Șosetele sunt murdare de praf și sîngele-mi picură din julitura proaspătă de la genunchi, dar continui să alerg. Nu mă pot opri acum pentru nimic în lume. Sunt urma care scapă turma, sunt ultima speranță a copiilor: trebuie să ajung înapoi în curtea blocului, să ating acel cerc desenat cu cretă de pe zid, în interiorul căruia o mână invizibilă a scris “Loc de dat cu capul”, și să-l scuip pe Mihăiță, câștigând astfel jocul de “fațea”. În timp ce alerg, arunc o privire speriată în sus, către balconul de la etajul 8, sperând că n-o să întâlnesc acolo chipul îngrijorat al mamei (nu mă lasă să ies din curtea blocului). Nu se zărește nicio mamă, așa că răsuflu liniștită. Genunchiul julit îmi pulsează și simt că-s gata să mă prăbușesc, dar alerg, alerg cu ultimele puteri. Tricoul galben mi se lipește de spate, una dintre biluțele în formă de cireșe care-mi țin părul mi se desface. Copiii care-au fost “scuipați” stau în fața scărilor, băieții bat o minge dezumflată, Elena și Lizica sar un elastic rupt și înnodat de-atîtea ori, încît e un miracol că încă mai rezistă. Picii și-au întins pe jos crăticioarele lor amărâte și fac mâncare din frunze. Mihăiță nu se zărește nicăieri, probabil încă mă caută în spatele Daciilor parcate la umbra copacilor. Mă îndrept spre locul desenat cu cretă și-l scuip, în uralele grupului. Jocul s-a terminat, urma a scăpat turma, sunt eroina zilei! Mă las îmbrățișată și strânsă de mâinile tuturor copiilor, abia apoi mă așez istovită pe scările blocului. A venit momentul să-mi savurez victoria, dar rana de la picior, plină de praf și de sânge, mă doare cumplit, așa că-ncep să plâng și s-o strig pe mama. “Vezi, măi mamă, dacă nu te mai potolești și tu!”, îmi spune ea acasă, în timp ce-mi oblojeste genunchiul cu spirt și rivanol. Am șapte ani și vacanța de vară de-abia a început. A doua zi de dimineață, șchiopătând puțin din cauza bandajului, cobor la etajul 3 și sun la ușă, gata de joacă. Mama lu’ Elenaaa, o lăsați pe Elena să iasă la joacăăă?

E întuneric în sală, lumina cade doar primele rânduri și sper să rămân în conul de umbră din spate cât mai mult timp, să nu intru în raza vizuală a celor doi actori care umblă prin sală în căutare de spectatori pe care să-i ridice de la locurile lor confortabile și să-i urce pe scenă. Nu vreau să fac parte din niciun experiment teatral, gândul că ar trebui să răspund la vreo întrebare în fața publicului sau, mai rău, să improvizez ceva mă umple de spaimă. Am douăzeci și ceva de ani și nu m-am mai jucat demult, pentru că acum sunt adult. Mă cufund în scaunul plușat cât mai adânc, sperând să devin invizibilă și încercarea chiar îmi reușește, actorii trec pe lângă mine și-l abordează pe un cetățean aflat două rânduri mai în spate. Am scăpat și de data asta! 

Foto de la Bienala de la Veneția, performance de Alexandra Pirici

Sunt pe jos, trântită pe covor și îngropată într-o grămadă de animăluțe de pluș cu ochi exoftalmici și blăniță cu sclipici – un tigru, un hipopotam, o girafă, o bufniță și-o mie de alte creaturi, toate la fel, de la un punct încolo nici nu mai pot fi deosebite. Deasupra mea se agită mânuțe și piciorușe, aud glasurile celor doi copii care strigă, printre hohote de râs, ridică-te mami și hai să ne jucăm! Aud asta de mai multe ori pe zi și de fiecare dată trebuie să mă execut. Am treizeci și doi de ani și-am devenit o mașinărie de jucat, dacă-mi dai două obiecte inventez pe loc o joacă, dacă-mi dai două cuvinte îți fac o poveste, știu să organizez bătălii între figurine lego, să ridic construcții fantasmagorice din cuburi și să imit voci de dinozauri cu denumiri imposibil de reținut. Mă joc până cad frântă de oboseală, știind precis că, atunci când vor fi mari, copiii mei își vor aminti fiecare dată în care am fost prea obosită ca să mă joc cu ei.

Particip la un workshop coregrafic, ceva cu un concept misterios (între dans și masaj) pe care nu l-am înțeles prea bine din descrierea evenimentului, dar care-mi dă fiori odată ajunsă acolo. Ar putea fi prea intim, ar putea să-mi invadeze prețiosul meu spațiu personal. Cu puțin timp în urmă, fusesem la o instalație performativă pe tema morții – o vizită împreună cu un grup cu care se presupunea că urma să interacționez într-o situație, din nou, foarte personală. O altă formă de expunere cu care nu mă simțeam confortabil. Brusc, m-am gândit ce-ar fi dacă m-aș uita la aceste potențiale surse de anxietate ca la un prilej de joacă, exact genul ăla de joacă fără niciun fel de urmări, în care te implici doar cât vrei/simți și cât ai chef, din care ești liber să pleci oricând și-n care nimeni nu-și va aminti de tine. Și-atunci totul devine de-o ușurătate nu insuportabilă, ci de-a dreptul eliberatoare. Am 42 de ani și tocmai am aflat ce-nseamnă să te joci relaxat.