Primăvara mai mult ca oricând (anotimpul renașterii, right?) suntem îndemnați, prin intermediul rețelei, să ne conectăm cu ceva-ul interior – de regulă un copil, o femeie, mascul sau diverse variațuni de yin & yang – experiență care urmează a ne reîntregi sinele fragmentat de viața urbană, desacralizată și, în general, golită de sens. Dar ce-ar fi dacă nu ne-am opri aici? Căci omul e o ființă complexă, cu multiple fațete și aspecte, iar interiorul său sălășluiesc adormite o serie întreagă de entități care abia așteaptă să fie descoperite și redeșteptate. Mi-ar plăcea să particip la un retreat, workshop, tabără, ce-o fi, care să mă ajute să-mi găsesc următoarele:

Meșterul interior. Reconectează-te cu el și viața ta va deveni instant mai bogată! Mai bogată la propriu, căci nu va mai trebui să cheltui sume exorbitante pentru vizitele meșterului exterior, vizite soldate de obicei cu nervi și frustrare. Meșterul interior te va ajuta să-ți sufleci mânecile și să începi să schimbi becuri, montezi jaluzele, repari garnitura chiuvetei și, cu puțin mai mult efort de autocunoaștere, chiar să schimbi un cauciuc la mașină. 

Contabilul interior. Are rolul de a te opri când începi să faci shopping compulsiv, reamintindu-ți despre plata facturii la întreținere exact când ești pe punctul de a finaliza comanda online la o nouă pereche de pantofi. Contabilul interior a fost reprimat și înăbușit cu perseverență încă de la apariția sa, de aceea stă într-un colț al abisului suferind în tăcere la fiecare click de autentificare bancară nesăbuită. Tot ce-și dorește este să iasă la lumină, moment în care va prelua despotic controlul de care a fost privat atâta amar de vreme. Dă-i această șansă!

Pisica interioară. Prin meditație profundă îți poți descoperi și tu pisica interioară, accesându-ți astfel latura dormitativă, fără griji și fără vinovății ascunse. Îți vei rezolva instant insomniile, te vei simți mai curat(ă) și catifelat(ă), vei ignora cu succes stresul torcând liniștit(ă). Pisica interioară este în fiecare dintre noi, trebuie doar să-i dai ocazia de a ieși la iveală în toată splendoarea, pufoșenia și lenea sa.

Antrenorul de fitness interior. Este vocea dinăuntrul tău care te-ndeamnă să te ridici de pe canapea și care te trage de mânecă la a doua felie de tort sau la șoarma din miez de noapte, care-ți citează studii despre efectele negative ale sedentarismului și-ți numără pașii înregistrați pe aplicații. Pune-l la treabă pe antrenorul interior, dar cu măsură: dacă se agită prea mult, va fi mâncat de pisica interioară care așteaptă doar un semn pentru a se transforma în monstru.

Poetul interior. A fost persecutat ani la rând, mai ales în anii școlari, în care, speriat de eul liric din manuale, s-a retras adânc în abisurile inconștientului, de unde răbufnește uneori în vise ciudate. Lasă-l să vibreze la primăvară, hrănește-l cu versuri, îndoapă-l cu emoții, scoate-l din carapace și trimite-l la plimbare, se va întoarce cu poeme tembele care te vor face să zâmbești sau te vor afunda în butoiul cu melancolie, depinde de la caz la caz. Dacă nu ai poet interior, mai caută sau încearcă să închiriezi unul, la prețuri avantajoase.

Mătușa milionară interioară. Nu uita să-ți cultivi acest alter ego extravagant gata oricând să facă gesturi de-o generozitate imprevizibilă, precum să-ți lase moștenire o avere fabuloasă pentru ca tu să-ți poți duce apoi restul zilelor în puf. Nu toți avem norocul unei astfel de mătuși în viața exterioară, așa că trebuie să ne-o creștem pe cea interioară pentru a ne asigura un viitor luxos și fără griji. 

