Sunt locuri, și sunt locuri. Locuri care-ți ajung o singură dată și locuri în care-ți spui că neapărat vei reveni, doar că nu se întâmplă asta niciodată, pentru că sunt atâtea altele de văzut și-o singură viață. Și apoi sunt (mai rar, ce-i drept) și acele locuri în care revii chiar anul următor și-n care știi că sigur te vei reîntoarce de mai multe ori. Hydra este pentru mine un astfel loc. 

Diminețile în port, ascultând freamătul micului oraș pe cale să înceapă o nouă zi. Măgărușii aliniați sub copertină, pisicile încă dormitând pe dalele de piatră. Primele cafele cu vedere la mare pentru primii turiști treziți din somn, încă buimaci. Cutia poștală cu poeme în care se adună foi scrise de mână din mai multe colțuri ale lumii – mai târziu, o parte dintre ele vor fi adunate într-o carte. Cele două mori de vânt, una celebră pentru că a apărut în filmul cu Sophia Loren, cealaltă transformată-n airbnb, spre care-ți scoți sufletul urcând. Mirarea sinceră că oamenii găsesc cumva o cale să-și urce calabalâcul oriunde, în orice vârf de deal de unde se deschide o priveliște spectaculoasă către mare. Pisicile, adevăratele stăpâne ale insulei, niște creaturi de toate formele și culorile, cu un talent special de-a se poziționa într-o perfectă armonie cromatică cu mediul. Grăsane, leneșe, prietenoase, sprintene, zburlite, mătăsoase, își așteaptă sau chiar cer obolul cu aerul solemn că li se cuvine, și nimeni nu le poate contrazice în privința asta. (câteva exemplare aici)

Studioul plin de culoare al pictorului local Tetsis, perfect conservat, în care aproape se mai simte miros de vopsele întinse pe paletă, iar fructele uscate de pe platoul ceramic par că au rămas acolo de la ultima lui masă. Casa lui Leonard Cohen, o fortăreață impenetrabilă care nu lasă loc decât imaginației, după o poză obligatorie cu numele străzii. Domnul Pandelis, “mascota” Hydrei, pe care-l vei găsi în fiecare zi la aceeași masă din colțul portului, cu crocșii lui scâlciați, încălțați peste șosete, și șapca de veteran US Army, gata să-și împărtășească povestea cui știe să asculte. Plajele stâncoase, de pe care cobori direct în marea agitată de trecerea șalupelor și vapoarelor înspre port. Soarele lui Jeff Koons, plasat pe platforma fostului abator, cu raze puse-n mișcare de vântul lui Apollo. Drumul prăfos, în plin soare, către vechiul port, și drumul înapoi, în umbră, pe străduțele încâlcite pe care te poți rătăci doar de plăcere. Sardinele la grătar și mastiha cu gheață, de final de seară, mai ales de ultima seară, când verifici ora feribotului de-a doua zi și te gândești cum să faci să revii mai repede în Hydra.

Citit

“Insula lui Arturo” e o carte de citit chiar pe-o insulă în plin soare, pentru că astfel simți cel mai bine atmosfera poveștii – de altfel, ăsta e atuul principal al cărții: atmosfera. Liniștea, încremenirea, leneveala, izolarea, timpul care stă în loc, regulile unei mici comunități, emoțiile care se amplifică până la paroxism și se consumă numai în interior, având drept unic cadru o natură sălbatică, nealterată. Am ales-o pentru că știam că autoarea, Elsa Morante, a fost o sursă de inspirație pentru Elena Ferrante (nu știu dacă rima e întâmplătoare sau nu, având în vedere că Ferrante este un pseudonim). Se văd, desigur, influențele - cele două respiră cumva același aer, mai ales că povestea din “Insula lui Arturo” este plasată în Procida, insuliță din apropiere de Napoli, locul emblematic al tetralogiei lui Ferrante.

