Blog Archives - Adina Rosetti

October 2, 2023

(4) Ce-am văzut, citit, simțit – septembrie 2023

Sunt locuri, și sunt locuri. Locuri care-ți ajung o singură dată și locuri în care-ți spui că neapărat vei reveni, doar că nu se întâmplă asta niciodată, pentru că sunt atâtea altele de văzut și-o singură viață. Și apoi sunt (mai rar, ce-i drept) și acele locuri în care revii chiar anul următor și-n care știi că sigur te vei reîntoarce de mai multe ori. Hydra este pentru mine un astfel loc.

Diminețile în port, ascultând freamătul micului oraș pe cale să înceapă o nouă zi. Măgărușii aliniați sub copertină, pisicile încă dormitând pe dalele de piatră. Primele cafele cu vedere la mare pentru primii turiști treziți din somn, încă buimaci. Cutia poștală cu poeme în care se adună foi scrise de mână din mai multe colțuri ale lumii – mai târziu, o parte dintre ele vor fi adunate într-o carte. Cele două mori de vânt, una celebră pentru că a apărut în filmul cu Sophia Loren, cealaltă transformată-n airbnb, spre care-ți scoți sufletul urcând. Mirarea sinceră că oamenii găsesc cumva o cale să-și urce calabalâcul oriunde, în orice vârf de deal de unde se deschide o priveliște spectaculoasă către mare. Pisicile, adevăratele stăpâne ale insulei, niște creaturi de toate formele și culorile, cu un talent special de-a se poziționa într-o perfectă armonie cromatică cu mediul. Grăsane, leneșe, prietenoase, sprintene, zburlite, mătăsoase, își așteaptă sau chiar cer obolul cu aerul solemn că li se cuvine, și nimeni nu le poate contrazice în privința asta. (câteva exemplare aici)

Studioul plin de culoare al pictorului local Tetsis, perfect conservat, în care aproape se mai simte miros de vopsele întinse pe paletă, iar fructele uscate de pe platoul ceramic par că au rămas acolo de la ultima lui masă. Casa lui Leonard Cohen, o fortăreață impenetrabilă care nu lasă loc decât imaginației, după o poză obligatorie cu numele străzii. Domnul Pandelis, “mascota” Hydrei, pe care-l vei găsi în fiecare zi la aceeași masă din colțul portului, cu crocșii lui scâlciați, încălțați peste șosete, și șapca de veteran US Army, gata să-și împărtășească povestea cui știe să asculte. Plajele stâncoase, de pe care cobori direct în marea agitată de trecerea șalupelor și vapoarelor înspre port. Soarele lui Jeff Koons, plasat pe platforma fostului abator, cu raze puse-n mișcare de vântul lui Apollo. Drumul prăfos, în plin soare, către vechiul port, și drumul înapoi, în umbră, pe străduțele încâlcite pe care te poți rătăci doar de plăcere. Sardinele la grătar și mastiha cu gheață, de final de seară, mai ales de ultima seară, când verifici ora feribotului de-a doua zi și te gândești cum să faci să revii mai repede în Hydra.

Citit

“Insula lui Arturo” e o carte de citit chiar pe-o insulă în plin soare, pentru că astfel simți cel mai bine atmosfera poveștii – de altfel, ăsta e atuul principal al cărții: atmosfera. Liniștea, încremenirea, leneveala, izolarea, timpul care stă în loc, regulile unei mici comunități, emoțiile care se amplifică până la paroxism și se consumă numai în interior, având drept unic cadru o natură sălbatică, nealterată. Am ales-o pentru că știam că autoarea, Elsa Morante, a fost o sursă de inspirație pentru Elena Ferrante (nu știu dacă rima e întâmplătoare sau nu, având în vedere că Ferrante este un pseudonim). Se văd, desigur, influențele - cele două respiră cumva același aer, mai ales că povestea din “Insula lui Arturo” este plasată în Procida, insuliță din apropiere de Napoli, locul emblematic al tetralogiei lui Ferrante.

“Insula” e o carte care cere răbdarea pe care ți-o poate da o vacanță tihnită, căci povestea lui Arturo, un băiat orfan de mamă care tânjește sfâșietor după iubirea unui tată mai mult absent și-apoi după cea a unei foarte-tinere-mame-vitrege, se adună încet-încet din detalii, emoții trăite intens dar rareori exteriorizate, descrieri ale locurilor care-l înconjoară ca într-un cocon ermetic, departe de lumea dezlănțuită de-afară. Un personaj în sine este casa în care Arturo își petrece copilăria și adolescența în solitudine, un vechi castel decrepit, o construcție fabuloasă cum întâlnești numai în orășelele din sudul Italiei. Nu știu dacă aș fi avut răbdare să citesc “Insula” altfel decât purtând-o după mine pe străduțele pietruite ale unei alte insule, către plaje mici și abrupte, către o mare de cobalt.

Văzut

La început de septembrie, am prins, tot la malul mării (de data asta negre), spectacolul lui Radu Afrim pe care îl pândeam de multă vreme, “Seaside stories” (merci, Mihaela Velicu!). A fost o bucurie de spectacol! Mi se pare o decizie foarte curajoasă dramatizarea într-un singur “calup” a unor proze scurte, scrise de autori români, foarte diverse ca stil și tematică, dar rama dramaturgică funcționează de minune: beach barul fabuloasei tanti Lilly, supranumită Aroganta, unde se-ntâlnesc și se-mpletesc toate istoriile estivale. “Seaside stories” e amuzant, flamboaiant, uneori emoționant, alteori deranjant (una dintre bucăți mi s-a părut cu efect cam de nucă-n perete), e cu muzică mișto, cu scenografie cool și ingenioasă și, desigur, cu distribuție compusă în principal din actori tineri și talentați (de ambele sexe) care se joacă în fel și chip pe scena din nisip, inclusiv de-a pescărușul Relu și de-a cățelul Paco, aplauze vă rog pentru aceste interpretări de excepție!

Published by Adina Rosetti in 44/45, Blog

August 31, 2023

(3) Ce-am văzut, citit, simțit – august 2023

Cele câteva zile la Londra la început de august au fost un preview al toamnei ce urmează: dimineți răcoroase, scuturări de nori la amiază, seri care cereau pulovere de lână sau măcar hanorace mai groase. Am redescoperit farmecul muzical al acestui oraș, pe care-l asociez iremediabil cu melancolia nervoasă a brit pop-ului sau cu furia rebelă a punk-ului. Dacă s-ar deschide o breșă-n timp, ca într-un film de Woody Allen, să-i zicem Midnight in London, aș vrea să aterizez direct în plină decadă șaptezecistă, când îmi imaginez orașul fierbând în zorii unei noi ere care va schimba pentru totdeauna istoria muzicii – sigur că londonezii get-beget m-ar contrazice, ei or fi avut alte probleme în perioada cu pricina, dar eu prefer să visez la un concert The Clash și-un strop de anarhie. La întrebarea asta (Dacă ai putea să alegi, în ce decadă a istoriei ai vrea să trăiești?) ajunge, pe căi întortocheate, și una dintre cele mai frumoase cărți citite vara asta (și, cred, în general) – “Refugiul timpului” de Gheorghi Gospodinov, savurată după zilele londoneze, în cea mai deplină solitudine, în cea mai așteptată liniște, liniștea unei case la în vârf de deal.

