February 24, 2023

(43) Seaching for Ferrante, 24 februarie 2023

Rione Luzzati nu e un loc fictiv, ci unul cât se poate de real. Un cartier cu blocuri muncitorești și alei liniștite, în care miroase amețitor a balsam floral de rufe, de la sutele de haine puse la uscat sub ferestre. În Rione Luzzati, după prânz, viața pare încremenită, aproape nu vezi vreun om pe stradă. Doar câte o femeie la geam, întinzând alte rufe. Ca să ajungi acolo, venind dinspre centrul orașului, traversezi un teren viran la începutul căruia tronează un cort albastru pe care scrie “Gesu e la via, la verita, la vita”. Mare parte din cartier este mărginită de șinele de cale ferată, căci gara – Napoli Centrale – se află în apropiere. În Rione Luzzati locuiesc oameni obișnuiți, ale căror nume nu sunt deloc cunoscute lumii. Tot acolo, dar în cealaltă dimesiune a realității, cea care nu apare pe hartă, au locuit personajele din Tetralogia Napoletană a Elenei Ferrante, pe care le cunoaște o lume-ntreagă. Lenu și Lila, cele două prietene care-și împletesc destinele pe parcursul celor patru volume. Un alt personaj care poate fi urmărit de-a lungul sutelor de pagini este însuși orașul, faimos acum și pentru această ciudată specie de “pelerinaj literar”. Amplificat poate de misterul scriitoarei anonime, pelerinajul literar pe urmele personajelor începe din Rione Luzzati și continuă neapărat în Piazza dei Martiri, cartierul Vomero și, ideal, se încheie cu o excursie pe insula Ischia, acolo unde își petrecea Elena (cea din carte) vacanțele de vară. 

În timp ce mergeam pe străzile din Napoli în căutarea acestor locuri, m-am gândit cât de uimitoare e puterea ficțiunii, dar și cât de puternică e curiozitatea umană. Am încercat să deconstruiesc sentimentul, să-i separ ingredientele și să măsor dozajele. Locurile reale au existat înainte de-a fi existat invenția și ascund, cu siguranță, mii de istorii care s-au întâmplat cu adevărat. Oameni reali trăiesc acolo, iubesc, suferă, au drame și bucurii. Și totuși, locurile devin cu atât mai fascinante cu cât reprezintă decorul unor povești inventate. E ca și cum te-ai plimba aievea în locuri apărute doar în vise. Doar că, deseori, imaginația ne duce în cu totul alte locuri în timpul lecturii, iar cele reale pot părea doar variante dezvrăjite ale decorului imaginat. 

Majoritatea punctelor din traseul Ferrante sunt, de fapt, puncte ale orașului în care oricum ai ajunge – poate mai puțin Rione Luzzati care nu e deloc în zona turistică. Dincolo de străzi, cartiere și clădiri, încărcate sau nu cu semnificații literare, orașul e animat de o stare de spirit; Napoli e uriaș, foarte viu, foarte murdar și complet lipsit de pretenții. Nu-i deloc un oraș frumos, nici pe de parte încântător, nu e grijuliu și nu-i pasă deloc de așteptările vizitatorilor. Prin el roiesc scutere asurzitoare, străzile sunt înecate de gunoaie, clădirile își poartă cu insolență scorojeala, graffiti-urile și rufele întinse la uscat, oamenii nu-s eleganți, dialectul napoletan e greoi și sună caraghios, o umezeală venind dinspre mare impregnează totul și e de presupus că vara se adaugă la toate astea și mirosul care nu poate fi plăcut. Dar umblând aiurea, fără țintă și fără listă de obiective de bifat, lăsând lucrurile să curgă pur și simplu, filtrându-se diferit, amplificându-se cu amintiri imaginare (sau nu), orașul ajunge să te farmece. Poate că nu vei reveni niciodată, dar decorul va rămâne în mintea ta, iar amintirile se vor transforma, cu timpul, într-o (altă) formă de ficțiune.  

February 10, 2023

(41) Contradicții și amiciții feminine, 10 februarie 2023

Când sunt complet lipsită de inspirație, cum mi se întâmplă tot mai frecvent, mă reîntorc la sursă -  la “Invențiile ocazionale” ale Elenei Ferrante. Precum în romanele sale, Ferrante  explorează și-n eseuri, profund și amplu, relațiile feminine: felul în care maternitatea se transformă odată cu trecerea timpului și, mai ales, diversele și subtilele forme de prietenii care se dezvoltă între fetițe și apoi între femei. E un ghem atât de strâns de sentimente și trăiri acolo, imposibil de descâlcit – iubire și trădare, admirație și invidie, loialitate și cruzime, toate coexistând într-o relație dintre două entități fragile, relație ce poartă numele convențional de “prietenie”, dar înglobează teribil de multe contradicții.

