Când am scris textul despre obsesia celei mai bune versiuni (care mai nou îi vizează și pe copii), voiam să continui cu felul în care conceptul intens propovăduit de auto-depășire continuă începe să se extindă și la învelișul exterior. La corp. Prin adolescență începi să conștientizezi nu doar cum arăți, ci mai ales cum ar trebui să arăți și ce se așteaptă de la tine să faci cu corpul tău – un continuu și divers proces de îmbunătățire care nu se termină niciodată, căci standardul crește și urcă din ce în ce mai mult, cu cât ai pornit mai devreme. 

Aveam vreo șapte-opt ani când, așezată pe colacul închis al toaletei apartamentului nostru înfrigurat ca toate apartamentele anilor '80, o priveam pe mama în timp ce se machia pentru o ieșire de seară. În lumina chioară a becului de deasupra oglinzii din baie, chipul ei strălucea ca acoperit cu o pulbere fină, stelară. Priveam fascinată ritualul aplicării rimelului pe gene, al întinderii rujului sidefat pe buze, al pudrării obrajilor. Și visam să vină mai repede vremea când voi putea să fac și eu toate aceste operațiuni încărcate de mister și magie. 
Aveam peste patruzeci când, tot în baia aceluiași apartament de bloc, le-am privit cu egală fascinație pe prietenele de treisprezece ani ale fiicei mele desfăcându-și trusele imense de machiaj, care ar fi putut rivaliza oricând cu cele unui make-up artist profesionist. Palete cu zeci de nuanțe de farduri, clestișori de diferite mărimi pentru întors genele, un arsenal întreg de pensule și pensulițe, glossuri într-o infinitate (exagerez, dar nu prea) de nuanțe. Și mai ales o dexteritate incredibilă, rezultată în urma multor ore petrecute urmărind tutoriale pe internet. Mi-a fost oarecum jenă să-mi scot și eu trusa de cosmetice, de zece ori mai mică decât a adolescentelor, iar când mi s-a solicitat o anume ustensilă, am recunoscut că nu dețin așa ceva. În următorii ani, am aflat că vârsta la care începe obsesia perfecționării corpului a scăzut și mai mult: pe la 10 ani, multe fetițe încep să ceară drept cadou măști pentru ten și servicii cosmetice, simțind probabil, mai mult decât mimeticul vreau-să-fiu-ca-mami, o presiune exterioară pe care învață s-o internalizeze foarte repede. E o presiune susurată deloc discret de “cântecul de sirenă” al campaniilor de marketing, care în scurt timp va deveni o voce interioară de neoprit.

Cam pe la șaișpe ani, nu mai concepeam să ies din casă fără machiaj complet și tocuri de minimum 10 centimetri. Era o armură în lipsa căreia mi-era greu să înfrunt lumea exterioară, o persona fără de care nu mă simțeam în siguranță. Gândul de a merge la liceu sau la vreo întâlnire cu prietenii fără această mască (pe care învățasem totuși să o construiesc în timp record) îmi provoca o anxietate greu de îndurat. Probabil că am scăpat de obsesia asta de-abia după ce am născut, și timpul a devenit un elastic de care trăgeam la nesfârșit, iar în oboseala și nesomnul primelor luni de după naștere până și ideea de a purta machiaj sau tocuri a dispărut complet. Cea mai bună variantă a unei proaspete mame e aia în care doarme, nu cea cu machiajul perfect. 

În anii în care am lucrat în presa glossy, mi-au trecut prin fața ochilor sute de pagini cu produse cosmetice, idei de machiaj, proceduri de înfrumusețare și “rutine de beauty”, în jargon specific; fără vreo exagerare, revistele pentru femei s-au transformat în niște cataloage de publicitate (mai mult sau mai puțin mascată) pentru astfel de produse, pe care tu, cititoarea (a se citi consumatoarea), simți și crezi că trebuie neapărat să le ai. M-am surprins gândindu-mă de multe ori, în timp ce parcurgeam atentă paginile pentru BT, că viața mea nu e completă fără toate acele creme care promit estomparea ridurilor, dispariția vergeturilor, fără rujurile în cele mai sexy nuanțe, blush-urile care te fac să pari “sărutată de soare”, tratamentele miraculoase pentru unghii, serumurile care dau luciu părului, pudrele matifiante și rimelurile cu efect volumetric. Ah, dacă le-aș avea pe toate, dacă mi-aș putea sculpta corpul cu procedurile și aparatele despre care citeam pagini întregi de prezentări, dacă mi-aș perfecționa chipul cu sutele de produse cosmetice care sclipeau în poze, revărsând artistic sclipici și culoare, atunci, abia atunci aș deveni într-adevăr cea mai bună versiune a mea! 

Vara asta mi-am petrecut-o mai mult pe coclauri, cu doar trei-patru rochii din in și două perechi de sandale în bagaj și complet fără machiaj. În zece zile la mare nu m-am pieptănat nici o singură dată. Aproape singurul (și cel mai intens folosit) produs cosmetic a fost crema de protecție solară. M-am simțit probabil cea mai fericită din viața mea. Aș fi vrut să-mi fac un selfie și să-l trimit înapoi în timp, adolescentei de șaișpe ani care nu ieșea din casă fără make-up complet și tocuri de min 10 centrimetri. Sunt curioasă ce-ar fi avut de spus… 

Foto: Cornel Brad