February 3, 2023

(40) Limbi străine, 3 februarie 2023

O prietenă mi-a făcut recent unul dintre cele mai frumoase complimente pe care le-aș fi putut primi: a spus că vorbesc fluent “copilăreza” și “adolescenteza”. E adevărat, mi-e foarte ușor să înțeleg și să mă înțeleg cu copiii – desigur, nu cu ai mei când e vorba să-și facă curat în cameră sau să se apuce de lecții (tocmai pentru că atunci ar trebui să vorbesc “adulteza” și nu oricum, ci cu maximă convingere și seriozitate). 
Mi-e foarte ușor să mă conectez la limbajul și felul copiilor mici de-a vedea lumea și mă fascinează felul proaspăt în care fac conexiuni între obiecte, simboluri și idei și în care se joacă cu limbajul, turnându-l în forme noi și neașteptate. Făcusem liste întregi cu chestii poetice involuntare spuse de “ai mei” când erau mici și în continuare colecționez diverse metafore aruncate de copii cu nonșalanță – nu le numesc “perle” și nici “lucruri trăsnite”, căci asta e poziția cumva superioară a adultului care se amuză de “năzdrăvăniile” ăstora mici. Eu le consider doar adevăruri spuse altfel, cu o prospețime pe care noi am cam pierdut-o în timp ce ne însușeam limbajul bine formatat al oamenilor mari. Aș da orice să-mi dezvăț mintea de limbajul ăsta și de toate formatările, să (re)ajung cu adevărat (nu doar mimetic) la bucuria, curiozitatea și starea de libertate care-i fac pe copii să pună în cuvinte constatările lor poetice despre lumea înconjurătoare, presărată la tot pasul cu mici miracole care așteaptă să fie descoperite.

În egală măsură, mă atrage și sarcasmul adolescenților rebeli (desigur, cu excepția alor mei când îi rog să-și facă curat în cameră…). Le înțeleg atât de bine revolta în fața lumii dezvrăjite, inadecvarea în fața ritualurilor sociale la care “trebuie” să se supună fără să le înțeleagă, senzația de confuzie sufocantă atunci când află dintr-o dată că universul ăla plin de miracole și bucurii din copilăria mică e de fapt unul destul de ostil, cu multă presiune, multă cruzime și multe dezamăgiri. Senzația că trebuie să-ți croiești drum de unul singur într-o junglă căreia îi descoperi regulile din mers (desigur, ai putea să-i asculți pe ai tăi care le-au descoperit deja, dar nu ești “fraier” s-o faci…) și care nu te menajează deloc. Înțeleg de ce ai vrea să te răzvrătești, de ce acum răbufnește totul, reconstruindu-se, și de ce procesul ăsta-i atât de dureros. Așa că pot să vorbesc destul de fluent și “adolescenteza”, cum spunea prietena mea, tocmai pentru că poate, într-un fel, nu m-am desprins nici eu de tot de vârsta asta tulburată. Încă-mi pun întrebări peste întrebări și mi-e greu să accept că în viața de om mare lucrurile funcționează într-un anume fel. 

Ce nu prea reușesc însă să vorbesc este “adulteza”. Limba oamenilor mari, foarte ocupați și, mai ales, cu multe certitudini. E drept că fără miracole și fără revolte, viața e în sfârșit mult mai simplă, bine așezată în cutiuțe în care știi exact ce găsești. Ți-ai bătătorit cărarea prin jungla care altădată era ostilă și-acum mergi mereu pe urmele pașilor tăi, fără să te abați. Credeți-mă, și nu mă alint deloc când spun, că uneori (de fapt, chiar deseori) mi-e și mie greu pentru că nu stăpânesc fluent adulteza. Mă puteți găsi la câte-o masă cu oameni mari care vorbesc atotcunoscători despre politică externă, rate bancare și, mai ales, despre eficiența unor mărci de centrale termice, urmărind de pe margine discuțiile aprinse, în care fiecare om mare vorbește pe un ton categoric. La un moment dat, un copil se va apropia de mine și-mi va arăta ceva, vreo prostioară, sau va spune vreo vorbă aparent fără sens și-atunci voi ști că există încă speranță, atâta timp cât pe lume sunt(em) destui vorbitori de copilăreză. 