“Refugiul” e o bijuterie greu de clasificat, ca mai toate cărțile lui Gospodinov, un amestec de filosofie, amintiri și ficțiune, de istorie reală și distopie deloc improbabilă. Oamenii au visat mereu să se întoarcă în timp, să înghețe cumva o perioadă de care se simt legați afectiv, nimic nou până aici, numai că Gospodinov aruncă în mijlocul narațiunii problema alegerii colective: nu doar tu, individul, te vei întoarce, ci o întreagă țară, iar “întoarcerea” va fi una contrafăcută la nivel național (ba chiar european!). Timpul devine o decizie politică, iar politica o mistificare conștientă – ca de atâtea ori în istorie. Mitul eternei reîntoarceri superb pus în scenă! Sunt atât de multe niveluri de lectură în cartea lui Gospodinov, atâtea pasaje deopotrivă melancolice și savuroase, atâtea întrebări și reflecții pe care ți le trezește cartea asta, încât e imposibil să o citești rapid și avid. După câteva pagini trebuie să închizi cartea, să închizi ochii și să lași să se așeze toate ideile, sensurile și întrebările, iar după ce ajungi la final e musai să revii, să răsfoiești, să recitești. Să te întorci, deci, în timp.

Revenind la Londra din prezent, la Tate Britain am văzut o expoziție splendidă pe care nu, nu am ales-o doar pentru că se numește The Rossettis, ci pentru că aveam deja o slăbiciune pentru prerafaeliți. Am descoperit acolo nu doar o retrospectivă uriașă a lui Dante Gabriel, dar și povestea unei întregi familii de artiști (de origine italiană, de aici numele) și-un love story incredibil de romantic, în adevăratul sens al cuvântului, adică încheiat în mod tragic: Elizabeth Siddal, muză, artistă, relație furtunoasă, laudanum, supradoză, moarte la doar doi ani de la nuntă. Tablourile lui Dante Gabriel înfățișând celebrele femei cu părul roșu, multe dintre ele urmărind obsesia lui pentru figura feminină a Divinei Comedii, sunt însoțite de poemele surorii sale, Christina Rossetti; privite cu ochii prezentului, ar putea fi ușor categorisite drept dulcege sau desuete, și totuși păstrează un ceva înduioșător.

Destul de supraevaluată mi s-a părut expoziția Yayoi Kusama, de la celălalt Tate, cel modern, la care ajungi în plimbare pe falezele Tamisei, frumos asezonate pentru zilele de vară, cu terase, băncuțe, carusele, tonete cu înghețată și pancakes. E drept că ne-am dus la pomul lăudat, sperând să ne scufundăm în faimoasele polka dots și n-am citit descrierea expoziției. Infinity Mirror Rooms constă în două instalații la care intri numai cu rezervare prelabilă, iar după rezervare stai frumușel la coadă pentru o “imersare” de fix un minut, cât să faci ca tot omul un story și-un boomerang, nici vorbă de alt gen de revelații mai profunde. Noroc cu o selecție de fotografii din tinerețea acestei doamne, pe care poți să le privești cât stai la coadă, făcând astfel un salt temporal – din nou nebunii ani ’60 și ’70, când totul era (încă) atât de nou și experimental în artă. Nu te poți supăra pe Yayoi Kusama, în fond a asistat (și participat) live la nașterea pop art-ului, câte buline să mai tot expună o artistă de aproape 95 de ani?

Nicio instalație cu efecte stroboscopice n-ar putea avea efectul pe care l-a avut asupra mea o expoziție micuță și extrem de simplă, ce poate fi încă văzută în incinta bisericii fortificate de la Alma Vii. “Pahar cu flori” a lui Ștefan Câlția este o intrare fermecată într-un alt timp (din nou, timp!), o trecere din lumea noastră într-un vis pe care-l trăiești cu toate simțurile – pentru mine cel mai puternic efect a fost cel olfactiv. Ștefan Câlția a încapsulat vara într-un braț de flori de câmp care, în procesul uscării, au păstrat înăuntru esența unor zile, a unui timp însorit și pur din care n-ai mai vrea să pleci. Muzica de orgă, pergamentele illustrate care curg din tavanul bisericii, dulapul care filtrează lumina prin transparențele paharelor de sticlă, florile care răsar din podeaua prăfoasă, ustensilele de glăjărie care par că tocmai au fost agățate pe pereți, toate compun o scenografie discretă și familiară, în care îți găsești locul și liniștea imediat ce închizi ușa, lăsând astfel departe tot tumultul vieții exterioare. E o senzație de timp vrăjit atât de puternică, încât reîntoarcerea e grea și cumva agresivă – chit că și în curtea bisericii e tot liniște și plăcut, soarele se revarsă peste merii încărcați, iar norii se desfac pe cer în fel și fel de îmbrățișări. (Simt că devin prea eterică, dar e efectul a două săptămâni de retragere din viața urbană.)

Ar mai fi de scris și despre alte lucruri citite, văzute, simțite luna asta: cărțile Fernandei Melchor, poemele Sandrei Cisneros, documentarul cu oameni în căutarea lui Arsenie și viața lui de apoi (de pe lumea asta, nu cealaltă), dar parcă nimic nu mai merge adăugat. August a fost un tumult de liniște, dacă așa ceva e posibil, iar acum aș vrea doar ca vara să nu se mai sfârșească, așa cum vreau în fiecare an – refuz să cred că 31 este ultima zi de vară, dar dacă e ultima, atunci să fie cu poezie și prosecco! În seara asta merg să o ascult & văd pe Nora Iuga și-apoi poate veni și septembrie…

Published by Adina Rosetti in 44/45, Blog

Tags: alma vii, dante gabriel rossetti, gheorghi gospodinov, refugiul timpului, stefan caltia, tate britain, tate modern, vara, yayoi kusama

July 30, 2023

(2) Ce-am văzut, citit, simțit – iunie-iulie 2023

Călătorit

Vara e, previzibil și fără excepție, despre mers la mare. La început de iunie am revăzut Krapetsul, cu pustietatea lui din ce în ce mai decrepită (în doi ani cred că n-o să mai rămână niciun trotuar întreg), cu liniștea plajei la care ajungi pe drumul mărginit de ierburi sălbatice, cu marea de-un albastru limpede în diminețile de după ploaie sau, dimpotrivă, vijelioasă când vrea ea, cu veșnicele midii de la Morski Briz, din ce în ce mai mici de la sezon la sezon, dar la fel de gustoase. Am reușit și anul ăsta performanța de-a ne hrăni aproape exclusiv cu scoici și lipii cu usturoi, dar chelnerul bătrân cu care ne obișnuiserăm de-atâția ani, cu chipiu de lup de mare și glume românești în program, nu mai era pe-acolo.

