O prietenă mi-a făcut recent unul dintre cele mai frumoase complimente pe care le-aș fi putut primi: a spus că vorbesc fluent “copilăreza” și “adolescenteza”. E adevărat, mi-e foarte ușor să înțeleg și să mă înțeleg cu copiii – desigur, nu cu ai mei când e vorba să-și facă curat în cameră sau să se apuce de lecții (tocmai pentru că atunci ar trebui să vorbesc “adulteza” și nu oricum, ci cu maximă convingere și seriozitate).
Mi-e foarte ușor să mă conectez la limbajul și felul copiilor mici de-a vedea lumea și mă fascinează felul proaspăt în care fac conexiuni între obiecte, simboluri și idei și în care se joacă cu limbajul, turnându-l în forme noi și neașteptate. Făcusem liste întregi cu chestii poetice involuntare spuse de “ai mei” când erau mici și în continuare colecționez diverse metafore aruncate de copii cu nonșalanță – nu le numesc “perle” și nici “lucruri trăsnite”, căci asta e poziția cumva superioară a adultului care se amuză de “năzdrăvăniile” ăstora mici. Eu le consider doar adevăruri spuse altfel, cu o prospețime pe care noi am cam pierdut-o în timp ce ne însușeam limbajul bine formatat al oamenilor mari. Aș da orice să-mi dezvăț mintea de limbajul ăsta și de toate formatările, să (re)ajung cu adevărat (nu doar mimetic) la bucuria, curiozitatea și starea de libertate care-i fac pe copii să pună în cuvinte constatările lor poetice despre lumea înconjurătoare, presărată la tot pasul cu mici miracole care așteaptă să fie descoperite.
În egală măsură, mă atrage și sarcasmul adolescenților rebeli (desigur, cu excepția alor mei când îi rog să-și facă curat în cameră…). Le înțeleg atât de bine revolta în fața lumii dezvrăjite, inadecvarea în fața ritualurilor sociale la care “trebuie” să se supună fără să le înțeleagă, senzația de confuzie sufocantă atunci când află dintr-o dată că universul ăla plin de miracole și bucurii din copilăria mică e de fapt unul destul de ostil, cu multă presiune, multă cruzime și multe dezamăgiri. Senzația că trebuie să-ți croiești drum de unul singur într-o junglă căreia îi descoperi regulile din mers (desigur, ai putea să-i asculți pe ai tăi care le-au descoperit deja, dar nu ești “fraier” s-o faci…) și care nu te menajează deloc. Înțeleg de ce ai vrea să te răzvrătești, de ce acum răbufnește totul, reconstruindu-se, și de ce procesul ăsta-i atât de dureros. Așa că pot să vorbesc destul de fluent și “adolescenteza”, cum spunea prietena mea, tocmai pentru că poate, într-un fel, nu m-am desprins nici eu de tot de vârsta asta tulburată. Încă-mi pun întrebări peste întrebări și mi-e greu să accept că în viața de om mare lucrurile funcționează într-un anume fel.
Ce nu prea reușesc însă să vorbesc este “adulteza”. Limba oamenilor mari, foarte ocupați și, mai ales, cu multe certitudini. E drept că fără miracole și fără revolte, viața e în sfârșit mult mai simplă, bine așezată în cutiuțe în care știi exact ce găsești. Ți-ai bătătorit cărarea prin jungla care altădată era ostilă și-acum mergi mereu pe urmele pașilor tăi, fără să te abați. Credeți-mă, și nu mă alint deloc când spun, că uneori (de fapt, chiar deseori) mi-e și mie greu pentru că nu stăpânesc fluent adulteza. Mă puteți găsi la câte-o masă cu oameni mari care vorbesc atotcunoscători despre politică externă, rate bancare și, mai ales, despre eficiența unor mărci de centrale termice, urmărind de pe margine discuțiile aprinse, în care fiecare om mare vorbește pe un ton categoric. La un moment dat, un copil se va apropia de mine și-mi va arăta ceva, vreo prostioară, sau va spune vreo vorbă aparent fără sens și-atunci voi ști că există încă speranță, atâta timp cât pe lume sunt(em) destui vorbitori de copilăreză.
Imagine: My Pierrot, Anastasija Kraineva