“Insula” e o carte care cere răbdarea pe care ți-o poate da o vacanță tihnită, căci povestea lui Arturo, un băiat orfan de mamă care tânjește sfâșietor după iubirea unui tată mai mult absent și-apoi după cea a unei foarte-tinere-mame-vitrege, se adună încet-încet din detalii, emoții trăite intens dar rareori exteriorizate, descrieri ale locurilor care-l înconjoară ca într-un cocon ermetic, departe de lumea dezlănțuită de-afară. Un personaj în sine este casa în care Arturo își petrece copilăria și adolescența în solitudine, un vechi castel decrepit, o construcție fabuloasă cum întâlnești numai în orășelele din sudul Italiei. Nu știu dacă aș fi avut răbdare să citesc “Insula” altfel decât purtând-o după mine pe străduțele pietruite ale unei alte insule, către plaje mici și abrupte, către o mare de cobalt. 

Văzut

La început de septembrie, am prins, tot la malul mării (de data asta negre), spectacolul lui Radu Afrim pe care îl pândeam de multă vreme, “Seaside stories” (merci, Mihaela Velicu!). A fost o bucurie de spectacol! Mi se pare o decizie foarte curajoasă dramatizarea într-un singur “calup” a unor proze scurte, scrise de autori români, foarte diverse ca stil și tematică, dar rama dramaturgică funcționează de minune: beach barul fabuloasei tanti Lilly, supranumită Aroganta, unde se-ntâlnesc și se-mpletesc toate istoriile estivale. “Seaside stories” e amuzant, flamboaiant, uneori emoționant, alteori deranjant (una dintre bucăți mi s-a părut cu efect cam de nucă-n perete), e cu muzică mișto, cu scenografie cool și ingenioasă și, desigur, cu distribuție compusă în principal din actori tineri și talentați (de ambele sexe) care se joacă în fel și chip pe scena din nisip, inclusiv de-a pescărușul Relu și de-a cățelul Paco, aplauze vă rog pentru aceste interpretări de excepție! 

De la 43 la 44 am promis #untextpesăptămână și m-am ținut de cuvânt, așa că de la 44 la 45 mi-am propus să merg înainte, dar într-un ritm ceva mai tihnit (deh, vârsta...) cu #untextpelună. E tot o încercare de a fixa ceva din timpul care trece și, mai ales, din cărțile, filmele, muzicile și alte lucruri frumoase pe care le întâlnesc și care se risipesc în uitare sau au parte, în cel mai bun caz, de vreo postare răzleață. La finalul fiecărei luni o să fac un mic bilanț personal, în total 12 texte despre care n-am nicio idee acum cum vor ieși, dar asta e frumusețea scrisului, să-l lași să te ducă unde vrea – scriam pe 6 mai, de ziua mea. 

Călătorit

Primul lucru pe care l-am făcut cu noua provocare a fost să amân un pic deadline-ul – luna mai s-a dovedit a fi absolut nebună, un carusel în care m-am urcat și care nu s-a mai oprit decât acum, la început de iunie, când încerc să adun amintirile care deja au început să se-ncețoșeze. Din începutul lunii petrecut la Paris au rămas doar frânturi, o mulțime de lucruri și colțuri frumoase care se suprapun, dar retrospectiva Elliott Erwitt de la Musée Maillol e poate una dintre cele mai frumoase expoziții de fotografie văzute vreodată (în top forever mai sunt Alec Soth și Vivian Maier). Nu pentru imaginile iconice (despre care am aflat că sunt chiar regizate), cât pentru cele mai puțin cunoscute, surprinse de Erwitt în afara joburilor sale oficiale. Cumva, toate cadrele lui, fie că-s cu celebrități, oameni obișnuiți sau căței, reușesc să conțină un strop de umor și unul de căldură, iar expoziția e foarte generoasă, pe mai multe niveluri, și acoperă cam toate perioadele și temele, plus o sală la final cu obiecte și gadgeturi fotografice.