Recent, fiica mea mi-a spus că cele mai crude ființe i se par copiii. Crude nu în sensul de proaspete și inocente, așa cum am fi tentați să credem, ci ca referire la o formă de cruzime. M-am gândit instant la prieteniile dintre fete, acel amestec atât de bine esențializat în toate scrierile Elenei Ferrante. Le-am trăit și eu în anii de școală, le-am observat apoi (de pe margine) desfășurându-se în viața fiicei mele. Grupurile care se fac și se desfac lăsând întotdeauna pe cineva pe dinafară. Respingeri care alternează cu apropieri emoționante. Îmbrățișări tandre urmate de tăcere și un spate întors. Râsete reținute, ironii și drăgălășenii. Loialități trădate. Invitații urmate de uși închise. Mici suferințe disimulate. Negocieri nesfârșite transformate în adevărat șantaj emotional – dacă ești prietena mea, atunci faci chestia asta, dar dacă vorbești cu X, nu mai ești prietena mea. Prietenia dintre fetițe pare a fi un carusel amețitor și complicat, care scapă regulilor; de unde pornesc contradicțiile astea, m-am tot întrebat, și când eram mică, și acum, dar n-am reușit să găsesc un răspuns satisfăcător. 

“O prietenă e tot atât de rară cât o iubire adevărată”, spune Ferrante. “Cuvântul prietenie (amicizia) împarte în italiană aceeași rădăcină cu verbul a iubi (amare), și nu întâmplător o relație de prietenie are bogăția, complexitatea, contradicțiile și incoerențele sentimentului de iubire.” 
Am avut în copilărie câteva prietenii care au început și au rămas pentru totdeauna, altele care s-au sfârșit brusc odată cu finalul etapei care ne ținuse împreună (gimnaziul, liceul), dar pe care le reluăm periodic cu aceeași sinceritate și intensitate, de parcă ieri ne-am fi despărțit după ore, în curtea școlii. Altele s-au stins de tot, ca un amor care se stinge pentru că participanții nu mai au nimic în comun și au plecat pe drumuri prea diferite. Țin minte și acum șocul pe care l-am simțit în copilărie când, deodată, cea mai bună prietenă a mea la vremea respectivă mi-a întors spatele și nu a vrut să-mi adreseze vreun cuvânt. Un fel de ghosting, cum se spune acum, pe care nu l-am înțeles niciodată. Mai târziu, peste mulți ani, când ne-am reîntâlnit și am râs împreună de “faza aia de demult”, m-am lămurit că fusese doar o neînțelegere legată, previzibil, de un băiat oarecare. 

Am învățat solidaritatea feminină doar când am devenit mamă și am început să fac parte dintr-o rețea la început invizibilă, apoi din ce în ce mai palpabilă, de alte mame; cumva, prinse în această nouă îndeletnicire care îți umple toată viața (chiar fizic, în primii ani ai copilului), am realizat că nu mai e loc pentru caruselul complicat al prieteniei feminine, ci doar pentru o formă de solidaritate simplă, bazată pe faptul că împărțim aceleași greutăți. Tind să cred că, atunci când maternitatea ne-a ocupat cea mai mare parte a ființei noastre, prietenia s-a distilat într-o formă mai pură și mai empatică, am lăsat în urmă jocurile și complicațiile fetițelor, intrând pe un teren mai sigur. 

Întotdeauna i-am invidiat, în secret, pe băieți pentru prieteniile lor mai simple și mai sincere. Fără prea multe complicații și nesfârșite nuanțe emoționale de dezbătut și de negociat. Uniți în jurul unui interes comun, suficient să se transforme într-un liant puternic. Recent, l-am dus pe băiețelul meu la un teren de fotbal unde nu era niciun copil cunoscut. Prietenul cu care vorbise să se întâlnească acolo nu mai reușise să ajungă. L-am întrebat dacă, în condițiile astea, mai vrea să rămână. Pe teren erau câțiva băieți necunoscuți, dar asta nu a părut a fi problemă. Cu toții doreau doar să joace fotbal și asta era suficient. 

