Sunt locuri, și sunt locuri. Locuri care-ți ajung o singură dată și locuri în care-ți spui că neapărat vei reveni, doar că nu se întâmplă asta niciodată, pentru că sunt atâtea altele de văzut și-o singură viață. Și apoi sunt (mai rar, ce-i drept) și acele locuri în care revii chiar anul următor și-n care știi că sigur te vei reîntoarce de mai multe ori. Hydra este pentru mine un astfel loc. 

Diminețile în port, ascultând freamătul micului oraș pe cale să înceapă o nouă zi. Măgărușii aliniați sub copertină, pisicile încă dormitând pe dalele de piatră. Primele cafele cu vedere la mare pentru primii turiști treziți din somn, încă buimaci. Cutia poștală cu poeme în care se adună foi scrise de mână din mai multe colțuri ale lumii – mai târziu, o parte dintre ele vor fi adunate într-o carte. Cele două mori de vânt, una celebră pentru că a apărut în filmul cu Sophia Loren, cealaltă transformată-n airbnb, spre care-ți scoți sufletul urcând. Mirarea sinceră că oamenii găsesc cumva o cale să-și urce calabalâcul oriunde, în orice vârf de deal de unde se deschide o priveliște spectaculoasă către mare. Pisicile, adevăratele stăpâne ale insulei, niște creaturi de toate formele și culorile, cu un talent special de-a se poziționa într-o perfectă armonie cromatică cu mediul. Grăsane, leneșe, prietenoase, sprintene, zburlite, mătăsoase, își așteaptă sau chiar cer obolul cu aerul solemn că li se cuvine, și nimeni nu le poate contrazice în privința asta. (câteva exemplare aici)

Foto Cornel Brad

Studioul plin de culoare al pictorului local Tetsis, perfect conservat, în care aproape se mai simte miros de vopsele întinse pe paletă, iar fructele uscate de pe platoul ceramic par că au rămas acolo de la ultima lui masă. Casa lui Leonard Cohen, o fortăreață impenetrabilă care nu lasă loc decât imaginației, după o poză obligatorie cu numele străzii. Domnul Pandelis, “mascota” Hydrei, pe care-l vei găsi în fiecare zi la aceeași masă din colțul portului, cu crocșii lui scâlciați, încălțați peste șosete, și șapca de veteran US Army, gata să-și împărtășească povestea cui știe să asculte. Plajele stâncoase, de pe care cobori direct în marea agitată de trecerea șalupelor și vapoarelor înspre port. Soarele lui Jeff Koons, plasat pe platforma fostului abator, cu raze puse-n mișcare de vântul lui Apollo. Drumul prăfos, în plin soare, către vechiul port, și drumul înapoi, în umbră, pe străduțele încâlcite pe care te poți rătăci doar de plăcere. Sardinele la grătar și mastiha cu gheață, de final de seară, mai ales de ultima seară, când verifici ora feribotului de-a doua zi și te gândești cum să faci să revii mai repede în Hydra.

Citit

“Insula lui Arturo” e o carte de citit chiar pe-o insulă în plin soare, pentru că astfel simți cel mai bine atmosfera poveștii – de altfel, ăsta e atuul principal al cărții: atmosfera. Liniștea, încremenirea, leneveala, izolarea, timpul care stă în loc, regulile unei mici comunități, emoțiile care se amplifică până la paroxism și se consumă numai în interior, având drept unic cadru o natură sălbatică, nealterată. Am ales-o pentru că știam că autoarea, Elsa Morante, a fost o sursă de inspirație pentru Elena Ferrante (nu știu dacă rima e întâmplătoare sau nu, având în vedere că Ferrante este un pseudonim). Se văd, desigur, influențele - cele două respiră cumva același aer, mai ales că povestea din “Insula lui Arturo” este plasată în Procida, insuliță din apropiere de Napoli, locul emblematic al tetralogiei lui Ferrante.

“Insula” e o carte care cere răbdarea pe care ți-o poate da o vacanță tihnită, căci povestea lui Arturo, un băiat orfan de mamă care tânjește sfâșietor după iubirea unui tată mai mult absent și-apoi după cea a unei foarte-tinere-mame-vitrege, se adună încet-încet din detalii, emoții trăite intens dar rareori exteriorizate, descrieri ale locurilor care-l înconjoară ca într-un cocon ermetic, departe de lumea dezlănțuită de-afară. Un personaj în sine este casa în care Arturo își petrece copilăria și adolescența în solitudine, un vechi castel decrepit, o construcție fabuloasă cum întâlnești numai în orășelele din sudul Italiei. Nu știu dacă aș fi avut răbdare să citesc “Insula” altfel decât purtând-o după mine pe străduțele pietruite ale unei alte insule, către plaje mici și abrupte, către o mare de cobalt. 

Văzut

La început de septembrie, am prins, tot la malul mării (de data asta negre), spectacolul lui Radu Afrim pe care îl pândeam de multă vreme, “Seaside stories” (merci, Mihaela Velicu!). A fost o bucurie de spectacol! Mi se pare o decizie foarte curajoasă dramatizarea într-un singur “calup” a unor proze scurte, scrise de autori români, foarte diverse ca stil și tematică, dar rama dramaturgică funcționează de minune: beach barul fabuloasei tanti Lilly, supranumită Aroganta, unde se-ntâlnesc și se-mpletesc toate istoriile estivale. “Seaside stories” e amuzant, flamboaiant, uneori emoționant, alteori deranjant (una dintre bucăți mi s-a părut cu efect cam de nucă-n perete), e cu muzică mișto, cu scenografie cool și ingenioasă și, desigur, cu distribuție compusă în principal din actori tineri și talentați (de ambele sexe) care se joacă în fel și chip pe scena din nisip, inclusiv de-a pescărușul Relu și de-a cățelul Paco, aplauze vă rog pentru aceste interpretări de excepție! 

Foto Cornel Brad