Sinemorets a fost fix la fel de frumos pe cât l-am lăsat anul trecut. Ne-a primit cu fâșia de nisip suspendată între apă sărată și apă dulce, la care se poate ajunge plutind pe placă printre pești zburători și păsări înotătoare, iar de data asta, ne-a trimis și trei delfini zbenguindu-se cu grație, nestingheriți, la doar câțiva metri de noi, încremeniți pe placă, ținându-ne respirațiile ca să nu tulburăm magia. E ceva extrem de pur și emoționant în fluiditatea asta a lor, și nu poți avea decât norocul de-a fi martor preț de câteva momente. La fel cum câteva, doar câteva momente, poți fi martorul fotografic al unui joc imprevizibil de fulgere anunțând furtuna deasupra mării.

La categoria dragoste la prima vedere, a intrat direct în top Capul Emine, un promontoriu stâncos deasupra mării la care ajungi cu greu pe un drum bolovănos, ca un filtru care-i îndepărtează pe căutătorii de distracții facile.

Citit

Deși sunt în general un cititor ordonat, lunile astea am citit mai haotic și desperecheat ca niciodată: am început mai multe cărți, foarte diferite, am parcurs câteva în paralel și-am abandonat destule. Mai jos o scurtă trecere în revistă:

"Vrăjitoare” de Mona Chollet (Ed. Black Button) îmi făcuse cu ochiul încă de la apariție, creându-mi o așteptare mai romanțată. Volumul e un manifest feminist foarte puternic care începe ca o serie de pumni în plex (persecuția, uciderea, tortura, arderea femeilor acuzate de “vrăjitorie”, vrăjitoria însemnând orice abatere de la normă), greu de dus până la capăt. Dar poate ajunge doar să citești din când în când o bucățică din acest adevăr incomod, dureros, răscolitor, dintr-un puzzle mai mare, mereu ascuns mereu sub preșul istoriei.

M-am reîntors la “Calea Tarotului” de Alejandro Jodorowski, pe care o începusem la finalul anului trecut, fascinată, în primul rând, de povestea de viață a autorului, de-un realism magic care ar merita un întreg roman; evreu rus născut în cea mai secetoasă regiune din Chile, Jodorowski descoperă tarotul în urma unor sincronicități absolut miraculoase și aduce la lumină o bogăție de sensuri și interpretări ale acestor misterioase cartoline, pe care – și asta mi s-a părut revelația cea mai mișto! – le poate descifra oricine, căci nu e nimic ocult la mijloc, e doar un instrument de storytelling psihologic.

Între vrăjitoare și tarot m-am apucat, contraintuitiv, dar cu creionul în mână, de “Filosofia ca mod de viață” a lui Cristian Iftode, introducerea perfectă pentru neinițiați ca mine. N-am ajuns nici la jumate, pentru că între timp mi-a sosit cartea lui Lou Marinoff despre care citisem chiar într-un articol al lui Cristian Iftode în Dilema Veche, așa că m-am aruncat direct în acest tratat de consiliere filosofică, “Platon, not Prozac!”, cu titlu mult prea catchy & comercial (dar să dăm marketingului ce-i al marketingului…) Despre această nouă tendință a filosofiei contemporane, de a coborî din turnul academic de fildeș în care stă de ceva secole, redobândindu-și astfel funcția mai pragmatică de-a îmbunătăți în mod real viața cetățenilor (de la “cetate”, făcând cu ochiul către școala ateniană) ar fi prea mult de scris, un articol separat probabil, așa că pe scurt aș spune doar că volumul lui Marinoff mi-a răspuns la câteva dileme pe care le aveam mai demult, referitoare la limitările psihologiei și psihoterapiei în rezolvarea crizelor existențiale prin care trecem cu toții.

Am contrabalansat cantitatea prea mare de nonfiction cu două romane care ar putea fi încadrate cu succes în categoria “de vacanță” (categorie despre care nu cred deloc că ar trebui să fie ceva ușurel): “Cetatea cucului din nori” de Anthony Doerr (de la care mai citisem și-mi plăcuse “Toată lumina pe care nu o putem vedea”) și “Simon” de Narine Abgarian (de la care mai citisem și-mi plăcuse “Din cer au căzut trei mere”). Ambele sunt adevărate fluvii epice pe mai multe planuri, construcții sofisticate cu abundență de detalii și personaje, mașinării narative perfecte și extrem de plăcute, dar fără zguduiri intelectuale sau răscoliri emoționale de vreun fel – ce poți să vrei mai mult de la o carte de luat în vacanță? (disclaimer: eu vreau!)

Last but not least, tot pe plajă m-am bucurat de antologia “Retroversiuni” care reunește 23 de texte puternice și foarte diverse scrise de autoare contemporane din România. Tema colecției a fost “personaje feminine”, așadar m-am scufundat într-un multivers feminin polifonic în care fiecare voce funcționează foate bine atât solo, cât și parte dintr-un cor comun. Mi se pare o super idee și mă bucur că voi face și eu parte din ediția viitoare a Retroversiunilor 🙂

Văzut

Iar am rămas codașă la mersul la cinema, am încercat să văd Oppenheimer și-am abandonat după două ore mult prea lungi, în care nici povestea, nici personajul nu mi-au spus nimic; în afara minuțiozității reconstrucției faptelor istorice, nu am intrat nicio clipă în intimitatea sau profunzimea unei minți geniale. E evident că Oppenheimer a fost o astfel de minte genială, însă filmul nu chestionează nimic în direcția asta, ci aglomerează zeci de minute de discuții între personaje care arată și vorbesc toate la fel (ok, sunt oameni de știință, I get it…). Mi-a amintit de cartea lui Benjamin Labatut, “Când nu mai înțelegem lumea”, mai ales că unele dintre personajele lui (Heisenberg, de exemplu) apar și-n acest film. Dar literatura are alte metode de investigare a profunzimii minții umane…

La “Barbie” n-am fost (încă), dar mi-am făcut plăcerea (deloc vinovată) de-a revedea “Sex and the city” cu ochii de-acum (de altfel, în tinerețe nu am urmărit decât sporadic câteva sezoane). Un serial care a început mișto și proaspăt, cu situații de viață și replici inteligente, chestionând în fiecare episod câte-o părticică din statu-quo-ul relațional-amoros al finalului de mileniu, și-a sfârșit prin a fi doar o paradă a modei fără sens, o fantomă glossy lipsită de orice substanță, ba chiar și de logică narativă. Cu acest final critic, mă îndrept curioasă către surprizele lunii august.