Foto: Cornel Brad

January 27, 2023

(39) În jurul lacului, 27 ianuarie 2023

Pentru că tot ne trezim în mod natural în crucea nopții, eu și C. am hotărât să facem în (sau înainte de) zorii zilei câte-o tură de lac; s-au strâns deja câteva luni bune de când ne ținem de acest obicei, care mi-a revelat o față a orașului pe care nu avusesem timp s-o observ. Liniștea, răcoarea, răsăriturile de fiecare dată altfel, păsările de pe lac sau de pe cer, culorile care se schimbă de la lună la lună, ceața care-și modifică consistența. Alergătorii singuratici cu care te întâlnești uneori în mod repetat pe parcursul aceleiași ture – ei aleargă în timp ce tu doar mergi liniștit, deși în pas alert. 

Îi recunoști imediat pe joggerii începători după expresiile ușor chinuite, preocupate de propriile mișcări, după echipamentul mai greoi, spre deosebire de așii alergatului matinal care pur și simplu zboară pe lângă tine. Tălpile lor încălțate cu pantofi speciali de alergare par desprinse de asfaltul denivelat al aleilor parcurilor, răsuflarea le e ritmică, despică aerul fără vreun mare efort în toată această mișcare care nu duce nicăieri precis. Îi privesc deopotrivă cu invidie și mirare – invidie pentru că știu că după nici cincizeci de metri de asemenea alergare aș cădea cu răsuflarea tăiată, mirare pentru că nu reușesc să le pătrund motivele și motivațiile. Înțeleg că importantă în acest caz nu e destinația, ci alergarea în sine, antrenamentul zilnic, chestia aceea care de cele mai multe ori mi se pare extrem de obositoare și suprafolosită – “depășirea limitelor”. În timp ce merg la pas, uitându-mă agale la rățuștele care fac bâldâbâc în apă, la culorile frunzelor și reflexiile clădirilor în oglinda lacului, tot încerc să dau de cap acestui resort interior care-i face pe alții să alerge din răsputeri. Poate vor doar să slăbească, poate simt nevoia să facă mișcare după ore nesfârșite petrecute în fața computerului, poate au ceva de demonstrat lumii sau doar lor înșile, poate se țin în sfârșit de rezoluția de Anul Nou, poate se antrenează pentru un obiectiv măreț și îndepărtat, vreun Iron Man, o cursă la Cercul Polar, un ocol în jurul pământului în mai puțin de cele clasice 80 de zile. Poate oamenii ăștia vor ajunge departe și știu că pentru asta e necesar să începi cu puțin – câteva ture inconfortabile de lac. Sau poate unii nu vor ajunge nicăieri, vor abandona alergarea după câteva dimineți, preferând (mai ales în anotimpul rece) căldura unui pat și mirosul cafelei.

Pentru mine, mersul matinal în același loc – se întâmplă să fie parcul Herăstrău pentru că e forma de “natură” cea mai apropiată de casă – a însemnat în primul rând un exercițiu regulat de observație. Mi se pare în continuare fascinant să observi micile modificări ale spațiului, pe parcursul unui an. Cât de diferit arată totul în funcție de câteva minute sau grade Celsius în plus sau în minus, cum apar și dispar forme și culori, cum aerul are uneori cu totul altă consistență – și încă nu am prins o iarnă adevărată, cu zăpadă! Pentru cineva cu o viață aproape exclusiv urbană, e o formă de reamintire a unor fenomene naturale pe care traiul printre clădiri, blocuri și mașini le umbrește, le uniformizează. E o formă de reconectare, e drept, superficială, dar e as good as it gets! Am ajuns să aștept cu nerăbdare aceste ture matinale transformate într-un ritual în sine care-mi aduce un strop de energie și claritate. Poate că după asta alergăm cu toții, în jurul unui lac sau aiurea, în pantofi sport superperformanți sau pe tocuri, după o formă pierdută de ritual care să ne ordoneze puțin viețile și să ne conecteze, măcar iluzoriu sau temporar, la altceva.

Foto sus: Cornel Brad

January 6, 2023

(36) Solitudine, 6 ianuarie 2023

Niciodată nu am reușit să scriu în cafenele. Deși nu se poate spune că n-am încercat. Întotdeauna sfârșesc prin a asculta conversația celor de la masa alăturată. Așa am auzit, de-a lungul timpului, doamne dezbătând dileme sentimentale și împărtășind povești despre bărbați care fug de însurătoare ca dracul de tămâie, liceeni chinuindu-se cu dileme literare, brainstorminguri “creative” de corporatiști, discuții între domni serioși care vând case de marcat și se laudă cu comisioane de mii de euro – genul de discuție care nu doar că-mi bruiază iremediabil povestea cu care mă canonesc, dar mă fac să mă întreb, fără speranță, oare câte exemplare dintr-o carte ar trebui să vând ca să egalez comisionul unei case de marcat. 