Imagine sus: The lady and the unicorn, tapiserie sec XVI

Probabil că acest text ar fi sunat altfel dacă l-aș fi scris cu o două-trei săptămâni în urmă, înainte să citesc cartea lui Gabor Maté, “Mitul normalității”… Aș fi scris despre generațiile de femei pe care le-am cunoscut în familia mea și despre cum, în doar patru salturi generaționale, s-a ajuns de la modelul de sacrificiu total pe altarul familiei (bunica mea) la modelul nici-nu-sunt-sigură-că-o-să-vreau-o-familie (fiica mea), între cele două extreme de mentalitate fiind mama și cu mine, două generații prinse în dorințe, nevoi și așteptări contradictorii, ancorate în două modele, pendulând între tradiționalism (mai mult mama) și eliberare (mai mult eu), toate cu multe costuri emoționale. Tot gândindu-mă la aceste costuri emoționale, m-a izbit o frază (de fapt, un capitol întreg) din cartea lui Maté care vorbește despre cum, pe lângă rolul de “a asigura nevoile economice și fizice ale familiilor lor, femeile sunt cele care se ocupă și de îngrijirea emoțională, cu prețul sinelui lor.” Jobul ăsta nu se termină niciodată – oh, cât de bine știu mamele chestia asta! Și de fapt, nu e vorba numai despre îngrijirea copiilor, căci femeile au rolul de “lipici emoțional” menit să țină împreună familia extinsă. 

Mesele de familie ale bunicii mele (de sărbători, dar nu numai) ne adunau pe toți în jurul mâncărurilor ei fabuloase, pregătite cu dragoste și dăruire complete; n-am să o uit niciodată trebăluind prin bucătărie zile întregi, vorbind cu cratițele, tigăile și formele de chec, ornând salata de boeuf cu rondele de gogoșar și crema de brânză cu feliuțe de măsline. Bunica a fost casnică, crescută precum multe din femeile generației ei pentru a se mărita și a avea grijă de soț și de familie. Mama a continuat această tradiție, adăugând în plus la rolul ăsta (deja copleșitor) și-un job & o carieră, combinație care a dus-o deseori la epuizare. Încerc să intuiesc lupta ei interioară și greutatea imensă a rolurilor pe care a încercat, în felul ei perfecționist, să le împlinească. Generația mea a fost probabil prima care a început procesul de eliberare din rolurile presetate, chestionând permanent acest statu-quo impus din exterior. În limbajul femeilor din generația mea au apărut alte noțiuni, până acum interzise sau total ignorate; îndrăznim să avem dorințe individuale, să căutăm împlinirea personală, să nu rămânem prizoniere în căsnicii nefericite și să tânjim după “a room of our own”. Dar toate astea vin la pachet cu un sentiment continuu și uriaș de vinovăție, mai ales când ne comparăm cu mamele și bunicile noastre – cele care ne-au dat totul. Recent, am citit o postare a unei actrițe, mamă a doi copii mici, care povestea cât de greu i-a fost să-și învingă “vinovăția” de a-și lua o oră doar pentru ea și a merge la masaj… Mă recunosc atât de bine în povestea asta!
Îmi pare însă că pentru fetele generației Z și Alpha, născute și crescute în libertate totală, în noua ideologie a individualismului, pe care chiar noi le-am insuflat-o, din dorința de a nu repeta greșelile trecutului, asta nu va fi o problemă. Mă îndoiesc că ele vor duce mai departe modelul străbunicelor și că sacrificiul pe altarul familiei va fi o opțiune, atâta vreme cât vor exista opțiuni. 

Aș fi vrut să fiu mai prezentă în viața femeilor care m-au crescut și care mi-au dat totul, să aflu cum a fost “munca lor emoțională”, despre care nu vorbeau niciodată. Să fi notat undeva poveștile bunicii din tinerețea ei. Să fi păstrat caietul ei de rețete, pe care aproape pot să-l răsfoiesc în minte – un caiet dictando, îngălbenit, cu coperte negre, împănat cu tot felul de hârtiuțe cu notițe. Să o fi vizitat mai des în ultimii ani. Încerc să o revizitez acum, din amintiri care încep să devină tot mai blurate, din fotografii redescoperite, scriind crâmpeie de texte care încearcă să recompună un tablou care nu va fi niciodată complet, dar care îmi doresc să nu fie niciodată uitat. Dincolo de flori și mărțișoare ocazionale, cred că asta am putea să facem pentru femeile din viața noastră: să le cunoaștem mai bine și să recunoaștem această teribilă și nesfârșită muncă emoțională pe care o duc, de cele mai multe ori singure.