Published by Adina Rosetti in 44/45, Blog

Tags: carti, krapets, lectura, sinemorets, vacanta

June 5, 2023

(1) Ce-am văzut, citit, simțit – mai 2023

De la 43 la 44 am promis #untextpesăptămână și m-am ținut de cuvânt, așa că de la 44 la 45 mi-am propus să merg înainte, dar într-un ritm ceva mai tihnit (deh, vârsta...) cu #untextpelună. E tot o încercare de a fixa ceva din timpul care trece și, mai ales, din cărțile, filmele, muzicile și alte lucruri frumoase pe care le întâlnesc și care se risipesc în uitare sau au parte, în cel mai bun caz, de vreo postare răzleață. La finalul fiecărei luni o să fac un mic bilanț personal, în total 12 texte despre care n-am nicio idee acum cum vor ieși, dar asta e frumusețea scrisului, să-l lași să te ducă unde vrea – scriam pe 6 mai, de ziua mea.

Călătorit

Primul lucru pe care l-am făcut cu noua provocare a fost să amân un pic deadline-ul – luna mai s-a dovedit a fi absolut nebună, un carusel în care m-am urcat și care nu s-a mai oprit decât acum, la început de iunie, când încerc să adun amintirile care deja au început să se-ncețoșeze. Din începutul lunii petrecut la Paris au rămas doar frânturi, o mulțime de lucruri și colțuri frumoase care se suprapun, dar retrospectiva Elliott Erwitt de la Musée Maillol e poate una dintre cele mai frumoase expoziții de fotografie văzute vreodată (în top forever mai sunt Alec Soth și Vivian Maier). Nu pentru imaginile iconice (despre care am aflat că sunt chiar regizate), cât pentru cele mai puțin cunoscute, surprinse de Erwitt în afara joburilor sale oficiale. Cumva, toate cadrele lui, fie că-s cu celebrități, oameni obișnuiți sau căței, reușesc să conțină un strop de umor și unul de căldură, iar expoziția e foarte generoasă, pe mai multe niveluri, și acoperă cam toate perioadele și temele, plus o sală la final cu obiecte și gadgeturi fotografice.

Tot de la Paris mi-au rămas și superba terasă-acoperiș de la Louis Vuitton Fondation, cu vedere la parc, plimbarea matinală prin Pére Lachaise, orașul celor mutați dincolo, mica bijuterie de muzeu Jacquemart-André, cu o splendidă colecție de pictură renascentistă, și malurile Senei pline de tineri, mai mult sau mai puțin boemi, ieșiți la picnic pe-nserate, într-o perfectă lumină de miere.

Citit

De citit, am citit multă literatură pentru copii (datorită noilor rubrici din Observator Cultural și Scena9), dar am reușit să strecor și două romane pentru oameni mari, care m-au dat pe spate în feluri diferite. “Prinde iepurele” de Lana Bastasic (scriitoare bosniacă) este o minunăție de poveste stil road-trip prin trecutul și prezentul unei relații de prietenie dintre două fete, dar și prin trecutul și prezentul unei țări care a fost sfâșiată de război. Probabil că am și eu o slăbiciune pentru prieteniile complicate și presărate cu cruzime ale fetelor, magistral ilustrate de Ferrante – Sara si Lejla chiar mi-au amintit de Lenu și Lila, deși locurile în care își petrec copilăria și adolescența sunt diferite, căci nimic nu se compară cu Balcanii. Asta reiese minunat din carte, atmosfera recognoscibilă a acestei părți de lume, cu oamenii, casele, drumurile și obiceiurile înduioșătoare, comice și în același timp cam triste. Pe măsură ce road tripul se apropie de final, intuiești că totul e doar o iluzie, că la finalul călătoriei nu se va rezolva nimic, ba chiar dimpotrivă, lucrurile vor rămâne suspendate pentru totdeauna. E o lume pierdută, un timp pe care nu-l poți reînvia, oricât ai încerca și ai spera nu poți prinde niciodată iepurele, care te duce tot mai adânc prin cotloanele memoriei și-ale istoriei.

A doua bucurie literară a fost “Beautiful world, where are you”, noul roman al lui Sally Rooney – coincidență sau nu, o poveste care are în centru tot prietenia dintre două fete-tinere-femei și căutările lor. Sally Rooney mi se pare o Jane Austen a zilelor noastre. Aristocrații de odinioară au fost înlocuiți de tineri hipsteri intelectuali, iar conversațiile de salon, de dezbateri pe teme sociale și filozofice extrem de actuale. Personajele caută dragostea, desigur varianta mai sofisticată a ei, cu alegeri mult mai complexe și complicate, și-și scriu lungi emailuri în loc de scrisori pe hârtie, în care dezbat dileme interioare, dar și teorii politice (cel mai adesea, de stânga). E sooo smart & witty scriitura lui Sally Rooney, îți lasă întrebări și-ți ridică probleme și cumva reușește să aibă și-un happy end care să nu pară forțat sau siropos.

Sper ca în iunie să am timp să citesc măcar o parte dintre cărțile luate de la Bookfest.

Văzut

Recunosc cu regret că-n ultima vreme n-am fost deloc la cinema, cumva acest obicei care era pe vremuri nelipsit s-a cam pierdut odată cu pandemia, fiind înlocuit de platformele de streaming. Luna mai va rămâne cea în care m-am uitat obsesiv la serialul Succession (HBO), despre care pot să spun că e printre cele mai bune văzute vreodată; n-am ce să adaug și eu pe subiect, mai ales după ce am citit cam tot ce s-a scris în marile publicații… Luna mai va rămâne și cea în care am terminat de văzut (obligată de Anton...) toată seria de filme Harry Potter și pot să spun sincer că nu înțeleg deloc care-i faza. M-am plictisit fioros și n-am găsit vreun personaj cât de cât interesant; probabil marele merit al acestei serii este consecvența și minuțiozitatea cu care este construită lumea vrăjitorească. Aștept premierele lunii iunie și, poate, o sală de cinema.