Îi invidiez pe scriitorii care pot scrie oriunde, în orice condiții, indiferent de zgomotul de lângă ei. Ba chiar au nevoie de “tumultul vieții” ca să-și termine frazele. Sunt inspirați de haosul din aeroporturi, de du-te vino-ul gărilor, de acel timp suspendat al drumurilor care ar fi – spun ei – timpul ideal pentru a scrie. Odată am citit un interviu cu un autor de cărți noir care susținea că și-a scris mare parte dintr-un roman de succes pe bancheta din spate a Uber-urilor cu care călătorea printr-o metropolă americană. 

Cunosc și autori care nu pot nici măcar să înceapă o pagină fără a avea liniște completă. Celebra a room of one’s own a Virginiei Woolf e cât se poate de adevărată. Nu e doar o ușă fizică pe care s-o poți închide izolându-te de zgomotul exterior, cât mai ales una mentală. Ușa din minte care ține la distanță toate celelalte gânduri, griji și angoase, făcând astfel spațiu pentru ficțiunea care așteaptă acolo răbdătoare. Asta vine la pachet cu o singurătate auto-impusă, greu de înțeles pentru cei din jur, care o pot categorisi în necunoștință de cauză drept egoism sau, mai rău, chiar mizantropie. E greu de explicat unor oameni dragi de ce ai prefera să nu-i mai vezi pentru o vreme, de ce acest “altceva” misterios devine brusc mai important, de ce ai da orice activitate socială pentru câteva ore de perfectă solitudine, de ce orice întâlnire sau activitate care ar trebui să fie prilej de bucurie devine dintr-o dată un soi de închisoare din care vrei să scapi cât mai repede pentru a duce la bun sfârșit ceva ce nici măcar nu există în realitate. Povești, deci amăgiri, iluzii, cuvinte înșirate la nesfârșit care compun istorii inventate. “Adevărul minciunilor”, cum spune Mario Vargas Llosa.

Foto Cornel Brad

Aș vrea să pot scrie în Uber, dar adevărul este că singurul lucru pe care-l pot rula în minte în timpul unui drum prin oraș este o listă de cumpărături. Zgomotul din jur mă predispune cel mult către observație, în niciun caz către vreo stare de creație. Lucrurile se complică și mai mult în cazul “mamelor care scriu”, dar ăsta e deja un alt subiect, mult mai vast, care a fost deja explorat. Poate că tot acest text nu este decât o lungă introducere care nu duce nicăieri, căci în zilele astea suspendate dintre și după sărbători, în care ritmul vieții a fost încetinit, am reușit să închid o ușă și să scriu, pentru prima dată după multe luni de pauză. Fiecare astfel de pauză vine cu anxietatea ei, cu gândul chinuitor că probabil n-am să mai pot scrie niciodată. Că s-o fi terminat rezerva. Așa că bucuria de a găsi, în sfârșit, răgazul atât de așteptat, liniștea binefăcătoare în care se reumple rezervorul, timpul în care să nu mai existe nimic altceva de făcut nu e egalată decât de bucuria inexplicabilă a acestui scârța-scârța-pe-hârtie mai multe ore pe zi. Am fost atât de prinsă în acest vacuum plăcut în ultimele zile, încercând să închei o carte la care lucrez de ceva vreme – de fapt, parte dintr-un proiect început acum aproape 8 ani – încât am și uitat de exercițiul auto-impus de “livrare” a textului de fiecare vineri… Acesta este textul de săptămâna asta și, cum mai am doar câteva zile liniștite, până când se dezlănțuie tumultul, mă reîntorc la mica mea solitudine.  

December 23, 2022

(34) Cum să supraviețuiești Crăciunului, 23 decembrie 2022

Acum mai bine de 12 ani am scris un articol, împreună cu colega mea de-atunci de la Elle România, intitulat “De ce iubim/urâm Crăciunul” – un fel de debate umoristic pro și contra nu a sărbătorii de Crăciun, ci a sărbătoririi consumeriste, a festivismului excesiv și golit de sens. Nu mai țin minte ce argumente găsisem pe vremea aia, când nici măcar nu bănuiam cum e să fii simultan în mai multe grupuri de părinți care dezbat cu înflăcărare chestiunea cadourilor pentru profesori. Traficul în oraș în luna decembrie încă era la cote aproape suportabile. Aveam un copil care credea în Moș Crăciun, așa că puneam la cale, cu întreaga familie, o adevărată regie pentru a construi magia momentului. Mama mea era sănătoasă și se ocupa, în felul ei generos și entuziast, de cina de Ajun și de prânzul primei zile - festinuri în jurul căreia ne aduna pe toți (și nu, nu ne certam la masă!). Aveam toate motivele să iubesc Crăciunul, doar că nu știam.

