February 3, 2023

(40) Limbi străine, 3 februarie 2023

O prietenă mi-a făcut recent unul dintre cele mai frumoase complimente pe care le-aș fi putut primi: a spus că vorbesc fluent “copilăreza” și “adolescenteza”. E adevărat, mi-e foarte ușor să înțeleg și să mă înțeleg cu copiii – desigur, nu cu ai mei când e vorba să-și facă curat în cameră sau să se apuce de lecții (tocmai pentru că atunci ar trebui să vorbesc “adulteza” și nu oricum, ci cu maximă convingere și seriozitate). 
Mi-e foarte ușor să mă conectez la limbajul și felul copiilor mici de-a vedea lumea și mă fascinează felul proaspăt în care fac conexiuni între obiecte, simboluri și idei și în care se joacă cu limbajul, turnându-l în forme noi și neașteptate. Făcusem liste întregi cu chestii poetice involuntare spuse de “ai mei” când erau mici și în continuare colecționez diverse metafore aruncate de copii cu nonșalanță – nu le numesc “perle” și nici “lucruri trăsnite”, căci asta e poziția cumva superioară a adultului care se amuză de “năzdrăvăniile” ăstora mici. Eu le consider doar adevăruri spuse altfel, cu o prospețime pe care noi am cam pierdut-o în timp ce ne însușeam limbajul bine formatat al oamenilor mari. Aș da orice să-mi dezvăț mintea de limbajul ăsta și de toate formatările, să (re)ajung cu adevărat (nu doar mimetic) la bucuria, curiozitatea și starea de libertate care-i fac pe copii să pună în cuvinte constatările lor poetice despre lumea înconjurătoare, presărată la tot pasul cu mici miracole care așteaptă să fie descoperite.

În egală măsură, mă atrage și sarcasmul adolescenților rebeli (desigur, cu excepția alor mei când îi rog să-și facă curat în cameră…). Le înțeleg atât de bine revolta în fața lumii dezvrăjite, inadecvarea în fața ritualurilor sociale la care “trebuie” să se supună fără să le înțeleagă, senzația de confuzie sufocantă atunci când află dintr-o dată că universul ăla plin de miracole și bucurii din copilăria mică e de fapt unul destul de ostil, cu multă presiune, multă cruzime și multe dezamăgiri. Senzația că trebuie să-ți croiești drum de unul singur într-o junglă căreia îi descoperi regulile din mers (desigur, ai putea să-i asculți pe ai tăi care le-au descoperit deja, dar nu ești “fraier” s-o faci…) și care nu te menajează deloc. Înțeleg de ce ai vrea să te răzvrătești, de ce acum răbufnește totul, reconstruindu-se, și de ce procesul ăsta-i atât de dureros. Așa că pot să vorbesc destul de fluent și “adolescenteza”, cum spunea prietena mea, tocmai pentru că poate, într-un fel, nu m-am desprins nici eu de tot de vârsta asta tulburată. Încă-mi pun întrebări peste întrebări și mi-e greu să accept că în viața de om mare lucrurile funcționează într-un anume fel. 

Ce nu prea reușesc însă să vorbesc este “adulteza”. Limba oamenilor mari, foarte ocupați și, mai ales, cu multe certitudini. E drept că fără miracole și fără revolte, viața e în sfârșit mult mai simplă, bine așezată în cutiuțe în care știi exact ce găsești. Ți-ai bătătorit cărarea prin jungla care altădată era ostilă și-acum mergi mereu pe urmele pașilor tăi, fără să te abați. Credeți-mă, și nu mă alint deloc când spun, că uneori (de fapt, chiar deseori) mi-e și mie greu pentru că nu stăpânesc fluent adulteza. Mă puteți găsi la câte-o masă cu oameni mari care vorbesc atotcunoscători despre politică externă, rate bancare și, mai ales, despre eficiența unor mărci de centrale termice, urmărind de pe margine discuțiile aprinse, în care fiecare om mare vorbește pe un ton categoric. La un moment dat, un copil se va apropia de mine și-mi va arăta ceva, vreo prostioară, sau va spune vreo vorbă aparent fără sens și-atunci voi ști că există încă speranță, atâta timp cât pe lume sunt(em) destui vorbitori de copilăreză. 