Foto sus: Cornel Brad

Published by Adina Rosetti in 44/45, Blog

April 28, 2023

(52) La final, 27 aprilie 2023

Textul cu numărul 52 este ultimul din seria #untextpesăptămână începută acum un an. Am ajuns la final și astăzi închid cercul care s-a dovedit a fi chiar atât de greu pe cât mi-am imaginat. Ca orice alt exercițiu autoimpus, a devenit în foarte scurt timp o luptă cu propriile limite: cu lipsa de chef, de inspirație, de timp. Cu îndoiala care se insinuează și te macină periodic, de parcă ar fi un balaur cu șapte capete imposibil de învins definitiv. Sindromul impostorului, la braț cu geamănul său, sindromul procrastinatorului, au început să-mi dea târcoale cam de la mijlocul anului încolo – dacă scriu numai prostii, oricum pe cine interesează, oare subiectele-s stupide, uite că n-am decât 10 like-uri, ei și dacă nu scriu nimic săptămâna asta care-i problema? – și tot așa.

Entuziasmul cu care am pornit la drum s-a risipit după prima jumătate, treptat-treptat, și a făcut loc unei rutine ușor plicticoase, care s-a transformat, în unele săptămâni, într-o ușoară disperare. Despre ce mai scriu și de data asta? – întrebarea asta enervantă se strecura în mintea mea mai ales în zilele de miercuri, când săptămâna, se știe, se cam apropie de sfârșit.

Am reușit, cu foarte mici excepții, să păstrez publicarea articolului vinerea, ziua stabilită de la început. Orice exercițiu periodic și regulat se transformă într-un instrument de măsurare a timpului. Uitându-mă în urmă, văd acum un an întreg care s-a scurs și pe care am reușit, într-un fel, să-l păstrez. Ăsta e un gând foarte reconfortant, pentru că suntem obișnuiți să ne scape timpul printre degete, să se risipească precum un fum care dispare de îndată ce privești înapoi. Dacă mă voi întreba vreodată ce-a rămas din anul care m-a dus de la 43 la 44, pot să răsfoiesc acest jurnal involuntar. Timpul scurs între momentul când în minte mi-a încolțit ideea acestei "rubrici" și momentul încheierii ei a fost, coincidență sau nu, unul foarte fericit în viața mea. Poate că a contat și asta în ecuație, stabilitatea m-a ajutat să-mi găsesc resursele pentru un exercițiu regulat și constant. Poate că, tot pentru închiderea unui cerc simbolic, peste câteva zile voi fi într-un avion spre Paris, la un an de la momentul în care mi-a venit, tot într-un avion, dar în sens invers, ideea celor 52 de texte săptămânale.

Mă bucur că am reușit să duc la bun sfârșit această serie de texte, dar am redescoperit ce știam dintotdeauna: cel mai mult îmi place să scriu din inspirație, nu din obligație. Mă bucur dacă am avut cititori în acest an, deși de scris, am scris aproape numai pentru mine, încercând să nu pescuiesc subiecte din actualitatea efemeră sau să urc pe valul vreunui subiect la modă. (Cum nu cred că am ceva de spus pe orice subiect apărut în spațiul public, nu mi-a fost greu să rezist tentațiilor.) Mă despart cu oarecare ușurare de exercițiul ăsta ajuns la final, care m-a consumat destul de mult, și nu am de gând să-l continui… Urmează alte glasuri, alte încăperi. Niciodată nu prea știi, de fapt, ce începe și ce se termină, linia dintre cele două e permeabilă și, de cele mai multe ori, difuză. Sunt, așadar, curioasă ce va începe de la 44 încolo 🙂

Foto: Cornel Brad

Published by Adina Rosetti in 43/44, Blog

Tags: final

April 21, 2023

(51) În mintea lui Henri, 21 aprilie 2023

I-am zărit prin ușa întredeschisă a unui compartiment în vagonul de clasa I și am știut imediat că pe ei îi căutam. Am deschis ușa cu grijă să nu le tulbur somnul, m-am așezat pe banchetă și i-am privit pe îndelete, prin obiectiv, așteptând momentul perfect pentru a apăsa declanșatorul.

Unde se duceau tinerii ăștia frumoși, dormind înlănțuiți, suspendați în universul paralel al intimității lor? Unde se cunoscuseră și ce fel de viață trăiau? Pe ea, o blondă cu forme voluptuoase, mi-o imaginăm studiind literatură, poate franceză, deși probabil că-n țara asta cu clădiri cenușii și magazine sărace se studia doar cea sovietică. El ar fi putut fi un proaspăt inginer. Îmi plăceau coama lui leonină, care sfida cenzura vremurilor, relaxarea lui asumată, gestul lui posesiv de a-și înconjura femeia iubita cu brațul, vrând să se asigure că nu va pleca niciodată de lângă el, că și-n somn îi aparține, că visează și respiră în exclusivitate pentru el. Știam că sunt un privilegiat să iau parte la ritualul secret al acestui cuplu (mai intim chiar decât sexul, pentru că doar în somn oamenii își scot la iveală expresii pe care-n timpul zilei nici măcar nu le cunosc, iar visele oglindesc pe chipul lor întâmplări și senzații petrecute doar înăuntru), și așteptam în liniște, fascinat, momentul unic în care adâncurile lor vor ieși la iveală, fie și pentru o fracțiune de secundă. Abia atunci urma să apăs declanșatorul.

Tinerii purtau verighetă, deci erau căsătoriți. Se luaseră probabil de foarte tineri, cunoscându-se la un chef organizat de colegi prin căminele studențești, cu băutură și țigări occidentale, aduse cu mari eforturi de peste granițe. El o furase unui coleg, cam insipid, cu care ea ieșea mai mult din plictiseală. O fermecase cântându-i la chitară și vorbindu-i despre filozofie. Noaptea, după ce făceau dragoste, îi punea muzică la magnetofon și-i promitea că o va duce departe de aici, de țara asta în care puteai să faci închisoare și pentru o glumă. Visau amândoi, fumând Kent modelul lung, că vor vedea Parisul. Se vor plimba noaptea pe Champs-Élysées, ținându-se de mână, vor sta pe treptele de la Sacre-Coeur, cântând împreună cu alți tineri, și vor vizita Louvre-ul, plictisindu-se îngrozitor, până când, fără să știe că repetă o scenă dintr-un film celebru, o vor lua pur și simplu la fugă pe coridoarele muzeului.