Niciodată nu știi. Ești prea ocupat să rezolvi lucrurile care nu merg, să lipești ce crezi că s-a stricat, să evaluezi ce-ți lipsește sau să bifezi ce “trebuie”. Iar de Crăciun lista de “trebuie” se mărește exponențial, e o caracatiță care te prinde în mii de tentacule și nu-ți mai dă drumul până nu te lupți cu fiecare-n parte și le dovedești pe toate. Îți dovedești în primul rând ție că poți și că meriți cele câteva zile de liniște la capătul unui maraton istovitor, a unei curse cu felurite obstacole pe care trebuie să le treci. Atunci, după ce și ultimul cozonac a fost frământat sau, mai degrabă, comandat, după ce și ultimul cadou a fost împachetat și ultimul punct de pe listă bifat, numai atunci poate să înceapă liniștea pe care ți-ai dorit-o tot anul. 

La bunica mea, pregătirile de Crăciun începeau cam cu o săptămâna înainte, dar ritmul creștea în ultimele trei zile, când se apuca de preparat “artileria grea”. Toată casa era prinsă într-o vâltoare cu aer sărbătoresc, dar simțeam că a venit ziua cea mare în primul rând după miros. Mirosul mă învăluia încă dinainte de a deschide ochii, intra pe sub uşă şi mă ademenea din patul cu tăblie împodobită cu abţibilduri, făcându-mă să mă ridic și să lipăi cu tălpile goale până la bucătărie, unde o găseam pe Nona, bunică-mea, în toiul pregătirilor, făcând o mie de lucruri deodată. Îmi plăcea să-mi vâr nasul şi degetele în toate, să ronţăi foi de varză murată şi să gust din coca necoaptă, să stric aranjamentul salatei de boeuf şi să simt textura moale şi lucioasă a cârnaţilor de casă. Deşi-i cam încurcam treburile, Nona nu mă trimitea înapoi, mă certa doar pentru lipsa papucilor şi apoi mă lăsa să-mi fac poftele în bucătăria unde domnea ca o regină atotputernică. Aşa începea dimineaţa de ajun, cea mai frumoasă din lume. 

Încet-încet, în viața de adult am renunțat la tot mai multe ritualuri. Împodobesc casa doar cu niște crenguțe de brad, cozonacii îi comand în loc să-i frământ și cumpăr cadouri în complicitate directă cu “destinatarul”, o abordare mai degrabă utilitară. Nu mai trebuie să regizez nicio venire magică a vreunui Moș, căci copiii sunt mari de-acum, și n-a mai rămas nimeni în familie care să umple casa în dimineața de Ajun cu mirosuri apetisante. Dezvrăjirea s-a petrecut deja și e ireversibilă, nimic din ce-a fost odată nu se mai poate repeta, oamenii nu pot fi aduși înapoi, nici vârstele nu se mai întorc vreodată, orașul e din ce în ce mai aglomerat, iar cozile din ce în ce mai mari. Crăciunul ne aduce aminte că a mai trecut încă un an, e un fel de bornă după care ordonăm timpul și-l împărțim, încercând să contabilizam astfel câtă viață s-a înghesuit între ăla de anul trecut și-ăsta de-acum. Și de fiecare dată, deși matematic e același număr de zile, timpul pare, în mod inexplicabil, mai scurt. Poate că e o magie la mijloc. Poate că asta e toată magia, că suntem încă aici și-am mai supraviețuit încă unui Crăciun. 

October 21, 2022

(25) Complexul foii albe, 21 octombrie 2022

Dacă o să rămân fără idei?, mă gândesc de fiecare dată când termin câte o carte sau un articol sau chiar unul dintre aceste texte săptămânale. Brusc, bucuria finalizării unui text e umbrită de teama că va fi și ultimul, că am ajuns la fundul rezervorului, că am folosit și ultimul strop pe care-l mai aveam strâns, ultima fărâmă de inspirație. La cursurile de scriere creativă pentru copii fix cu asta începem – atelierul despre inspirație are, de obicei, cel mai mare succes. “Povești se pot scrie despre orice” e concluzia (fericită) la care ajungem împreună, după mai multe întâlniri în care ne amuzăm intervievând scaunul cu numărul 9 de la Ateneu sau ne imaginăm aventurile unei banane uitate în ghiozdan. 
Câteva zile mai târziu, eu mă aflu tot în fața foii albe întrebându-mă ce mai găsesc de data asta. Desigur, în jur e plin de subiecte, realitatea bate de cele mai multe ori ficțiunea, oferind material pentru sute de romane, articole, texte, poeme, dar nu găsesc sensul de a scrie despre ceva, decât dacă e pescuit cu greu din “abisul minții mele”, cum spune Elena Ferrante în introducerea cărții ei, “Invențiile ocazionale”. Și uneori, abisul ăsta se încăpățânează să rămână tăcut. O masă opacă, întunecată, din care nu iese la suprafață nimic, deși o sondez cu speranță și, uneori, chiar cu oarecare înverșunare. 

