De la o vreme, algoritmul îmi tot scoate în cale o serie de cărți pentru copii care promite să le dezvolte tuturor “mentalitatea de învingător” pentru a deveni “cea mai bună versiune” a lor. Nu am răsfoit cartea cu pricina, nici nu e intenția mea să comentez calitatea “jocurilor educative” pe care le conține, dar reclama promovată asiduu în rețeaua socială mă provoacă să-mi imaginez o lume în care toți copiii sunt învingători. Fiind cu toții învingători, desigur că nu există nici “învinși” 🙂 pur și simplu, copiii câștigă tot timpul, urcând astfel treaptă cu treaptă pe drumul viitorului adult de succes, versiunea perfecționată continuu, de tip autolearning machine. Dincolo de artificiul de marketing al promovării folosind cuvinte-cheie (success, copii remarcabili, dezvoltare personală, superputere) văd aici obsesia noastră, a adulților, groaza noastră terifiantă de ratare, revărsându-se din plin, aproape torențial, pe acest ultim teritoriu virgin care este copilăria. Copilăria văzută ca training de tip corporatist pentru performanța de mai târziu, un stagiu în care copilul, acest-adult-în-stare-larvară, are datoria de a acumula cunoștințe și a-și însuși “unelte” pe care să le folosească apoi în construcția succesului, a “vieții de învingător”. Desigur că în copilărie se pun bazele, dar nu despre asta e vorba…

“Ce vor face copiii noștri când vor da piept cu alți copii, mai bine pregătiți, de la alte școli?”, îmi răsună încă în minte această întrebare retorică, plină de disperare, pusă de o mamă în timpul unei ședințe cu părinții de la începutul clasei întâi (!), ca argument suprem în favoarea temelor mai multe, deși însăși învățătoarea pleda pentru a-i “lua mai ușor” pe proaspeții boboci. Mi-am și imaginat atunci o armată de copilași de șapte-opt ani, înarmați cu caiete pline și culegeri de probleme, pe câmpul de bătălie, în fața armatei adverse de copii pregătiți sub stindardul mai performant al Gazetei Matematice. O încleștare feroce, din care “ai noștri”, sărăcuții, nedopați cu destule teme, vor fugi mâncând pământul, acoperindu-și familiile cu rușinea învingerii… Și așa ajungem, încet-încet, la drama copiilor cu 9.50 care nu mai prind loc la liceele de top, convinși că “au ratat”. 

Tot la o ședință cu părinții am auzit, de data asta chiar de la un profesor, că a fi “visător” este un soi de eufemism pentru “leneș” (dacă nu cumva termenul folosit era mai neaoșul “puturos”). Desigur, nominalizarea s-a făcut în plen, nu într-o discuție privată cu părinții respectivului, ceea ce m-a făcut să iau cuvântul în apărarea “visătorului”, obișnuită deja cu privirile concesive ale celorlalți părinți (“eh, ce vreți, doamna e scriitoare…”). Visatul cu ochii deschiși, în general, e privit ca o pierdere de timp, nepotrivită cu “mentalitatea de învingător” pe care ar trebui să și-o exerseze copiii încă de la cele mai fragede vârste. Nici cel cu ochii închiși nu are vreun renume mai bun, dar măcar atunci dormi, adică îți refaci forțele pentru “a da piept cu ceilalți”. Și totuși, toți marii inventatori și artiști au fost mai întâi visători profesioniști. Desigur că visatul lipsit de acțiune ulterioară rămâne la stadiul imaginar, dar și acțiunea continuă, nedublată de vreun vis, seamănă cu învârtitul hamsterului pe roată, între gratiile unei cuști. 

Poate că aici mă vor contrazice adepții “celei mai bune versiuni”, poate că scopul învârtitului e însăși obținerea acestui stadiu de superlativ absolut de superioritate. Dar cum știi că ai atins “cea mai bună versiune a ta”, de unde afli momentul exact și, mai ales, odată ce-ai ajuns acolo, ce faci? Oprești roata și contempli mulțumit rezultatul? Pentru că, desigur, după “cea mai” nu mai poate urma nimic altceva. Game over!