziții incomode, lăsându-mă pișcată de țânțari numai ca să aud, ca prin vis, conversațiile despre vremurile de odinioară. Despre orașul de pe malul Dunării, care fusese un oraș plin de viață și de farmec: negustori și armatori, greci, turci sau evrei făceau afaceri în port, navele aveau mereu ceva de descărcat și de încărcat, în grădinile de vară se cântau romanțe până dimineața, iar tinerii se întorceau de la chefuri în convoaie de trăsuri, în urma cărora venea încă una în care călătoreau doar pălăriile sau jobenele. Ăsta era unul dintre amănuntele pe care nu le înțelegeam, dar care mă fascina.

Apoi, când mi se lipeau ochii de somn, urma partea mea preferată, aia în care bunicul, cuprins de nostalgie după prea multe șprițuri, începea să povestească cum se cunoscuseră ei doi pe faleză. Puteam să ascult la nesfârșit povestea lor de dragoste începută în anii în care în lume izbucnea al doilea mare război. Pe faleza Dunării un băiat care se plimba cu bicicleta a întâlnit două fete ieșite la promenadă. Una obișnuită și cealaltă neasemuit de frumoasă. Și cea obișnuită a început să-i facă ochi dulci, rugându-l să le învețe să meargă pe bicicletă. Apoi l-a invitat la o întâlnire în trei, la film și la cofetărie, iar el s-a dus numai pentru că spera să vină și cealaltă, cea neasemuit de frumoasă, dar foarte tăcută, ai cărei ochi verzi l-au fermecat pentru tot restul vieții. Și, după ce le-a condus acasă pe amândouă (stăteau pe aceeași stradă), și-a luat inima-n dinți, s-a întors din drum și a sunat la ușa fetei frumoase, iar ea a ieșit în prag si s-au privit in ochi. De-atunci n-au mai ieșit în trei, ci doar în doi. 

Mai termină cu povestea asta, moș pisălog, dacă n-ai spus-o de-o mie de ori! îl mustra Nona, deși ghiceam că-i făcea plăcere. Bunicul o privea cu ochi de îndrăgostit, cu toate că mustața lui era acum albă și vremurile se schimbaseră. Nona se apuca să strângă masa, musafirii plecau pe la casele lor, iar bunicul mă lua în brațe, așa adormită cum eram, și mă ducea în pat. În cameră intrase un miros amețitor de regina-nopții, iar eu visam până dimineața orașul de pe malul Dunării, faleza și grădinile de vară, trăsura care ducea pălării, vapoarele ancorate în port și pe bunicii mei tineri și îndrăgostiți, până la sfârșitul vieții. Nu știam că sfârșitul vieții ei va veni așa.

Ai intrat în salon în vârful picioarelor, făcându-ți griji că n-ai să știi ce să spui, pentru că n-ai mai fost niciodată atât de aproape de moarte. Ai străbătut aerul cu miros de medicamente și te-ai apropiat de pat cu spaimă, neștiind dacă acolo, așezată pe spate, cu tuburi și fire conectate la diverse aparate, cu respirația îngreunată, cu pielea având textura pergamentului, e chiar bunica ta sau o străină care i-a luat locul. Te-ai așezat stângace pe marginea patului, atentă să nu deranjezi firele prin care se scurgeau lichide în ambele sensuri și i-ai strâns mâna așezată pe pledul scămoșat, de culoarea cafelei cu lapte. Era mâna cu degetul bont, care te fascina în copilărie. Ai articulat câteva cuvinte fără sens, la care nu-ți imaginai că vei primi un răspuns; la auzul vocii tale, Nona a încercat să deschidă ochii, pentru câteva clipe ai avut senzația că te privește fix, intuind pe chipul ei un chin mut. O șoaptă care s-a transformat imediat într-un șuierat i-a ieșit de pe buze, a vrut să-ți zică ceva, dar nimic din corpul ei nu o mai asculta, mecanismul fabulos alcătuit dintr-un număr astronomic de celule se defectase iremediabil, bunica ta era doar un înveliș din care sufletul se pregătea să-și ia zborul în curând. Unde te duci, asta ar fi trebuit s-o întrebi, ar fi fost cel mai nimerit dat fiind momentul, dar în loc de asta ai întrebat o prostie, cum-te-mai-simți, o întrebare fără răspuns și fără însemnătate. Unde te duci, Nona, abia asta ar fi însemnat ceva, și poate ea ți-ar fi transmis, într-un fel sau altul, că se pregătește să plece într-o călătorie lungă, să ajungă într-o bucătărie eternă, să înfrunte Judecata de Apoi sau pur și simplu să se risipească într-un nimic fără sfârșit, cine poate ști? Asta ar fi trebuit s-o întrebi. I-ai strâns mâna și ai privit-o, mai mult ca să te convingi că acolo, pe patul acela de spital, nu e de fapt bunica ta, ci o străină care i-a luat locul. Ești într-un univers paralel din care te vei întoarce în curând, te vei trezi în camera ta din copilărie, vei vedea lumina blândă filtrată prin perdelele din dantelă, de la bucătărie va veni un miros apetisant, te vei strecura până la bucătărie în vârful picioarelor, având grijă să nu faci parchetul vechi să scârțâie prea tare, și vei deschide ușa încetișor. O vei vedea acolo pe Nona, făcând câte zece lucruri deodată, plutind între oalele puse pe foc şi tăvile din cuptor, scoţând conserve din cămară şi frământând aluatul, râşnind nuci şi topind unt, vorbind în tot acest timp cu tigăile, sucitoarele, răzătoarele şi formele de chec, ca și când ar fi fost prietenele ei care veneau după-amiaza în vizită la cafea. Nona a încercat să-ți mai spună ceva, dar vorbele i s-au transformat într-un șuierat nefiresc, așa că nu ți-a mai rămas nimic de făcut decât să-i săruți mâna cu degetul bont și să ieși din salon.