Mijlocul e cel mai greu în orice proiect. Când ajungi la jumătatea oricărui drum și entuziasmul începutului a scăzut. Lucrurile s-au așezat pe un oarecare făgaș, dar nu-ți mai provoacă emoții. Ai vrea să vină sfârșitul mai repede, să te vezi ajuns la final, dar mai e atââât de mult și simți că nu mai ai energie. Te-ai putea întoarce, însă tot efortul de până acum ar fi în zadar, așa că nu ai încotro decât să mergi mai departe. Așa simt și eu acum, la jumătatea acestui mic proiect auto-impus. Încă de când l-am început, mi-a dat târcoale teama asta: și dacă într-o săptămână pur și simplu nu o să am chef să scriu? Dacă o să epuizez toate ideile, toate temele despre care aș avea ceva de spus? Dacă din abisul minții mele n-o să mai iasă nimic, iar foaia din față va rămâne albă pentru totdeauna?Și tot atunci drăcușorul scriitorilor fără inspirație mi-a șoptit ideea salvatoare: o să scrii fix despre asta, despre cum nu știi despre ce să scrii, despre ce simți când nu ai nimic de scris, despre teama de a rămâne fără idei. Într-o buclă fără sfârșit, vei înșira vorbe pentru a umple golul, îți vei forța norocul, transformând lipsa de inspirație în însăși Inspirația, cu riscul de a plictisi puținii cititori pe care-i ai, și-apoi, pentru a-ți liniști conștiința, vei scoate asul din mânecă, pretinzând că asta-i doar o chichiță postmodernă, o joacă auto-ironică, un număr de prestidigitator care a rămas fără instrumentar și-ncearcă, singur pe scenă, să convingă publicul că el e chiar priceput și poate capta atenția, deși nu scoate niciun iepuraș și niciun buchet de flori (fie și artificiale) din jobenul magic, iar publicul îl urmărește, pentru că bietul de el face eforturi să fie convingător. 

Chiar magicianul în pană de magie ar putea să povestească asta, cum se simte el când nu-i mai ies trucurile, cum îi e teamă c-o să-și piardă abilitățile, iar publicul, care venise la început cu speranța de-a urmări niște numere spectaculoase, o să rămână totuși să-l asculte, pentru că tot au fost plătite biletele, așteptând până-n ultima clipă să vadă măcar un truc reușit, măcar o carte de joc apărută din reverul hainei, o monedă scoasă din păr, orice – așa cum și cititorii mei așteaptă ca până la finalul textului să răsară o poveste sau măcar o idee, ceva cu care să rămână când închid tab-ul, să nu le pară rău că au irosit 10 minute din viață citind un text despre, practic, nimic, dar mă tem că that’s all, folks!

Magicianul se înclină și mulțumește publicului care, orișicât, dacă tot a venit, măcar aplaudă din obligație, așa cum și eu voi primi niște like-uri la acest text care, iată, se apropie de final, fără să ajungă însă la vreun Final, la vreo concluzie, fără o frază memorabilă care să poată fi apoi citată, eventual “memată”, singurul câștig al acestui demers fiind că magicianul și-a înfruntat teama, a ieșit și-n seara aceasta în fața publicului, a rămas pe scenă, unde a improvizat și el cum a putut, am umplut măcar o pagină care se încăpățâna să rămână complet albă, am sondat încă o dată abisul, aplauze, vă rog!

Foto: freepik

October 14, 2022

(24) În apărarea introvertiților, 14 octombrie 2022

Foarte mult timp am crezut că e ceva în neregulă cu mine. “Așa e ea, mai timidă”, spuneau părinții în diverse situații sociale când se presupunea că ar fi trebuit să vorbesc cu oamenii. M-am obișnuit să cred că am ceva, un defect ale cărui consecințe le-am simțit mai apoi, de nenumărate ori, în viața de adult, când interacțiunile cu ceilalți deveneau de multe ori obositoare sau chiar de evitat. Am crezut cu tărie fie că “va trece cu vârsta”, fie că “trebuie să fac ceva în privința asta – pentru că, dacă ceva-i greșit, trebuie reparat, nu-i așa? De abia când am început să citesc psihologie și-am dat de teoria lui Jung s-a făcut un pic de lumină: dar dacă, de fapt, nu e nimic în neregulă cu mine, sunt doar o introvertită tipică, la fel ca probabil jumătate din populația acestei planete, cu nimic mai prejos decât cealaltă jumătate, încadrată în tipul de personalitate opus. Sau poate doar complementar. 