Poate că ea era însărcinată... mi s-a părut că zăresc, în felul în care i se aranja rochia, un fald care ar fi putut ascunde o sarcină la început de drum. Poate că se duceau acasă, îmbătați de fericire, să le dea părinților minunata veste, fără să aibă habar că făptura ce urmează să sosească pe lume nu le va aduce decât nefericire. Am văzut-o pe ea pierzându-și grația și frumusețea, aplecată mereu asupra unor scutece puse la înmuiat, în timp ce bebelușul plânge într-o cameră nu-destul-de-încălzită, iar pe el înecându-și disperarea într-o sticlă cu băutură ieftină. Am văzut-o înfruntând ierni grele, stând prin viscol la cozi interminabile (cei care mi-au fost ghizi prin țara asta mi-au povestit, pe șoptite, ce-nseamnă o "coadă") pentru a face rost de lapte sau banane, călcând munți de rufe, gătind tone de mâncăruri fără gust și cârpind munți de ciorapi, în timp ce el se afundă într-o slujbă mizeră, purtând povara unui șef tiranic și-a unor minciuni strivitoare, zi de zi.

Haina aruncată în grabă, pentru a-i ține de cald în timpul somnului, sau mai degrabă, pentru a o feri de priviri necunoscute, s-a ridicat ușor, dezvelind un genunchi rotund și cărnos. Știam că se apropie momentul mult-așteptat și degetul îmi tremura ușor pe declanșator.

Poate că nici măcar nu erau căsătoriți unul cu altul, poate că de fapt fiecare aparținea altcuiva, erau doi amanți clandestini, sfâșiati de o pasiune vinovată, fugind de restul lumii. Se urcaseră în primul tren și n-aveau de gând se se mai oprească niciodată, urmau să-și consume dragostea prin trenuri, de-a lungul și de-a latul României, până când moartea (sau plictiseala) îi va despărți. Atunci se vor da jos într-o gară oarecare și nu se vor mai revedea niciodată. Îmi plăcea scenariul acesta…

Femeia făcu deodată un gest, tulburand armonia paradisiacă a somnului în doi, gestul pe care-l așteptasem pentru face fotografia. Se răsuci, oftând – un oftat prelung, ivit din adâncul unor vise pe care la trezire nu și le va mai aminti – și-și duse mâna la frunte, ca și când ar fi încercat să alunge ceva, iar el, simțind că ea se desprinde ușor din universul lor ermetic, își potrivi mâna mai bine în jurul gâtului ei, cu un gest posesiv, aproape strângând-o. Clic! Ca de obicei, n-am dat greș. Am prins exact clipa pe care-o așteptasem și pe care-o anticipasem, fracțiunea infinitezimală de secundă în care realitatea și-a schimbat contururile, dezvăluindu-și una dintre fațetele ei ascunse, făcând loc magiei, lăsând liberă povestea, în toată splendoarea ei. Cine erau tinerii îndrăgostiți care dormeau pe bancheta trenului? Nu mă mai interesa. Am ieșit din compartiment la fel de nevăzut precum intrasem, fără să le tulbur somnul, în care visaseră probabil că sunt protagoniștii unei fotografii ce va deveni nemuritoare.

Foto: Henri Cartier-Bresson, Romania, 1975

Published by Adina Rosetti in 43/44, Blog

Tags: Henri Cartier-Bresson, indragostiti, Romania, tren

April 14, 2023

(50) Blocul în formă de U, 14 aprilie 2023

Mâine seară, curtea blocului în formă de U în care locuiesc se va umple din nou de oameni ținând lumânări aprinse, în căutarea unui moment de mântuire. Vor încojura biserica ce tronează în mijlocul curții, își vor trece unul altuia lumina proaspăt luată de la preot, vor cânta pe sute de voci Iisus a înviat din morți și-odată ce momentul de la miezul nopții se va fi sfârșit, se vor îndrepta în grupuri către case, ferindu-și lumânările și candelele de vântul răcoros de aprilie.

Locuiesc aici, cu ceva pauze, de când aveam șase ani. Am văzut zeci de Învieri de sus, de la fereastră sau de la balcon, dar și de jos, cântând împreună cu oamenii adunați în curte. Am scris despre asta într-o scenă din “Deadline”, după ce mai întâi mi s-a arătat într-un vis o fată îmbrăcată în alb plutind deasupra turlelor bisericii. Priveliștea crucii din vârful turlei aurii a făcut parte dintotdeauna din normalitatea zilelor mele, atât de mult, încât nici nu mai înregistrez ceea ce văd.

Proximitatea și împărțirea aceluiași spațiu de trecere (curtea comună bloc-biserică) m-a pus în situația de a participa sau de-a fi martoră la diverse momente foarte mundane ale vieții bisericești, scoțând (definitiv, cred…) din ecuație orice sacralitate. Războiul parcărilor din curte. Instalarea barierei acționată de telecomandă. Momentul în care plăteam locul, în cămăruța de lângă altar, în schimbul unei chitanțe cu antetul Patriarhiei. Anunțul începerii unei noi construcții în curte (un “așezământ pastoral” mai precis), lipit pe ușa de intrare în bloc, cu semnăturile unei case de avocatură. Momentul demolării vechii clopotnițe, odată cu care s-a dus o parte din copilăria mea (bătătorul de covoare, acest centru al jocurilor noastre de vară, era amplasat chiar lângă vechea clopotniță). Muncitorii musulmani cu turbane, angajați să finalizeze construcția așezământului. Mica societate de pripas, adunată în jurul treburilor bisericești: cerșetorii de duminică, bătrâna șuie care se ocupă de lumânările pentru Morți și pentru Vii, băiatul-bun-la-toate care trebăluiește mereu câte ceva prin curte, la ordinele părintelui, domnul care hrănea porumbeii (a dispărut la un moment dat, doar domnul, nu și porumbeii), florăresele de ocazie, nelipsite cu mănunchiuri de busuioc de Bobotează și crengi de salcie de Florii. Am văzut probabil sute de alaiuri de nuntă și de botez, mirese purtând diverse mărimi și modele de rochii, fotografi cu tot felul de aparate, nașe cu tocuri și cocuri, socri emoționați, domnișoare de onoare îmbrăcate la indigo, bebeluși înainte și după ritualul botezului. Înainte de demolarea clopotniței, am prins și priveghiuri; în multe seri de vară treceam, cu plasele de cumpărături, printre oamenii adunați pentru a-și priveghea mortul așezat în capela improvizată în interiorul clopotniței. Cumva, toate lucrurile astea au avut un efect desensibilizator, ca și cum ai vedea culisele unui spectacol de teatru, cu toate încurcăturile, neplăcerile și inadecvările, în loc să asiști la spectacolul grandios din sală, lăsându-te vrăjit de ceea ce se întâmplă pe scenă.

În plină pandemie, însă, noaptea de Înviere a fost un moment emoționant – o solidaritate tăcută ne-a învăluit pe toți locatarii blocului în formă de U, ieșiți la miezul nopții la ferestre, cu lumânări sau mici candele, pentru a asista la slujba auzită doar din difuzoare. Pentru prima (și probabil ultima) dată curtea a fost complet pustie. Fiecare familie era izolată în propria casă, găsind o bucurie comună în împărtășirea acestui ritual. Anul ăsta, probabil totul va fi ca de obicei, cu o singură diferență: construcția din curtea bisericii, gata ridicată, înjumătățește spațiul și obturează priveliștea. În schimb, vom auzi dangăt de clopot acționat electronic!, semn că nici Învierea nu se poate împotrivi progresului.