Imagine: My Pierrot, Anastasija Kraineva

December 23, 2022

(34) Cum să supraviețuiești Crăciunului, 23 decembrie 2022

Acum mai bine de 12 ani am scris un articol, împreună cu colega mea de-atunci de la Elle România, intitulat “De ce iubim/urâm Crăciunul” – un fel de debate umoristic pro și contra nu a sărbătorii de Crăciun, ci a sărbătoririi consumeriste, a festivismului excesiv și golit de sens. Nu mai țin minte ce argumente găsisem pe vremea aia, când nici măcar nu bănuiam cum e să fii simultan în mai multe grupuri de părinți care dezbat cu înflăcărare chestiunea cadourilor pentru profesori. Traficul în oraș în luna decembrie încă era la cote aproape suportabile. Aveam un copil care credea în Moș Crăciun, așa că puneam la cale, cu întreaga familie, o adevărată regie pentru a construi magia momentului. Mama mea era sănătoasă și se ocupa, în felul ei generos și entuziast, de cina de Ajun și de prânzul primei zile - festinuri în jurul căreia ne aduna pe toți (și nu, nu ne certam la masă!). Aveam toate motivele să iubesc Crăciunul, doar că nu știam.

Niciodată nu știi. Ești prea ocupat să rezolvi lucrurile care nu merg, să lipești ce crezi că s-a stricat, să evaluezi ce-ți lipsește sau să bifezi ce “trebuie”. Iar de Crăciun lista de “trebuie” se mărește exponențial, e o caracatiță care te prinde în mii de tentacule și nu-ți mai dă drumul până nu te lupți cu fiecare-n parte și le dovedești pe toate. Îți dovedești în primul rând ție că poți și că meriți cele câteva zile de liniște la capătul unui maraton istovitor, a unei curse cu felurite obstacole pe care trebuie să le treci. Atunci, după ce și ultimul cozonac a fost frământat sau, mai degrabă, comandat, după ce și ultimul cadou a fost împachetat și ultimul punct de pe listă bifat, numai atunci poate să înceapă liniștea pe care ți-ai dorit-o tot anul. 

La bunica mea, pregătirile de Crăciun începeau cam cu o săptămâna înainte, dar ritmul creștea în ultimele trei zile, când se apuca de preparat “artileria grea”. Toată casa era prinsă într-o vâltoare cu aer sărbătoresc, dar simțeam că a venit ziua cea mare în primul rând după miros. Mirosul mă învăluia încă dinainte de a deschide ochii, intra pe sub uşă şi mă ademenea din patul cu tăblie împodobită cu abţibilduri, făcându-mă să mă ridic și să lipăi cu tălpile goale până la bucătărie, unde o găseam pe Nona, bunică-mea, în toiul pregătirilor, făcând o mie de lucruri deodată. Îmi plăcea să-mi vâr nasul şi degetele în toate, să ronţăi foi de varză murată şi să gust din coca necoaptă, să stric aranjamentul salatei de boeuf şi să simt textura moale şi lucioasă a cârnaţilor de casă. Deşi-i cam încurcam treburile, Nona nu mă trimitea înapoi, mă certa doar pentru lipsa papucilor şi apoi mă lăsa să-mi fac poftele în bucătăria unde domnea ca o regină atotputernică. Aşa începea dimineaţa de ajun, cea mai frumoasă din lume. 