Trăim într-o lume care valorizează excesiv personalitățile extrovertite, în lumina a ceea ce înțelegem prin succes: strălucire, prezență (uneori zgomotoasă), vizibilitate. Să te exprimi public, să socializezi cât mai mult, să ai inițiative, să conduci. Iar dacă nu stăpânești aceste abilități, există cărți și cursuri care promit să te învețe cum să atingi mai repede starea de grație în care (se presupune că) trăiesc norocoșii extrovertiți. În vreme ce ceilalți, mai puțin norocoșii introvertiți, sunt considerați cumva mai ciudați. Neadaptați. Problematici. Diferiți. Judecați greșit. Preferința lor pentru lumea interioară, de multe ori extrem de bogată, stângăcia aparentă de-a comunica cu oricine, oricând, sunt interpretate în cel mai bun caz ca răceală, în cel mai rău caz ca impolitețe sau chiar aroganță. Așa că noi, introvertiții, trebuie să facem eforturi constante de adaptare, încercări nesfârșite de “ieșire din cochilie”, să urmăm sfaturile binevoitoare pe care le primim în nenumărate ocazii, dar fii și tu mai deschis(ă), ce naiba, ah, aceste cuvinte pe care le auzim întotdeauna după ce tocmai ne-am întors de la vreo adunare unde am fost nevoiți să socializăm ore întregi cu persoane necunoscute, eclipsați de energia debordantă și deschiderea atât de firească a extrovertiților care fură mereu scena! 

De multe ori i-am invidiat profund și sincer. M-am întrebat cum e să vină totul atât de natural, această conectare cu lumea exterioară, această ușurință de-a vorbi cu ceilalți, cu oricine, această abilitate (pe care încă o găsesc incredibilă) de-a face small talk cu orice ocazie, care să te mai și încarce la finalul zilei, în loc de-a te slei de puteri, cum se întâmplă în cazul introvertiților. Oare pentru ei, acești “exteriorizați” înnăscuți nu există cărți și articole despre cum să fii mai reținut, despre cum să mai intri din când în când în cochilie? 10 sfaturi despre cum să taci cu succes la o petrecere. The extrovert’s guide to… nu există, am verificat! În schimb, Google se întrece să-ți ofere nenumărate introvert’s guide pentru, practic, orice – de la viața amoroasă până la cea politică. Pentru că ei, extrovertiții, nu-i așa?, n-au nevoie de niciun ghid, lumea e pur și simplu terenul lor de joacă. Exagerez, de dragul argumentării, desigur, dar nici măcar nu e vina lor. E doar o formă extrem de subtilă de segregare. 

Vestea bună e că, de fapt, cei mai mulți dintre noi sunt, în proporții variabile, ambiverți. Și că pendulăm între aceste proporții pe parcursul vieții, în diferite perioade. Deci să nu vă mirați dacă data viitoare când mă vedeți la o petrecere voi fi de-a dreptul incendiară. După cum e la fel de posibil să nu vorbesc cu nimeni… Și nu e nimic în neregulă cu niciuna dintre variante!

Foto sus: Cornel Brad

September 23, 2022

(21) Armura frumuseții, 23 septembrie 2022

Când am scris textul despre obsesia celei mai bune versiuni (care mai nou îi vizează și pe copii), voiam să continui cu felul în care conceptul intens propovăduit de auto-depășire continuă începe să se extindă și la învelișul exterior. La corp. Prin adolescență începi să conștientizezi nu doar cum arăți, ci mai ales cum ar trebui să arăți și ce se așteaptă de la tine să faci cu corpul tău – un continuu și divers proces de îmbunătățire care nu se termină niciodată, căci standardul crește și urcă din ce în ce mai mult, cu cât ai pornit mai devreme. 

