Sunt locuri pe care le revizitezi periodic, pentru că sunt îmbibate cu ceva care altfel nu mai poate fi atins. Copilăria rămasă-n urmă, o poveste care se îndepărtează din ce în ce mai tare, până când contururile se estompează, de la an la an, și rămâne o singură pată de culoare difuză în care nu mai poți recunoaște nimic. Și-atunci crezi că dacă te întorci într-un loc precis, culorile alea or să prindă viață cumva, recompunând peisajul blurat. Casa bunicilor, locurile vacanțelor, vechi stațiuni, fotografii alb-negru. Uneori chiar oameni pe care nu i-ai mai văzut de-un car de ani. Doar că, de la un punct încolo, e ca și cum ai fi traversat Valea Plângerii, și-n loc de păduri întinse au apărut orașe întregi, autostrăzi și zgârie-nori, iar când în sfârșit ajungi la casa copilăriei nu mai găsești decât ruine. Am obiceiul să bântui periodic în locuri care-mi amintesc de bucăți din viață pe care aș vrea să le păstrez cât mai mult – copilăria e una dintre bucățile astea. O stare de grație pe care n-am mai regăsit-o niciodată și a cărei umbră am senzația că o voi reîntâlni doar ajungând într-unul dintre locurile de-atunci. 

O vreme funcționează. Locurile sunt intacte, regăsești amănunte uitate, mici detalii care aduc după ele alte straturi de amintiri care păreau pierdute, atmosfera te transportă direct acolo, înapoi în timp. Chiar și ruina e acceptată, atâta timp cât nu aduce modificări esențiale, e doar un semn al trecerii timpului, care intensifică nostalgia. Îmi făcusem un obicei să ajung o dată pe an la Brăila, orașul copilăriei mele, să revizitez casa bunicilor, să dau o tură prin parcul din centru, sa ies la promenadă pe cele două bulevarde principale și pe faleza din ce în ce mai dărăpănată. Tot o dată pe an, la câte-o plecare la mare, stabileam o oprire obligatorie la Olimp, stațiunea vacanțelor mele optzeciste. Din ce în ce mai decrepit, pe-vremuri-marele-hotel îmi provoca un soi de duioșie. Căutam aromele de-atunci, mici madlene cu efecte magice, scufundări liniștite prin cotloanele memoriei. Profiterolul, lumina de pe terasă, decorațiunile scorojite, scările spre plaja convențională. Sub toate astea vedeam întâmplările, oamenii, discuțiile, râsetele și certurile noastre de familie – tabloul vacanțelor.

Momentul în care se pune punct e inevitabil. O simți în schimbările la început imperceptibile, apoi din ce în ce mai evidente. Diferența dintre ce a fost și ce (mai) există în e pur și simplu copleșitoare, iar transformările prezentului închid porțile către posibile reveniri viitoare. Casele se vând, se demolează sau sunt înghițite de paragină, hotelurile se renovează sau modernizează, oamenii dispar, gusturile nu mai sunt aceleași, atmosfera se schimbă. Îți dai seama că e doar un loc, care nu mai are nicio legătură cu povestea ta din copilărie, cu cine-ai fost tu acum mulți ani. Felia de viață a rămas departe, cu aceleași contururi blurate care nu există decât în mintea ta. Nici măcar acolo, în memorie, decorul nu mai e același – îmi amintesc un film de animație, Inside Out,în care amintirile se stocau sub formă de bile colorate, după niște reguli foarte precise privind importanța. Chiar și cele mai prețioase și viu colorate amintiri deveneau, în cele din urmă, gri. Când se întâmplă asta, n-ai de ce să mai cauți confirmări exterioare și semne; nu mai are sens să bântui prin locurile copilăriei și să repeți gesturi. Rămân niște imagini blurate, aproape șterse, care totuși nu vor dispărea complet niciodată. Și în tot timpul ăsta, straturi întregi de amintiri nou-nouțe se imprimă într-o nouă țesătură complicată, alcătuită din imagini, sunete, mirosuri, emoții. 

Privind terasa (din ce în ce mai ruinată, an de an, apoi iremediabil distrusă de o renovare kitschoasă) a hotelului din Olimp, unde mi-am petrecut vacanțele cu bunicii în primii ani de viață, mi-am imaginat un moment din viitor în care copiii mei, deveniți poate la rândul lor părinți, vor face excursii nostalgice în – să zicem –  Krapetsul copilăriei lor. Își vor ține de mână copiii pe ulițele acestui sătuc, către locul unde-a-fost-odată-restaurantul-unde-mâncam-noi-cele-mai-bune-scoici. Drumul către malul mării îi va emoționa nespus, le va aminti de joaca nesfârșită în apă, de plaja aproape pustie, mai mereu bătută de vânt – dar poate peste douăzeci de ani drumul va fi asfaltat și mărginit de hoteluri? Sau hârtoapele se vor adânci într-atât încât va deveni impracticabil? Plaja va fi plină de șezlonguri sau înghițită de apă? Ce vor găsi în locul străduțelor aproape pustii, al caselor cu garduri din piatră deja-ruinate? Scoicile vor avea același gust? Aici ne ducea mama, vor exclama ei, cuprinși de nostalgie, către copiii lor, așa cum exclam eu acum în fața unei cupe cu profiterol pe terasa hotelului. De la magazinul ăsta, din care acum n-a mai rămas nimic, sau în locul căruia s-a ridicat un hypermarket, cumpăram roșii pe care le mâncam seara cu brânză. Pe terasa casei ăsteia obișnuiam să jucăm Mafia, un joc, nu-l știți voi, să vă explic. Iar copiii copiilor mei vor ridica din umeri, sunt doar niște amintiri din preistorie, vor spune ei, dintr-un timp în care noi nici măcar nu existam. Și vor pleca să-și facă amintirile lor, în alte locuri, în alte încăperi.