De când am început să public cărți, am tot primit mesaje sau telefoane de la persoane necunoscute care ar vrea să știe „cum devii scriitor”.  Se întâmplă așa: la început mă contactează un prieten, oarecum jenat, știi, am și eu un amic care scrie, dar nu prea știe de unde să apuce chestia asta, pot să-i dau numărul tău pentru niște „sfaturi”?

La început refuz vehement, în primul rând că mă feresc să dau „sfaturi” (în egală măsură mă enervează să primesc, mai ales genul de „sfaturi imperative”, nu mai zic de cele nesolicitate), în al doilea rând pentru că efectiv n-aș ști ce să-i zic cuiva cu această aspirație. Amicul de regulă insistă, hai măi, ce mare chestie, vorbești și tu cu omul, îi mai spui una-alta, din experiența ta! Încerc să explic că experiența mea nu se potrivește cu a altuia (iată, de exemplu, eu nu am simțit vreodată nevoia să întreb pe cineva „cum faci să ajungi scriitor”), în cele din urmă, ca să nu par o arogantă nesuferită care nu vrea să-și ajute semenii la nevoie, accept oarecum neconvinsă... Așa se face că-n maximum două zile primesc telefonul sau mailul de la amicul amicului, respectiv persoana care dorește să se lanseze într-ale scrisului. 

De obicei, este vorba despre cineva care nu mai a scris niciodată sau care, în urma unei inspirații subite, a așternut într-un Word primele versuri sau prima poveste. Am fost abordată și de cineva care mi-a spus că-și dorește foarte mult să scrie un roman, dar nu știe... despre ce! Altcineva s-a interesat despre plata drepturilor de autor și negocierea unui contract încă dinainte de a se fi apucat să schițeze vreo idee de poveste. O abordare pragmatică de invidiat. Din nefericire, auzind procentul cu care este plătit scriitorul, omului i-a pierit orice chef, ba chiar m-a privit cu o oarecare milă, neînțelegând de ce mă încăpățânez. Măcar conversația i-a fost de folos, căci a înțeles rapid ce pierdere enormă de timp este această îndeletnicire. În alt caz, scriitorul în devenire a recunoscut, rapid, că nu prea îi place să citească... Am dat și peste un viitor poet care scrisese fix 10 poezii și căruia, neștiind ce să-i zic, i-am recomandat să mai scrie cel puțin până la 100 și mai vorbim după aia. Nu m-a mai căutat niciodată.

Sunt, apoi, și scriitorii pentru copii. Cineva care își dorea foarte mult să i se publice povestea pentru copii pe care tocmai o scrisese nu știa nici măcar numele unei singure edituri pentru copii din România. Am recomandat o vizită la cea mai apropiată librărie. Sau măcar un search pe Google.

Am fost întrebată și-n interviuri ce sfat le dau părinților care scriu povești pentru copiii lor și vor să le vadă publicate. Nu am un astfel de sfat pentru părinți. Nu cred că orice scriem trebuie neapărat și publicat, deși înțeleg foarte bine impulsul de a arăta lumii ce-am produs. Aș putea să țin panseurile astea într-un caiet din sertar, dar dintr-un motiv mai presus de mine, aleg să le public aici, unde pot fi citite. 

Și totuși... copiilor la cursurile de scriere creativă le spun doar două lucruri: Citiți cât mai mult și fiți sinceri! Mai mult decât atât nu aș ști ce să spun vreunui om care visează să fie sau „să devină” scriitor. Restul – contracte, edituri, promovare – sunt doar detalii care vin după și care nu au legătură cu scrisul.