Aveam vreo șapte-opt ani când, așezată pe colacul închis al toaletei apartamentului nostru înfrigurat ca toate apartamentele anilor '80, o priveam pe mama în timp ce se machia pentru o ieșire de seară. În lumina chioară a becului de deasupra oglinzii din baie, chipul ei strălucea ca acoperit cu o pulbere fină, stelară. Priveam fascinată ritualul aplicării rimelului pe gene, al întinderii rujului sidefat pe buze, al pudrării obrajilor. Și visam să vină mai repede vremea când voi putea să fac și eu toate aceste operațiuni încărcate de mister și magie. 
Aveam peste patruzeci când, tot în baia aceluiași apartament de bloc, le-am privit cu egală fascinație pe prietenele de treisprezece ani ale fiicei mele desfăcându-și trusele imense de machiaj, care ar fi putut rivaliza oricând cu cele unui make-up artist profesionist. Palete cu zeci de nuanțe de farduri, clestișori de diferite mărimi pentru întors genele, un arsenal întreg de pensule și pensulițe, glossuri într-o infinitate (exagerez, dar nu prea) de nuanțe. Și mai ales o dexteritate incredibilă, rezultată în urma multor ore petrecute urmărind tutoriale pe internet. Mi-a fost oarecum jenă să-mi scot și eu trusa de cosmetice, de zece ori mai mică decât a adolescentelor, iar când mi s-a solicitat o anume ustensilă, am recunoscut că nu dețin așa ceva. În următorii ani, am aflat că vârsta la care începe obsesia perfecționării corpului a scăzut și mai mult: pe la 10 ani, multe fetițe încep să ceară drept cadou măști pentru ten și servicii cosmetice, simțind probabil, mai mult decât mimeticul vreau-să-fiu-ca-mami, o presiune exterioară pe care învață s-o internalizeze foarte repede. E o presiune susurată deloc discret de “cântecul de sirenă” al campaniilor de marketing, care în scurt timp va deveni o voce interioară de neoprit.

Cam pe la șaișpe ani, nu mai concepeam să ies din casă fără machiaj complet și tocuri de minimum 10 centimetri. Era o armură în lipsa căreia mi-era greu să înfrunt lumea exterioară, o persona fără de care nu mă simțeam în siguranță. Gândul de a merge la liceu sau la vreo întâlnire cu prietenii fără această mască (pe care învățasem totuși să o construiesc în timp record) îmi provoca o anxietate greu de îndurat. Probabil că am scăpat de obsesia asta de-abia după ce am născut, și timpul a devenit un elastic de care trăgeam la nesfârșit, iar în oboseala și nesomnul primelor luni de după naștere până și ideea de a purta machiaj sau tocuri a dispărut complet. Cea mai bună variantă a unei proaspete mame e aia în care doarme, nu cea cu machiajul perfect. 

În anii în care am lucrat în presa glossy, mi-au trecut prin fața ochilor sute de pagini cu produse cosmetice, idei de machiaj, proceduri de înfrumusețare și “rutine de beauty”, în jargon specific; fără vreo exagerare, revistele pentru femei s-au transformat în niște cataloage de publicitate (mai mult sau mai puțin mascată) pentru astfel de produse, pe care tu, cititoarea (a se citi consumatoarea), simți și crezi că trebuie neapărat să le ai. M-am surprins gândindu-mă de multe ori, în timp ce parcurgeam atentă paginile pentru BT, că viața mea nu e completă fără toate acele creme care promit estomparea ridurilor, dispariția vergeturilor, fără rujurile în cele mai sexy nuanțe, blush-urile care te fac să pari “sărutată de soare”, tratamentele miraculoase pentru unghii, serumurile care dau luciu părului, pudrele matifiante și rimelurile cu efect volumetric. Ah, dacă le-aș avea pe toate, dacă mi-aș putea sculpta corpul cu procedurile și aparatele despre care citeam pagini întregi de prezentări, dacă mi-aș perfecționa chipul cu sutele de produse cosmetice care sclipeau în poze, revărsând artistic sclipici și culoare, atunci, abia atunci aș deveni într-adevăr cea mai bună versiune a mea! 

Vara asta mi-am petrecut-o mai mult pe coclauri, cu doar trei-patru rochii din in și două perechi de sandale în bagaj și complet fără machiaj. În zece zile la mare nu m-am pieptănat nici o singură dată. Aproape singurul (și cel mai intens folosit) produs cosmetic a fost crema de protecție solară. M-am simțit probabil cea mai fericită din viața mea. Aș fi vrut să-mi fac un selfie și să-l trimit înapoi în timp, adolescentei de șaișpe ani care nu ieșea din casă fără make-up complet și tocuri de min 10 centrimetri. Sunt curioasă ce-ar fi avut de spus… 

Foto: Cornel Brad

facebook_icon_40
twitter_icon_40
instagram_icon_40

adina.rosetti@gmail.com
© 2022 - Adina Rosetti