Published by Adina Rosetti in 43/44, Blog

Tags: biserica, bloc, blocul in forma de U, inviere, Paste

April 7, 2023

(49) Articol la preț redus, 7 aprilie 2023

În încercarea de a găsi subiecte despre care să scriu săptămânal, am început să mă gândesc destul de serios despre ce NU aș scrie niciodată. Miza acestui exercițiu a fost, de la bun început, “aruncarea regulată a unei găleți în propriul abis, din care să pescuiesc și să aduc la lumină ce găsesc”. Oare e mai bine ca unele subiecte să fie lăsate în afara scrisului, în adâncuri, nepescuite?
Am trimis puțină lumină în abis și-am găsit acolo cel puțin două lucruri despre care nu sunt pregătită să scriu, cel puțin nu aici. E cumva amuzant și, cred, foarte psihanalizabil, că cele două lucruri fundamentale ar fi sexul și religia. Dar cel mai teribil lucru despre care nu aș scrie vreodată sunt… banii. Întotdeauna mi-a fost greu să vorbesc despre bani si aproape imposibil să-i cer, preferând de multe ori sa fiu mai prost platită sau să plătesc mai mult pentru ceva, decât să negociez. Mi-a trebuit foarte mult sa învăț să mă apropii de acest subiect și încă mă încearcă o stare de disconfort, ori de câte ori sunt nevoită să-l abordez, doar că acum sunt convinsă că lucrurile astea nu pot fi evitate în viața de adult, așa că încerc să le fac față cât de bine pot.

Deși am redactat și corectat o mulțime de articole de educație financiară, pe vremea când lucram în presă, niciunul din sfaturile bine-intenționate (pe care încă le țin minte perfect) nu s-a lipit de mine în viața de zi cu zi. Întrebată într-o situație în ce aș alege să-mi “investesc” banii, am răspuns (după câteva clipe de confuzie cu privire la sensul verbului “a investi”) că cel mai probabil… în vacanțe. “Aici sunt banii dumneavoastră” ar trebui să scrie, la finalul vieții, pe niște cutii cu etichete frumos caligrafiate, care să conțină toate mărunțișurile zilnice pe care nici măcar nu le mai observi. Capuccino-ul băut zilnic prin cafenele ajunge, probabil, în timp, la echivalentul unei mașini. Sutele de bluzițe sau eșarfe cumpărate la reduceri înseamnă vreo câteva rochii de designer, haute-couture, care par absolut prohibitive. Mai multe excursii de câteva zile prin orașe europene, pe motiv că oricum erau biletele de avion fooaaarte ieftine, ar face cât o lună pe o insulă exotică, așa cum ai visat mereu. Dar oare, dacă chiar ai renunța câțiva ani la toate acele “mărunțișuri” ai putea ajunge să ai lucrurile mari pe care nu ți le permiți? Cel mai probabil, nu. Banii se vor risipi pe mereu alte și-alte lucruri mici, își vor găsi alte destinații de moment, împlinindu-și menirea de a fi cheltuiți și de-a cumpăra bucurii și experiențe.

Acum două veri, scurta vacanță în Egipt m-a pus în fața unei situații de maximum stres: negocierea pentru orice. Faptul că nici măcar o banală sticlă de apă la butic nu avea afișat un preț îmi dădea dureri de cap, atât de mari, încât, spre rușinea mea, am preferat să merg cu un uber dubios până la un supermarket “normal” cu prețuri fixe și casă de marcat, unde să plătesc liniștită cu cardul, evitând interacțiunea cu străinii și cu tehnica lor de negociere pentru care mă simțeam total necalificată. Până când am fost de-a dreptul încolțită fără scăpare de un vânzător de statuete și briz-briz-uri artizanale, care a luat reținerea mea drept o tehnică avansată de negociere de tip psihologie-inversă, iar asta l-a înverșunat atât de tare, încât a alergat după mine la ieșirea din magazin, spunându-mi că am învins și că-mi lasă statueta (pe care nu intenționam neapărat să o cumpăr) cu aproape un sfert din prețul initial. Rușinea de a nu fi încheiat o tranzacție era mult mai mare decât eventuala pierdere financiară. Sau poate tehnica lui de negociere era imbatabilă, de vreme ce mi-a vândut totuși o statuetă de care nu aveam nevoie.

Așa și eu cu articolul ăsta de care nu are nimeni de fapt nevoie: v-am îmbiat că e la preț redus, în speranța că totuși îl veți citi. Dar acum mă întreb, pe principiul zecilor de bluzițe care fac cât o rochie intangibil de scumpă, dacă cele 52 de articole scrise pe parcursul acestui an n-ar fi făcut cât o jumătate de roman serios?

Foto: Unsplash

Published by Adina Rosetti in 43/44, Blog

Tags: bani, financiar, pret redus

March 30, 2023

(48) Păcăleli de primăvară, 31 martie 2023

Primăvara mai mult ca oricând (anotimpul renașterii, right?) suntem îndemnați, prin intermediul rețelei, să ne conectăm cu ceva-ul interior – de regulă un copil, o femeie, mascul sau diverse variațuni de yin & yang – experiență care urmează a ne reîntregi sinele fragmentat de viața urbană, desacralizată și, în general, golită de sens. Dar ce-ar fi dacă nu ne-am opri aici? Căci omul e o ființă complexă, cu multiple fațete și aspecte, iar interiorul său sălășluiesc adormite o serie întreagă de entități care abia așteaptă să fie descoperite și redeșteptate. Mi-ar plăcea să particip la un retreat, workshop, tabără, ce-o fi, care să mă ajute să-mi găsesc următoarele:

Meșterul interior. Reconectează-te cu el și viața ta va deveni instant mai bogată! Mai bogată la propriu, căci nu va mai trebui să cheltui sume exorbitante pentru vizitele meșterului exterior, vizite soldate de obicei cu nervi și frustrare. Meșterul interior te va ajuta să-ți sufleci mânecile și să începi să schimbi becuri, montezi jaluzele, repari garnitura chiuvetei și, cu puțin mai mult efort de autocunoaștere, chiar să schimbi un cauciuc la mașină.