Încet-încet, în viața de adult am renunțat la tot mai multe ritualuri. Împodobesc casa doar cu niște crenguțe de brad, cozonacii îi comand în loc să-i frământ și cumpăr cadouri în complicitate directă cu “destinatarul”, o abordare mai degrabă utilitară. Nu mai trebuie să regizez nicio venire magică a vreunui Moș, căci copiii sunt mari de-acum, și n-a mai rămas nimeni în familie care să umple casa în dimineața de Ajun cu mirosuri apetisante. Dezvrăjirea s-a petrecut deja și e ireversibilă, nimic din ce-a fost odată nu se mai poate repeta, oamenii nu pot fi aduși înapoi, nici vârstele nu se mai întorc vreodată, orașul e din ce în ce mai aglomerat, iar cozile din ce în ce mai mari. Crăciunul ne aduce aminte că a mai trecut încă un an, e un fel de bornă după care ordonăm timpul și-l împărțim, încercând să contabilizam astfel câtă viață s-a înghesuit între ăla de anul trecut și-ăsta de-acum. Și de fiecare dată, deși matematic e același număr de zile, timpul pare, în mod inexplicabil, mai scurt. Poate că e o magie la mijloc. Poate că asta e toată magia, că suntem încă aici și-am mai supraviețuit încă unui Crăciun. 

December 16, 2022

(33) Vrei să ne jucăm?, 16 decembrie 2022

Șosetele sunt murdare de praf și sîngele-mi picură din julitura proaspătă de la genunchi, dar continui să alerg. Nu mă pot opri acum pentru nimic în lume. Sunt urma care scapă turma, sunt ultima speranță a copiilor: trebuie să ajung înapoi în curtea blocului, să ating acel cerc desenat cu cretă de pe zid, în interiorul căruia o mână invizibilă a scris “Loc de dat cu capul”, și să-l scuip pe Mihăiță, câștigând astfel jocul de “fațea”. În timp ce alerg, arunc o privire speriată în sus, către balconul de la etajul 8, sperând că n-o să întâlnesc acolo chipul îngrijorat al mamei (nu mă lasă să ies din curtea blocului). Nu se zărește nicio mamă, așa că răsuflu liniștită. Genunchiul julit îmi pulsează și simt că-s gata să mă prăbușesc, dar alerg, alerg cu ultimele puteri. Tricoul galben mi se lipește de spate, una dintre biluțele în formă de cireșe care-mi țin părul mi se desface. Copiii care-au fost “scuipați” stau în fața scărilor, băieții bat o minge dezumflată, Elena și Lizica sar un elastic rupt și înnodat de-atîtea ori, încît e un miracol că încă mai rezistă. Picii și-au întins pe jos crăticioarele lor amărâte și fac mâncare din frunze. Mihăiță nu se zărește nicăieri, probabil încă mă caută în spatele Daciilor parcate la umbra copacilor. Mă îndrept spre locul desenat cu cretă și-l scuip, în uralele grupului. Jocul s-a terminat, urma a scăpat turma, sunt eroina zilei! Mă las îmbrățișată și strânsă de mâinile tuturor copiilor, abia apoi mă așez istovită pe scările blocului. A venit momentul să-mi savurez victoria, dar rana de la picior, plină de praf și de sânge, mă doare cumplit, așa că-ncep să plâng și s-o strig pe mama. “Vezi, măi mamă, dacă nu te mai potolești și tu!”, îmi spune ea acasă, în timp ce-mi oblojeste genunchiul cu spirt și rivanol. Am șapte ani și vacanța de vară de-abia a început. A doua zi de dimineață, șchiopătând puțin din cauza bandajului, cobor la etajul 3 și sun la ușă, gata de joacă. Mama lu’ Elenaaa, o lăsați pe Elena să iasă la joacăăă?

E întuneric în sală, lumina cade doar primele rânduri și sper să rămân în conul de umbră din spate cât mai mult timp, să nu intru în raza vizuală a celor doi actori care umblă prin sală în căutare de spectatori pe care să-i ridice de la locurile lor confortabile și să-i urce pe scenă. Nu vreau să fac parte din niciun experiment teatral, gândul că ar trebui să răspund la vreo întrebare în fața publicului sau, mai rău, să improvizez ceva mă umple de spaimă. Am douăzeci și ceva de ani și nu m-am mai jucat demult, pentru că acum sunt adult. Mă cufund în scaunul plușat cât mai adânc, sperând să devin invizibilă și încercarea chiar îmi reușește, actorii trec pe lângă mine și-l abordează pe un cetățean aflat două rânduri mai în spate. Am scăpat și de data asta! 

