La lansarea ediției franceze a romanului meu de debut, Deadline, am avut 5 (cinci) cereri de autografe în ora pe care am petrecut-o la standul editurii Mercure de France; pe unul dintre doritori n-am să-l uit niciodată, pentru hotărârea cu care s-a îndreptat către mine, privirea ușor posedată și tonul categoric cu care mi-a mulțumit pentru “acest manifest anticapitalist”. M-am uitat în stânga, m-am uitat în dreapta, și-apoi în spate, pentru a fi sigură că nu i se adresează altcuiva, căci eu nu-mi aminteam să fi scris vreun “manifest”. Mi-a întins cartea pentru autograf, i-am caligrafiat cele câteva cuvinte în franceză pe care le scriam tuturor, apoi tipul a băgat Deadline-ul în rucsac (avea unul kaki, model militar) și s-a făcut nevăzut printre celelalte standuri cu cărți, lăsându-mă să mă gândesc la interpretarea lui, atât de diferită față de intenția mea. Aș fi putut, mi-am dat seama atunci, să mă poziționez repede ca o autoare cu o agendă politică; tema cărții mele ar fi putut să facă parte dintr-o viziune a unui “autor implicat”, gata să se arunce pe subiectele fierbinți ale epocii, să fie “o voce a unei generații” – desigur, una dintre multele alte voci ale unui cor polifonic extrem de complex. Eu însă știam că partea din carte pe care-mi plăcuse cel mai mult să o scriu fusese… perspectiva motanului Ben 🙂 Știam și că nu-mi propusesem nicio altă agendă decât viața, așa cum o cunoscusem până atunci, așa cum o înțelegeam la vremea respectivă, cu vise, cu ratări, cu presiuni, cu urmele înca prezente ale unui trecut comunist, cu blocuri gri și bloguri proto-hipsteresti. Nu voiam nimic mai mult decât să topesc toate astea într-o poveste, nicidecum să scriu vreun manifest sau să denunț ceva. 

M-am tot gândit la teoria conform căreia orice gest artistic e, de fapt, politic, chiar dacă nu-și propune să fie în mod explicit. De fapt, pare cu atât mai politic cu cât refuză mai explicit să se poziționeze – pe modelul cetățenilor care, deși nu ies la vot, de fapt votează. Dar întotdeauna mi s-a părut că asta reduce cumva cetățenii la nivelul de numere care contează în doar în mod matematico-statistic, la scară macro, negând cumva opțiunea strict personală (în forul meu interior și-n viața mea individuală e o diferență uriașă între a decide să nu ies la vot și a merge să pun ștampila pe un nume precis). De fapt, dincolo de teorii literare sau politice, cel mai important mi se pare să fii sincer cu tine, să nu te minți, să nu te ascunzi, să nu te autoamăgesti (prea mult). Mai departe: să nu umbli cu agenda la vedere, să nu împrumuți teme doar pentru că sunt la modă, să nu-ți pui “mesajul” înaintea poveștii – câteva puncte ale unui posibil decalog în care cred. Mai cred și că tot ce te arde pe interior se va regăsi cu siguranță în ceea ce scrii- preocupările, fricile și obsesiile tale vor ieși la iveală și se vor “întrupa” în cuvinte. Nici măcar nu e nevoie să-ți propui explicit să te poziționezi în vreun fel (critic, progresist, conservator, anarhist, whatever…) textul va fi propria-ți oglindă, așa cum pe vremuri, în copilărie, caietul era oglinda școlarului.

Avem nevoie să punem etichete, să clasificăm, să încadrăm totul în categorii, ca să știm cum operăm mai departe, poate de aceea trebuie să-i împărțim și pe scriitorii (și cărțile lor) în cutiuțe pe care să lipim repede etichete. Pe a mea sper că (încă) nu scrie nimic definitiv. Îmi rezerv dreptul să am încă multe cutiuțe disponibile. 

Foto: Cornel Brad