Contabilul interior. Are rolul de a te opri când începi să faci shopping compulsiv, reamintindu-ți despre plata facturii la întreținere exact când ești pe punctul de a finaliza comanda online la o nouă pereche de pantofi. Contabilul interior a fost reprimat și înăbușit cu perseverență încă de la apariția sa, de aceea stă într-un colț al abisului suferind în tăcere la fiecare click de autentificare bancară nesăbuită. Tot ce-și dorește este să iasă la lumină, moment în care va prelua despotic controlul de care a fost privat atâta amar de vreme. Dă-i această șansă!

Pisica interioară. Prin meditație profundă îți poți descoperi și tu pisica interioară, accesându-ți astfel latura dormitativă, fără griji și fără vinovății ascunse. Îți vei rezolva instant insomniile, te vei simți mai curat(ă) și catifelat(ă), vei ignora cu succes stresul torcând liniștit(ă). Pisica interioară este în fiecare dintre noi, trebuie doar să-i dai ocazia de a ieși la iveală în toată splendoarea, pufoșenia și lenea sa.

*My Wife's Lovers*, pictură de Carl Kahle, 1893

Antrenorul de fitness interior. Este vocea dinăuntrul tău care te-ndeamnă să te ridici de pe canapea și care te trage de mânecă la a doua felie de tort sau la șoarma din miez de noapte, care-ți citează studii despre efectele negative ale sedentarismului și-ți numără pașii înregistrați pe aplicații. Pune-l la treabă pe antrenorul interior, dar cu măsură: dacă se agită prea mult, va fi mâncat de pisica interioară care așteaptă doar un semn pentru a se transforma în monstru.

Poetul interior. A fost persecutat ani la rând, mai ales în anii școlari, în care, speriat de eul liric din manuale, s-a retras adânc în abisurile inconștientului, de unde răbufnește uneori în vise ciudate. Lasă-l să vibreze la primăvară, hrănește-l cu versuri, îndoapă-l cu emoții, scoate-l din carapace și trimite-l la plimbare, se va întoarce cu poeme tembele care te vor face să zâmbești sau te vor afunda în butoiul cu melancolie, depinde de la caz la caz. Dacă nu ai poet interior, mai caută sau încearcă să închiriezi unul, la prețuri avantajoase.

Mătușa milionară interioară. Nu uita să-ți cultivi acest alter ego extravagant gata oricând să facă gesturi de-o generozitate imprevizibilă, precum să-ți lase moștenire o avere fabuloasă pentru ca tu să-ți poți duce apoi restul zilelor în puf. Nu toți avem norocul unei astfel de mătuși în viața exterioară, așa că trebuie să ne-o creștem pe cea interioară pentru a ne asigura un viitor luxos și fără griji.

Imagine sus: The lady and the unicorn, tapiserie sec XVI

Published by Adina Rosetti in 43/44, Blog

March 24, 2023

(47) Colecția dinăuntru, 24 martie 2023

Nu colecționez nimic. Întotdeauna m-au fascinat oamenii care-și urmăresc câte o obsesie până în pânzele albe transformând-o în colecție și m-am întrebat cum se naște nevoia de a aduna variațiuni ale aceluiași obiect – de cele mai multe ori unul mărunt, poate banal, dar valorizat tocmai prin multiplicare. Am cunoscut mai demult o doamnă în vârstă care adunase o mare parte din viață cutiuțe – fiind soție de fost ambasador, colecția ei număra cutiuțe din câteva zeci de țări. O prietenă avea un fix cu gărgărițele: colecționa obiecte de orice fel, doar să conțină un concept sau element vizual gărgărițesc. O colegă de redacție a strâns în niște ani zeci de sticluțe de parfum. Am întâlnit bărbați care “agoniseau” mașini de epocă sau motociclete vintage. Colecții de păpuși, de ceasuri, de măști venețiene, de cutii de chibrituri, farfurii, căni, cărți rare, pietre de pe malul mării, ii vechi sau pantofi de designer. Acum mai bine de cincisprezece ani, am făcut un reportaj la o expoziție a colecționarilor (Collecting Collectors se numea), într-o galerie care între timp s-a închis – nici unul dintre cei cu care am vorbit nu mai știa să explice exact cum crescuse obsesia. Mereu am crezut că trebuie să existe un resort interior foarte puternic care să te împingă să cauţi, să aduni şi să păstrezi obiecte de un anumit fel, de-a lungul mai multor ani. Se pare că nu e întotdeauna aşa… Oamenii încep să adune lucruri fără vreun motiv palpabil, mai mult din întîmplare, iar după o vreme, cînd privesc înapoi, nu-ţi pot explica prea clar ce anume i-a determinat s-o facă. Însă pe măsură ce colecția crește, asta începe să le dea un sens, un scop de urmărit.

Încerc să-mi amintesc ce-am încercat vreodată să colecționez. Nu prea multe… Poate că nu am avut timp (pe asta dau vina pentru orice) sau loc în casă. Periodic fac câte-un detox și încerc să scap de obiectele în exces – colecții fără voie de lucruri care se tot adună. Cărțile sunt o necesitate, nu se pun. La fel erau CD-urile cu muzică sau DVD-urile cu filme pe care le-am dat când au fost înlocuite de echivalentul lor digital. De restul micilor colecții pur și simplu nu mă țin – îmi propusesem la un moment dat să aduc acasă câte ceva de la shopul fiecărui muzeu în care ajung, dar deseori am plecat fără să cumpăr nimic. Pur și simplu, uit ce-mi propun să colecționez, pun obiectele în locuri în care se pierd, iar dacă nu stau împreună, ele nu mai pot nici măcar aspira la titlul de “colecție”.

Ce pare să-i motiveze pe colecţionari este faptul că astfel devin recognoscibili: lumea te ştie ca ai o “ţăcăneală”, te trezeşti că începi să primeşti cadouri, că prietenii vor să-ţi facă o bucurie şi să te ajute să-ţi completezi colecţia, iar lucrurile strânse sunt încărcate, de cele mai multe ori, de poveşti. De fapt, orice colecție e una de povești, în primul rând, căci fiecare obiect e o bucățică de istorie personală, un memento al unei epoci, o mică madlenă care te întoarce în timp și, cu cât aventura găsirii și achiziționării lui e mai mare, cu atât obiectul devine mai prețios. Poate că scriitorii colecționează direct poveștile, cu toate emoțiile însoțitoare. Momente irepetabile, frânturi de conversații, imagini neimortalizate de vreo cameră foto, vise atât de încâlcite încât nu pot fi nici măcar puse în cuvinte – toate colecțiile unui scriitor sunt înăuntru. După ce voi termina aceată mini-colecție de texte săptămânale, mă voi reîntoarce la cea de vise, cea mai prețioasă dintre toate colecțiile mele neterminate.

Foto: Cornel Brad (Colecție din Muzeul Inocenței de la Istanbul)

Published by Adina Rosetti in 43/44, Blog

Tags: colectii, colectionari

Older Posts ›