Imagine: My Pierrot, Anastasija Kraineva

December 16, 2022

(33) Vrei să ne jucăm?, 16 decembrie 2022

Șosetele sunt murdare de praf și sîngele-mi picură din julitura proaspătă de la genunchi, dar continui să alerg. Nu mă pot opri acum pentru nimic în lume. Sunt urma care scapă turma, sunt ultima speranță a copiilor: trebuie să ajung înapoi în curtea blocului, să ating acel cerc desenat cu cretă de pe zid, în interiorul căruia o mână invizibilă a scris “Loc de dat cu capul”, și să-l scuip pe Mihăiță, câștigând astfel jocul de “fațea”. În timp ce alerg, arunc o privire speriată în sus, către balconul de la etajul 8, sperând că n-o să întâlnesc acolo chipul îngrijorat al mamei (nu mă lasă să ies din curtea blocului). Nu se zărește nicio mamă, așa că răsuflu liniștită. Genunchiul julit îmi pulsează și simt că-s gata să mă prăbușesc, dar alerg, alerg cu ultimele puteri. Tricoul galben mi se lipește de spate, una dintre biluțele în formă de cireșe care-mi țin părul mi se desface. Copiii care-au fost “scuipați” stau în fața scărilor, băieții bat o minge dezumflată, Elena și Lizica sar un elastic rupt și înnodat de-atîtea ori, încît e un miracol că încă mai rezistă. Picii și-au întins pe jos crăticioarele lor amărâte și fac mâncare din frunze. Mihăiță nu se zărește nicăieri, probabil încă mă caută în spatele Daciilor parcate la umbra copacilor. Mă îndrept spre locul desenat cu cretă și-l scuip, în uralele grupului. Jocul s-a terminat, urma a scăpat turma, sunt eroina zilei! Mă las îmbrățișată și strânsă de mâinile tuturor copiilor, abia apoi mă așez istovită pe scările blocului. A venit momentul să-mi savurez victoria, dar rana de la picior, plină de praf și de sânge, mă doare cumplit, așa că-ncep să plâng și s-o strig pe mama. “Vezi, măi mamă, dacă nu te mai potolești și tu!”, îmi spune ea acasă, în timp ce-mi oblojeste genunchiul cu spirt și rivanol. Am șapte ani și vacanța de vară de-abia a început. A doua zi de dimineață, șchiopătând puțin din cauza bandajului, cobor la etajul 3 și sun la ușă, gata de joacă. Mama lu’ Elenaaa, o lăsați pe Elena să iasă la joacăăă?

E întuneric în sală, lumina cade doar primele rânduri și sper să rămân în conul de umbră din spate cât mai mult timp, să nu intru în raza vizuală a celor doi actori care umblă prin sală în căutare de spectatori pe care să-i ridice de la locurile lor confortabile și să-i urce pe scenă. Nu vreau să fac parte din niciun experiment teatral, gândul că ar trebui să răspund la vreo întrebare în fața publicului sau, mai rău, să improvizez ceva mă umple de spaimă. Am douăzeci și ceva de ani și nu m-am mai jucat demult, pentru că acum sunt adult. Mă cufund în scaunul plușat cât mai adânc, sperând să devin invizibilă și încercarea chiar îmi reușește, actorii trec pe lângă mine și-l abordează pe un cetățean aflat două rânduri mai în spate. Am scăpat și de data asta! 

Foto de la Bienala de la Veneția, performance de Alexandra Pirici

Sunt pe jos, trântită pe covor și îngropată într-o grămadă de animăluțe de pluș cu ochi exoftalmici și blăniță cu sclipici – un tigru, un hipopotam, o girafă, o bufniță și-o mie de alte creaturi, toate la fel, de la un punct încolo nici nu mai pot fi deosebite. Deasupra mea se agită mânuțe și piciorușe, aud glasurile celor doi copii care strigă, printre hohote de râs, ridică-te mami și hai să ne jucăm! Aud asta de mai multe ori pe zi și de fiecare dată trebuie să mă execut. Am treizeci și doi de ani și-am devenit o mașinărie de jucat, dacă-mi dai două obiecte inventez pe loc o joacă, dacă-mi dai două cuvinte îți fac o poveste, știu să organizez bătălii între figurine lego, să ridic construcții fantasmagorice din cuburi și să imit voci de dinozauri cu denumiri imposibil de reținut. Mă joc până cad frântă de oboseală, știind precis că, atunci când vor fi mari, copiii mei își vor aminti fiecare dată în care am fost prea obosită ca să mă joc cu ei.

Particip la un workshop coregrafic, ceva cu un concept misterios (între dans și masaj) pe care nu l-am înțeles prea bine din descrierea evenimentului, dar care-mi dă fiori odată ajunsă acolo. Ar putea fi prea intim, ar putea să-mi invadeze prețiosul meu spațiu personal. Cu puțin timp în urmă, fusesem la o instalație performativă pe tema morții – o vizită împreună cu un grup cu care se presupunea că urma să interacționez într-o situație, din nou, foarte personală. O altă formă de expunere cu care nu mă simțeam confortabil. Brusc, m-am gândit ce-ar fi dacă m-aș uita la aceste potențiale surse de anxietate ca la un prilej de joacă, exact genul ăla de joacă fără niciun fel de urmări, în care te implici doar cât vrei/simți și cât ai chef, din care ești liber să pleci oricând și-n care nimeni nu-și va aminti de tine. Și-atunci totul devine de-o ușurătate nu insuportabilă, ci de-a dreptul eliberatoare. Am 42 de ani și tocmai am aflat ce-nseamnă să te joci relaxat. 

facebook_icon_40
twitter_icon_40
instagram_icon_40

adina.rosetti@gmail.com
© 2022 - Adina Rosetti