Dacă o să rămân fără idei?, mă gândesc de fiecare dată când termin câte o carte sau un articol sau chiar unul dintre aceste texte săptămânale. Brusc, bucuria finalizării unui text e umbrită de teama că va fi și ultimul, că am ajuns la fundul rezervorului, că am folosit și ultimul strop pe care-l mai aveam strâns, ultima fărâmă de inspirație. La cursurile de scriere creativă pentru copii fix cu asta începem – atelierul despre inspirație are, de obicei, cel mai mare succes. “Povești se pot scrie despre orice” e concluzia (fericită) la care ajungem împreună, după mai multe întâlniri în care ne amuzăm intervievând scaunul cu numărul 9 de la Ateneu sau ne imaginăm aventurile unei banane uitate în ghiozdan. 
Câteva zile mai târziu, eu mă aflu tot în fața foii albe întrebându-mă ce mai găsesc de data asta. Desigur, în jur e plin de subiecte, realitatea bate de cele mai multe ori ficțiunea, oferind material pentru sute de romane, articole, texte, poeme, dar nu găsesc sensul de a scrie despre ceva, decât dacă e pescuit cu greu din “abisul minții mele”, cum spune Elena Ferrante în introducerea cărții ei, “Invențiile ocazionale”. Și uneori, abisul ăsta se încăpățânează să rămână tăcut. O masă opacă, întunecată, din care nu iese la suprafață nimic, deși o sondez cu speranță și, uneori, chiar cu oarecare înverșunare. 

Mijlocul e cel mai greu în orice proiect. Când ajungi la jumătatea oricărui drum și entuziasmul începutului a scăzut. Lucrurile s-au așezat pe un oarecare făgaș, dar nu-ți mai provoacă emoții. Ai vrea să vină sfârșitul mai repede, să te vezi ajuns la final, dar mai e atââât de mult și simți că nu mai ai energie. Te-ai putea întoarce, însă tot efortul de până acum ar fi în zadar, așa că nu ai încotro decât să mergi mai departe. Așa simt și eu acum, la jumătatea acestui mic proiect auto-impus. Încă de când l-am început, mi-a dat târcoale teama asta: și dacă într-o săptămână pur și simplu nu o să am chef să scriu? Dacă o să epuizez toate ideile, toate temele despre care aș avea ceva de spus? Dacă din abisul minții mele n-o să mai iasă nimic, iar foaia din față va rămâne albă pentru totdeauna?Și tot atunci drăcușorul scriitorilor fără inspirație mi-a șoptit ideea salvatoare: o să scrii fix despre asta, despre cum nu știi despre ce să scrii, despre ce simți când nu ai nimic de scris, despre teama de a rămâne fără idei. Într-o buclă fără sfârșit, vei înșira vorbe pentru a umple golul, îți vei forța norocul, transformând lipsa de inspirație în însăși Inspirația, cu riscul de a plictisi puținii cititori pe care-i ai, și-apoi, pentru a-ți liniști conștiința, vei scoate asul din mânecă, pretinzând că asta-i doar o chichiță postmodernă, o joacă auto-ironică, un număr de prestidigitator care a rămas fără instrumentar și-ncearcă, singur pe scenă, să convingă publicul că el e chiar priceput și poate capta atenția, deși nu scoate niciun iepuraș și niciun buchet de flori (fie și artificiale) din jobenul magic, iar publicul îl urmărește, pentru că bietul de el face eforturi să fie convingător. 

Chiar magicianul în pană de magie ar putea să povestească asta, cum se simte el când nu-i mai ies trucurile, cum îi e teamă c-o să-și piardă abilitățile, iar publicul, care venise la început cu speranța de-a urmări niște numere spectaculoase, o să rămână totuși să-l asculte, pentru că tot au fost plătite biletele, așteptând până-n ultima clipă să vadă măcar un truc reușit, măcar o carte de joc apărută din reverul hainei, o monedă scoasă din păr, orice – așa cum și cititorii mei așteaptă ca până la finalul textului să răsară o poveste sau măcar o idee, ceva cu care să rămână când închid tab-ul, să nu le pară rău că au irosit 10 minute din viață citind un text despre, practic, nimic, dar mă tem că that’s all, folks!

Magicianul se înclină și mulțumește publicului care, orișicât, dacă tot a venit, măcar aplaudă din obligație, așa cum și eu voi primi niște like-uri la acest text care, iată, se apropie de final, fără să ajungă însă la vreun Final, la vreo concluzie, fără o frază memorabilă care să poată fi apoi citată, eventual “memată”, singurul câștig al acestui demers fiind că magicianul și-a înfruntat teama, a ieșit și-n seara aceasta în fața publicului, a rămas pe scenă, unde a improvizat și el cum a putut, am umplut măcar o pagină care se încăpățâna să rămână complet albă, am sondat încă o dată abisul, aplauze, vă rog!

Foto: freepik