Textul cu numărul 52 este ultimul din seria #untextpesăptămână începută acum un an. Am ajuns la final și astăzi închid cercul care s-a dovedit a fi chiar atât de greu pe cât mi-am imaginat. Ca orice alt exercițiu autoimpus, a devenit în foarte scurt timp o luptă cu propriile limite: cu lipsa de chef, de inspirație, de timp. Cu îndoiala care se insinuează și te macină periodic, de parcă ar fi un balaur cu șapte capete imposibil de învins definitiv. Sindromul impostorului, la braț cu geamănul său, sindromul procrastinatorului, au început să-mi dea târcoale cam de la mijlocul anului încolo – dacă scriu numai prostii, oricum pe cine interesează, oare subiectele-s stupide, uite că n-am decât 10 like-uri, ei și dacă nu scriu nimic săptămâna asta care-i problema? –  și tot așa. 

Entuziasmul cu care am pornit la drum s-a risipit după prima jumătate, treptat-treptat, și a făcut loc unei rutine ușor plicticoase, care s-a transformat, în unele săptămâni, într-o ușoară disperare. Despre ce mai scriu și de data asta? – întrebarea asta enervantă se strecura în mintea mea mai ales în zilele de miercuri, când săptămâna, se știe, se cam apropie de sfârșit. 

Am reușit, cu foarte mici excepții, să păstrez publicarea articolului vinerea, ziua stabilită de la început. Orice exercițiu periodic și regulat se transformă într-un instrument de măsurare a timpului. Uitându-mă în urmă, văd acum un an întreg care s-a scurs și pe care am reușit, într-un fel, să-l păstrez. Ăsta e un gând foarte reconfortant, pentru că suntem obișnuiți să ne scape timpul printre degete, să se risipească precum un fum care dispare de îndată ce privești înapoi. Dacă mă voi întreba vreodată ce-a rămas din anul care m-a dus de la 43 la 44, pot să răsfoiesc acest jurnal involuntar. Timpul scurs între momentul când în minte mi-a încolțit ideea acestei "rubrici" și momentul încheierii ei a fost, coincidență sau nu, unul foarte fericit în viața mea. Poate că a contat și asta în ecuație, stabilitatea m-a ajutat să-mi găsesc resursele pentru un exercițiu regulat și constant. Poate că, tot pentru închiderea unui cerc simbolic, peste câteva zile voi fi într-un avion spre Paris, la un an de la momentul în care mi-a venit, tot într-un avion, dar în sens invers, ideea celor 52 de texte săptămânale. 

Mă bucur că am reușit să duc la bun sfârșit această serie de texte, dar am redescoperit ce știam dintotdeauna: cel mai mult îmi place să scriu din inspirație, nu din obligație. Mă bucur dacă am avut cititori în acest an, deși de scris, am scris aproape numai pentru mine, încercând să nu pescuiesc subiecte din actualitatea efemeră sau să urc pe valul vreunui subiect la modă. (Cum nu cred că am ceva de spus pe orice subiect apărut în spațiul public, nu mi-a fost greu să rezist tentațiilor.) Mă despart cu oarecare ușurare de exercițiul ăsta ajuns la final, care m-a consumat destul de mult, și nu am de gând să-l continui… Urmează alte glasuri, alte încăperi. Niciodată nu prea știi, de fapt, ce începe și ce se termină, linia dintre cele două e permeabilă și, de cele mai multe ori, difuză. Sunt, așadar, curioasă ce va începe de la 44 încolo 🙂

Foto: Cornel Brad