La ce vă pricepeți în afară de scris, mă întreabă deseori copiii la întâlnirile din școli, librării sau cele online, și de fiecare dată întrebarea asta mă lasă fără răspuns, pentru că adevărul e că în afară de scris (și tot restul lucrurilor care compun scrisul) nu prea mă pricep la nimic. Nu sunt îndemânatică, nu știu să cos, să croiesc, să repar chestii, să bricolez, să grădinăresc sau să împletesc; în bucătărie talentele mele sunt modeste și pur ocazionale; în domeniul științific mi-e teamă că am rămas la nivelul unul elev de clasa a șasea (și nu premiantul clasei!), politica mă lasă rece, calculele mă obosesc, excelurile îmi dau fiori de groază, n-am orientare în spațiu și nu știu să desenez. Ah, n-am nici voce! La orice sport, dacă presupune echipamente și poziții ceva mai complicate, sunt mai degrabă împiedicată (dar cred că măcar ofer un spectacol amuzant). Așadar, la ce mă pricep în afară de… povești? Ce-aș fi putut să fac dacă n-aș fi scris?

Pe la 17 ani și ceva (societatea a decis că) un copil trebuie să știe la ce se pricepe, și-a descoperit deja talentele și poate alege ce vrea să facă mai departe, iar confuzia în privința asta e taxată destul de dur. Îmi amintesc că la vârsta aia habar n-aveam ce să fac cu viața care mi se deschidea în cale ca un supermarket copleșitor, plin de posibilități –  știam doar că sunt îndrăgostită și universul gravita exclusiv în jurul acestei stări. (Poate că la asta m-am priceput întotdeauna, să fiu îndrăgostită...)
Nici acum nu mi-e greu să înțeleg că a face o alegere, una singură!, la vârsta fragilă la care nu ești sigur de prea multe lucruri în legătură cu tine însuți și cu felul în care merge lumea, poate fi o decizie cumplit de grea, aproape paralizantă. Cum deosebești talentul de o simplă înclinație sau vocația de o toană de moment care va trece cu vârsta? Cum știi că alegerea ta de acum, a persoanei încă neformate care ești, va mai fi valabilă peste niște ani, timp în care se vor fi întâmplat atât de multe schimbări interioare și exterioare? A face o alegere e un salt în gol, similar probabil cu cel pe care-l faci când “cazi în dragoste”: cu ochii larg deschiși, dar fără niciun fel de garanții. Desigur, poți alege să nu sari în gol, ci să pornești liniștit la pas, pe cărarea cunoscută, bătătorită, bine semnalizată: nu e despre ce-ți dorești tu, ci despre ce se așteaptă alții de la tine. Așteptările lor devin alegerile tale. Multă vreme am crezut că asta e o formă de lașitate și-am judecat-o destul de aspru, judecându-mă de fapt pe mine, cea de atunci, care la 17 ani și ceva n-a avut curaj să sară în gol, să aleagă scrisul, și-n schimb a ales calea liniștită, cedând presiunilor exterioare. Azi îmi dau seama că nu e chiar așa, de multe ori curajul și claritatea se lasă descoperite mai greu și se construiesc în timp – uneori, cu ceva suferință, zbucium și parcursuri sinuoase. 

Dacă n-ați fi scris povești, ce ați fi făcut – o altă întrebare la care nu prea știu ce să răspund concret, așa că o iau ca pe un exercițiu de imaginație, un fel de “ce-ar fi dacă?”. Imaginația deschide toate posibilitățile și, mai ales, toate imposibilitățile. Dacă n-aș fi scris povești, n-aș fi fost eu, prin urmare aș fi putut să mă pricep la toate lucrurile la care Cea-care-nu-știe-decât-să-scrie-povești nu se pricepe. Dacă n-aș fi scris, aș fi fost foarte pricepută la gătit și la afaceri, la desen și la sport. Voce, oricum, e clar că n-aș fi avut…

Imagine: yuumei/Deviantart