Niciodată nu am reușit să scriu în cafenele. Deși nu se poate spune că n-am încercat. Întotdeauna sfârșesc prin a asculta conversația celor de la masa alăturată. Așa am auzit, de-a lungul timpului, doamne dezbătând dileme sentimentale și împărtășind povești despre bărbați care fug de însurătoare ca dracul de tămâie, liceeni chinuindu-se cu dileme literare, brainstorminguri “creative” de corporatiști, discuții între domni serioși care vând case de marcat și se laudă cu comisioane de mii de euro – genul de discuție care nu doar că-mi bruiază iremediabil povestea cu care mă canonesc, dar mă fac să mă întreb, fără speranță, oare câte exemplare dintr-o carte ar trebui să vând ca să egalez comisionul unei case de marcat. 

Îi invidiez pe scriitorii care pot scrie oriunde, în orice condiții, indiferent de zgomotul de lângă ei. Ba chiar au nevoie de “tumultul vieții” ca să-și termine frazele. Sunt inspirați de haosul din aeroporturi, de du-te vino-ul gărilor, de acel timp suspendat al drumurilor care ar fi – spun ei – timpul ideal pentru a scrie. Odată am citit un interviu cu un autor de cărți noir care susținea că și-a scris mare parte dintr-un roman de succes pe bancheta din spate a Uber-urilor cu care călătorea printr-o metropolă americană. 

Cunosc și autori care nu pot nici măcar să înceapă o pagină fără a avea liniște completă. Celebra a room of one’s own a Virginiei Woolf e cât se poate de adevărată. Nu e doar o ușă fizică pe care s-o poți închide izolându-te de zgomotul exterior, cât mai ales una mentală. Ușa din minte care ține la distanță toate celelalte gânduri, griji și angoase, făcând astfel spațiu pentru ficțiunea care așteaptă acolo răbdătoare. Asta vine la pachet cu o singurătate auto-impusă, greu de înțeles pentru cei din jur, care o pot categorisi în necunoștință de cauză drept egoism sau, mai rău, chiar mizantropie. E greu de explicat unor oameni dragi de ce ai prefera să nu-i mai vezi pentru o vreme, de ce acest “altceva” misterios devine brusc mai important, de ce ai da orice activitate socială pentru câteva ore de perfectă solitudine, de ce orice întâlnire sau activitate care ar trebui să fie prilej de bucurie devine dintr-o dată un soi de închisoare din care vrei să scapi cât mai repede pentru a duce la bun sfârșit ceva ce nici măcar nu există în realitate. Povești, deci amăgiri, iluzii, cuvinte înșirate la nesfârșit care compun istorii inventate. “Adevărul minciunilor”, cum spune Mario Vargas Llosa.

Aș vrea să pot scrie în Uber, dar adevărul este că singurul lucru pe care-l pot rula în minte în timpul unui drum prin oraș este o listă de cumpărături. Zgomotul din jur mă predispune cel mult către observație, în niciun caz către vreo stare de creație. Lucrurile se complică și mai mult în cazul “mamelor care scriu”, dar ăsta e deja un alt subiect, mult mai vast, care a fost deja explorat. Poate că tot acest text nu este decât o lungă introducere care nu duce nicăieri, căci în zilele astea suspendate dintre și după sărbători, în care ritmul vieții a fost încetinit, am reușit să închid o ușă și să scriu, pentru prima dată după multe luni de pauză. Fiecare astfel de pauză vine cu anxietatea ei, cu gândul chinuitor că probabil n-am să mai pot scrie niciodată. Că s-o fi terminat rezerva. Așa că bucuria de a găsi, în sfârșit, răgazul atât de așteptat, liniștea binefăcătoare în care se reumple rezervorul, timpul în care să nu mai existe nimic altceva de făcut nu e egalată decât de bucuria inexplicabilă a acestui scârța-scârța-pe-hârtie mai multe ore pe zi. Am fost atât de prinsă în acest vacuum plăcut în ultimele zile, încercând să închei o carte la care lucrez de ceva vreme – de fapt, parte dintr-un proiect început acum aproape 8 ani – încât am și uitat de exercițiul auto-impus de “livrare” a textului de fiecare vineri… Acesta este textul de săptămâna asta și, cum mai am doar câteva zile liniștite, până când se dezlănțuie tumultul, mă reîntorc la mica mea solitudine.