Probabil că acest text ar fi sunat altfel dacă l-aș fi scris cu o două-trei săptămâni în urmă, înainte să citesc cartea lui Gabor Maté, “Mitul normalității”… Aș fi scris despre generațiile de femei pe care le-am cunoscut în familia mea și despre cum, în doar patru salturi generaționale, s-a ajuns de la modelul de sacrificiu total pe altarul familiei (bunica mea) la modelul nici-nu-sunt-sigură-că-o-să-vreau-o-familie (fiica mea), între cele două extreme de mentalitate fiind mama și cu mine, două generații prinse în dorințe, nevoi și așteptări contradictorii, ancorate în două modele, pendulând între tradiționalism (mai mult mama) și eliberare (mai mult eu), toate cu multe costuri emoționale. Tot gândindu-mă la aceste costuri emoționale, m-a izbit o frază (de fapt, un capitol întreg) din cartea lui Maté care vorbește despre cum, pe lângă rolul de “a asigura nevoile economice și fizice ale familiilor lor, femeile sunt cele care se ocupă și de îngrijirea emoțională, cu prețul sinelui lor.” Jobul ăsta nu se termină niciodată – oh, cât de bine știu mamele chestia asta! Și de fapt, nu e vorba numai despre îngrijirea copiilor, căci femeile au rolul de “lipici emoțional” menit să țină împreună familia extinsă. 

Mesele de familie ale bunicii mele (de sărbători, dar nu numai) ne adunau pe toți în jurul mâncărurilor ei fabuloase, pregătite cu dragoste și dăruire complete; n-am să o uit niciodată trebăluind prin bucătărie zile întregi, vorbind cu cratițele, tigăile și formele de chec, ornând salata de boeuf cu rondele de gogoșar și crema de brânză cu feliuțe de măsline. Bunica a fost casnică, crescută precum multe din femeile generației ei pentru a se mărita și a avea grijă de soț și de familie. Mama a continuat această tradiție, adăugând în plus la rolul ăsta (deja copleșitor) și-un job & o carieră, combinație care a dus-o deseori la epuizare. Încerc să intuiesc lupta ei interioară și greutatea imensă a rolurilor pe care a încercat, în felul ei perfecționist, să le împlinească. Generația mea a fost probabil prima care a început procesul de eliberare din rolurile presetate, chestionând permanent acest statu-quo impus din exterior. În limbajul femeilor din generația mea au apărut alte noțiuni, până acum interzise sau total ignorate; îndrăznim să avem dorințe individuale, să căutăm împlinirea personală, să nu rămânem prizoniere în căsnicii nefericite și să tânjim după “a room of our own”. Dar toate astea vin la pachet cu un sentiment continuu și uriaș de vinovăție, mai ales când ne comparăm cu mamele și bunicile noastre – cele care ne-au dat totul. Recent, am citit o postare a unei actrițe, mamă a doi copii mici, care povestea cât de greu i-a fost să-și învingă “vinovăția” de a-și lua o oră doar pentru ea și a merge la masaj… Mă recunosc atât de bine în povestea asta!
Îmi pare însă că pentru fetele generației Z și Alpha, născute și crescute în libertate totală, în noua ideologie a individualismului, pe care chiar noi le-am insuflat-o, din dorința de a nu repeta greșelile trecutului, asta nu va fi o problemă. Mă îndoiesc că ele vor duce mai departe modelul străbunicelor și că sacrificiul pe altarul familiei va fi o opțiune, atâta vreme cât vor exista opțiuni. 

Aș fi vrut să fiu mai prezentă în viața femeilor care m-au crescut și care mi-au dat totul, să aflu cum a fost “munca lor emoțională”, despre care nu vorbeau niciodată. Să fi notat undeva poveștile bunicii din tinerețea ei. Să fi păstrat caietul ei de rețete, pe care aproape pot să-l răsfoiesc în minte – un caiet dictando, îngălbenit, cu coperte negre, împănat cu tot felul de hârtiuțe cu notițe. Să o fi vizitat mai des în ultimii ani. Încerc să o revizitez acum, din amintiri care încep să devină tot mai blurate, din fotografii redescoperite, scriind crâmpeie de texte care încearcă să recompună un tablou care nu va fi niciodată complet, dar care îmi doresc să nu fie niciodată uitat. Dincolo de flori și mărțișoare ocazionale, cred că asta am putea să facem pentru femeile din viața noastră: să le cunoaștem mai bine și să recunoaștem această teribilă și nesfârșită muncă emoțională pe care o duc, de cele mai multe ori singure.