Foto de la Bienala de la Veneția, performance de Alexandra Pirici

Sunt pe jos, trântită pe covor și îngropată într-o grămadă de animăluțe de pluș cu ochi exoftalmici și blăniță cu sclipici – un tigru, un hipopotam, o girafă, o bufniță și-o mie de alte creaturi, toate la fel, de la un punct încolo nici nu mai pot fi deosebite. Deasupra mea se agită mânuțe și piciorușe, aud glasurile celor doi copii care strigă, printre hohote de râs, ridică-te mami și hai să ne jucăm! Aud asta de mai multe ori pe zi și de fiecare dată trebuie să mă execut. Am treizeci și doi de ani și-am devenit o mașinărie de jucat, dacă-mi dai două obiecte inventez pe loc o joacă, dacă-mi dai două cuvinte îți fac o poveste, știu să organizez bătălii între figurine lego, să ridic construcții fantasmagorice din cuburi și să imit voci de dinozauri cu denumiri imposibil de reținut. Mă joc până cad frântă de oboseală, știind precis că, atunci când vor fi mari, copiii mei își vor aminti fiecare dată în care am fost prea obosită ca să mă joc cu ei.

Particip la un workshop coregrafic, ceva cu un concept misterios (între dans și masaj) pe care nu l-am înțeles prea bine din descrierea evenimentului, dar care-mi dă fiori odată ajunsă acolo. Ar putea fi prea intim, ar putea să-mi invadeze prețiosul meu spațiu personal. Cu puțin timp în urmă, fusesem la o instalație performativă pe tema morții – o vizită împreună cu un grup cu care se presupunea că urma să interacționez într-o situație, din nou, foarte personală. O altă formă de expunere cu care nu mă simțeam confortabil. Brusc, m-am gândit ce-ar fi dacă m-aș uita la aceste potențiale surse de anxietate ca la un prilej de joacă, exact genul ăla de joacă fără niciun fel de urmări, în care te implici doar cât vrei/simți și cât ai chef, din care ești liber să pleci oricând și-n care nimeni nu-și va aminti de tine. Și-atunci totul devine de-o ușurătate nu insuportabilă, ci de-a dreptul eliberatoare. Am 42 de ani și tocmai am aflat ce-nseamnă să te joci relaxat. 

June 16, 2022

(7) Nostalgie, 17 iunie 2022

Sunt locuri pe care le revizitezi periodic, pentru că sunt îmbibate cu ceva care altfel nu mai poate fi atins. Copilăria rămasă-n urmă, o poveste care se îndepărtează din ce în ce mai tare, până când contururile se estompează, de la an la an, și rămâne o singură pată de culoare difuză în care nu mai poți recunoaște nimic. Și-atunci crezi că dacă te întorci într-un loc precis, culorile alea or să prindă viață cumva, recompunând peisajul blurat. Casa bunicilor, locurile vacanțelor, vechi stațiuni, fotografii alb-negru. Uneori chiar oameni pe care nu i-ai mai văzut de-un car de ani. Doar că, de la un punct încolo, e ca și cum ai fi traversat Valea Plângerii, și-n loc de păduri întinse au apărut orașe întregi, autostrăzi și zgârie-nori, iar când în sfârșit ajungi la casa copilăriei nu mai găsești decât ruine. Am obiceiul să bântui periodic în locuri care-mi amintesc de bucăți din viață pe care aș vrea să le păstrez cât mai mult – copilăria e una dintre bucățile astea. O stare de grație pe care n-am mai regăsit-o niciodată și a cărei umbră am senzația că o voi reîntâlni doar ajungând într-unul dintre locurile de-atunci. 