Tot de la Paris mi-au rămas și superba terasă-acoperiș de la Louis Vuitton Fondation, cu vedere la parc, plimbarea matinală prin Pére Lachaise, orașul celor mutați dincolo, mica bijuterie de muzeu Jacquemart-André, cu o splendidă colecție de pictură renascentistă, și malurile Senei pline de tineri, mai mult sau mai puțin boemi, ieșiți la picnic pe-nserate, într-o perfectă lumină de miere. 

Citit

De citit, am citit multă literatură pentru copii (datorită noilor rubrici din Observator Cultural și Scena9), dar am reușit să strecor și două romane pentru oameni mari, care m-au dat pe spate în feluri diferite. “Prinde iepurele” de Lana Bastasic (scriitoare bosniacă) este o minunăție de poveste stil road-trip prin trecutul și prezentul unei relații de prietenie dintre două fete, dar și prin trecutul și prezentul unei țări care a fost sfâșiată de război. Probabil că am și eu o slăbiciune pentru prieteniile complicate și presărate cu cruzime ale fetelor, magistral ilustrate de Ferrante – Sara si Lejla chiar mi-au amintit de Lenu și Lila, deși locurile în care își petrec copilăria și adolescența sunt diferite, căci nimic nu se compară cu Balcanii. Asta reiese minunat din carte, atmosfera recognoscibilă a acestei părți de lume, cu oamenii, casele, drumurile și obiceiurile înduioșătoare, comice și în același timp cam triste. Pe măsură ce road tripul se apropie de final, intuiești că totul e doar o iluzie, că la finalul călătoriei nu se va rezolva nimic, ba chiar dimpotrivă, lucrurile vor rămâne suspendate pentru totdeauna. E o lume pierdută, un timp pe care nu-l poți reînvia, oricât ai încerca și ai spera nu poți prinde niciodată iepurele, care te duce tot mai adânc prin cotloanele memoriei și-ale istoriei. 

A doua bucurie literară a fost “Beautiful world, where are you”, noul roman al lui Sally Rooney – coincidență sau nu, o poveste care are în centru tot prietenia dintre două fete-tinere-femei și căutările lor. Sally Rooney mi se pare o Jane Austen a zilelor noastre. Aristocrații de odinioară au fost înlocuiți de tineri hipsteri intelectuali, iar conversațiile de salon, de dezbateri pe teme sociale și filozofice extrem de actuale. Personajele caută dragostea, desigur varianta mai sofisticată a ei, cu alegeri mult mai complexe și complicate, și-și scriu lungi emailuri în loc de scrisori pe hârtie, în care dezbat dileme interioare, dar și teorii politice (cel mai adesea, de stânga). E sooo smart & witty scriitura lui Sally Rooney, îți lasă întrebări și-ți ridică probleme și cumva reușește să aibă și-un happy end care să nu pară forțat sau siropos. 

Sper ca în iunie să am timp să citesc măcar o parte dintre cărțile luate de la Bookfest.

Văzut

Recunosc cu regret că-n ultima vreme n-am fost deloc la cinema, cumva acest obicei care era pe vremuri nelipsit s-a cam pierdut odată cu pandemia, fiind înlocuit de platformele de streaming. Luna mai va rămâne cea în care m-am uitat obsesiv la serialul Succession (HBO), despre care pot să spun că e printre cele mai bune văzute vreodată; n-am ce să adaug și eu pe subiect, mai ales după ce am citit cam tot ce s-a scris în marile publicații… Luna mai va rămâne și cea în care am terminat de văzut (obligată de Anton...) toată seria de filme Harry Potter și pot să spun sincer că nu înțeleg deloc care-i faza. M-am plictisit fioros și n-am găsit vreun personaj cât de cât interesant; probabil marele merit al acestei serii este consecvența și minuțiozitatea cu care este construită lumea vrăjitorească. Aștept premierele lunii iunie și, poate, o sală de cinema. 

Foto sus: Cornel Brad