Mâine seară, curtea blocului în formă de U în care locuiesc se va umple din nou de oameni ținând lumânări aprinse, în căutarea unui moment de mântuire. Vor încojura biserica ce tronează în mijlocul curții, își vor trece unul altuia lumina proaspăt luată de la preot, vor cânta pe sute de voci Iisus a înviat din morți și-odată ce momentul de la miezul nopții se va fi sfârșit, se vor îndrepta în grupuri către case, ferindu-și lumânările și candelele de vântul răcoros de aprilie. 

Locuiesc aici, cu ceva pauze, de când aveam șase ani. Am văzut zeci de Învieri de sus, de la fereastră sau de la balcon, dar și de jos, cântând împreună cu oamenii adunați în curte. Am scris despre asta într-o scenă din “Deadline”, după ce mai întâi mi s-a arătat într-un vis o fată îmbrăcată în alb plutind deasupra turlelor bisericii. Priveliștea crucii din vârful turlei aurii a făcut parte dintotdeauna din normalitatea zilelor mele, atât de mult, încât nici nu mai înregistrez ceea ce văd.

Proximitatea și împărțirea aceluiași spațiu de trecere (curtea comună bloc-biserică) m-a pus în situația de a participa sau de-a fi martoră la diverse momente foarte mundane ale vieții bisericești, scoțând (definitiv, cred…) din ecuație orice sacralitate. Războiul parcărilor din curte. Instalarea barierei acționată de telecomandă. Momentul în care plăteam locul, în cămăruța de lângă altar, în schimbul unei chitanțe cu antetul Patriarhiei. Anunțul începerii unei noi construcții în curte (un “așezământ pastoral” mai precis), lipit pe ușa de intrare în bloc, cu semnăturile unei case de avocatură. Momentul demolării vechii clopotnițe, odată cu care s-a dus o parte din copilăria mea (bătătorul de covoare, acest centru al jocurilor noastre de vară, era amplasat chiar lângă vechea clopotniță). Muncitorii musulmani cu turbane, angajați să finalizeze construcția așezământului. Mica societate de pripas, adunată în jurul treburilor bisericești: cerșetorii de duminică, bătrâna șuie care se ocupă de lumânările pentru Morți și pentru Vii, băiatul-bun-la-toate care trebăluiește mereu câte ceva prin curte, la ordinele părintelui, domnul care hrănea porumbeii (a dispărut la un moment dat, doar domnul, nu și porumbeii), florăresele de ocazie, nelipsite cu mănunchiuri de busuioc de Bobotează și crengi de salcie de Florii. Am văzut probabil sute de alaiuri de nuntă și de botez, mirese purtând diverse mărimi și modele de rochii, fotografi cu tot felul de aparate, nașe cu tocuri și cocuri, socri emoționați, domnișoare de onoare îmbrăcate la indigo, bebeluși înainte și după ritualul botezului. Înainte de demolarea clopotniței, am prins și priveghiuri; în multe seri de vară treceam, cu plasele de cumpărături, printre oamenii adunați pentru a-și priveghea mortul așezat în capela improvizată în interiorul clopotniței. Cumva, toate lucrurile astea au avut un efect desensibilizator, ca și cum ai vedea culisele unui spectacol de teatru, cu toate încurcăturile, neplăcerile și inadecvările, în loc să asiști la spectacolul grandios din sală, lăsându-te vrăjit de ceea ce se întâmplă pe scenă. 

În plină pandemie, însă, noaptea de Înviere a fost un moment emoționant – o solidaritate tăcută ne-a învăluit pe toți locatarii blocului în formă de U, ieșiți la miezul nopții la ferestre, cu lumânări sau mici candele, pentru a asista la slujba auzită doar din difuzoare. Pentru prima (și probabil ultima) dată curtea a fost complet pustie. Fiecare familie era izolată în propria casă, găsind o bucurie comună în împărtășirea acestui ritual. Anul ăsta, probabil totul va fi ca de obicei, cu o singură diferență: construcția din curtea bisericii, gata ridicată, înjumătățește spațiul și obturează priveliștea. În schimb, vom auzi dangăt de clopot acționat electronic!, semn că nici Învierea nu se poate împotrivi progresului.