O vreme funcționează. Locurile sunt intacte, regăsești amănunte uitate, mici detalii care aduc după ele alte straturi de amintiri care păreau pierdute, atmosfera te transportă direct acolo, înapoi în timp. Chiar și ruina e acceptată, atâta timp cât nu aduce modificări esențiale, e doar un semn al trecerii timpului, care intensifică nostalgia. Îmi făcusem un obicei să ajung o dată pe an la Brăila, orașul copilăriei mele, să revizitez casa bunicilor, să dau o tură prin parcul din centru, sa ies la promenadă pe cele două bulevarde principale și pe faleza din ce în ce mai dărăpănată. Tot o dată pe an, la câte-o plecare la mare, stabileam o oprire obligatorie la Olimp, stațiunea vacanțelor mele optzeciste. Din ce în ce mai decrepit, pe-vremuri-marele-hotel îmi provoca un soi de duioșie. Căutam aromele de-atunci, mici madlene cu efecte magice, scufundări liniștite prin cotloanele memoriei. Profiterolul, lumina de pe terasă, decorațiunile scorojite, scările spre plaja convențională. Sub toate astea vedeam întâmplările, oamenii, discuțiile, râsetele și certurile noastre de familie – tabloul vacanțelor.

Momentul în care se pune punct e inevitabil. O simți în schimbările la început imperceptibile, apoi din ce în ce mai evidente. Diferența dintre ce a fost și ce (mai) există în e pur și simplu copleșitoare, iar transformările prezentului închid porțile către posibile reveniri viitoare. Casele se vând, se demolează sau sunt înghițite de paragină, hotelurile se renovează sau modernizează, oamenii dispar, gusturile nu mai sunt aceleași, atmosfera se schimbă. Îți dai seama că e doar un loc, care nu mai are nicio legătură cu povestea ta din copilărie, cu cine-ai fost tu acum mulți ani. Felia de viață a rămas departe, cu aceleași contururi blurate care nu există decât în mintea ta. Nici măcar acolo, în memorie, decorul nu mai e același – îmi amintesc un film de animație, Inside Out,în care amintirile se stocau sub formă de bile colorate, după niște reguli foarte precise privind importanța. Chiar și cele mai prețioase și viu colorate amintiri deveneau, în cele din urmă, gri. Când se întâmplă asta, n-ai de ce să mai cauți confirmări exterioare și semne; nu mai are sens să bântui prin locurile copilăriei și să repeți gesturi. Rămân niște imagini blurate, aproape șterse, care totuși nu vor dispărea complet niciodată. Și în tot timpul ăsta, straturi întregi de amintiri nou-nouțe se imprimă într-o nouă țesătură complicată, alcătuită din imagini, sunete, mirosuri, emoții. 

Privind terasa (din ce în ce mai ruinată, an de an, apoi iremediabil distrusă de o renovare kitschoasă) a hotelului din Olimp, unde mi-am petrecut vacanțele cu bunicii în primii ani de viață, mi-am imaginat un moment din viitor în care copiii mei, deveniți poate la rândul lor părinți, vor face excursii nostalgice în – să zicem –  Krapetsul copilăriei lor. Își vor ține de mână copiii pe ulițele acestui sătuc, către locul unde-a-fost-odată-restaurantul-unde-mâncam-noi-cele-mai-bune-scoici. Drumul către malul mării îi va emoționa nespus, le va aminti de joaca nesfârșită în apă, de plaja aproape pustie, mai mereu bătută de vânt – dar poate peste douăzeci de ani drumul va fi asfaltat și mărginit de hoteluri? Sau hârtoapele se vor adânci într-atât încât va deveni impracticabil? Plaja va fi plină de șezlonguri sau înghițită de apă? Ce vor găsi în locul străduțelor aproape pustii, al caselor cu garduri din piatră deja-ruinate? Scoicile vor avea același gust? Aici ne ducea mama, vor exclama ei, cuprinși de nostalgie, către copiii lor, așa cum exclam eu acum în fața unei cupe cu profiterol pe terasa hotelului. De la magazinul ăsta, din care acum n-a mai rămas nimic, sau în locul căruia s-a ridicat un hypermarket, cumpăram roșii pe care le mâncam seara cu brânză. Pe terasa casei ăsteia obișnuiam să jucăm Mafia, un joc, nu-l știți voi, să vă explic. Iar copiii copiilor mei vor ridica din umeri, sunt doar niște amintiri din preistorie, vor spune ei, dintr-un timp în care noi nici măcar nu existam. Și vor pleca să-și facă amintirile lor, în alte locuri, în alte încăperi. 

facebook_icon_40
twitter_icon_40
instagram_icon_40

adina.rosetti@gmail.com
© 2022 - Adina Rosetti