Acum mai bine de 12 ani am scris un articol, împreună cu colega mea de-atunci de la Elle România, intitulat “De ce iubim/urâm Crăciunul” – un fel de debate umoristic pro și contra nu a sărbătorii de Crăciun, ci a sărbătoririi consumeriste, a festivismului excesiv și golit de sens. Nu mai țin minte ce argumente găsisem pe vremea aia, când nici măcar nu bănuiam cum e să fii simultan în mai multe grupuri de părinți care dezbat cu înflăcărare chestiunea cadourilor pentru profesori. Traficul în oraș în luna decembrie încă era la cote aproape suportabile. Aveam un copil care credea în Moș Crăciun, așa că puneam la cale, cu întreaga familie, o adevărată regie pentru a construi magia momentului. Mama mea era sănătoasă și se ocupa, în felul ei generos și entuziast, de cina de Ajun și de prânzul primei zile - festinuri în jurul căreia ne aduna pe toți (și nu, nu ne certam la masă!). Aveam toate motivele să iubesc Crăciunul, doar că nu știam.

Niciodată nu știi. Ești prea ocupat să rezolvi lucrurile care nu merg, să lipești ce crezi că s-a stricat, să evaluezi ce-ți lipsește sau să bifezi ce “trebuie”. Iar de Crăciun lista de “trebuie” se mărește exponențial, e o caracatiță care te prinde în mii de tentacule și nu-ți mai dă drumul până nu te lupți cu fiecare-n parte și le dovedești pe toate. Îți dovedești în primul rând ție că poți și că meriți cele câteva zile de liniște la capătul unui maraton istovitor, a unei curse cu felurite obstacole pe care trebuie să le treci. Atunci, după ce și ultimul cozonac a fost frământat sau, mai degrabă, comandat, după ce și ultimul cadou a fost împachetat și ultimul punct de pe listă bifat, numai atunci poate să înceapă liniștea pe care ți-ai dorit-o tot anul. 

La bunica mea, pregătirile de Crăciun începeau cam cu o săptămâna înainte, dar ritmul creștea în ultimele trei zile, când se apuca de preparat “artileria grea”. Toată casa era prinsă într-o vâltoare cu aer sărbătoresc, dar simțeam că a venit ziua cea mare în primul rând după miros. Mirosul mă învăluia încă dinainte de a deschide ochii, intra pe sub uşă şi mă ademenea din patul cu tăblie împodobită cu abţibilduri, făcându-mă să mă ridic și să lipăi cu tălpile goale până la bucătărie, unde o găseam pe Nona, bunică-mea, în toiul pregătirilor, făcând o mie de lucruri deodată. Îmi plăcea să-mi vâr nasul şi degetele în toate, să ronţăi foi de varză murată şi să gust din coca necoaptă, să stric aranjamentul salatei de boeuf şi să simt textura moale şi lucioasă a cârnaţilor de casă. Deşi-i cam încurcam treburile, Nona nu mă trimitea înapoi, mă certa doar pentru lipsa papucilor şi apoi mă lăsa să-mi fac poftele în bucătăria unde domnea ca o regină atotputernică. Aşa începea dimineaţa de ajun, cea mai frumoasă din lume. 

Încet-încet, în viața de adult am renunțat la tot mai multe ritualuri. Împodobesc casa doar cu niște crenguțe de brad, cozonacii îi comand în loc să-i frământ și cumpăr cadouri în complicitate directă cu “destinatarul”, o abordare mai degrabă utilitară. Nu mai trebuie să regizez nicio venire magică a vreunui Moș, căci copiii sunt mari de-acum, și n-a mai rămas nimeni în familie care să umple casa în dimineața de Ajun cu mirosuri apetisante. Dezvrăjirea s-a petrecut deja și e ireversibilă, nimic din ce-a fost odată nu se mai poate repeta, oamenii nu pot fi aduși înapoi, nici vârstele nu se mai întorc vreodată, orașul e din ce în ce mai aglomerat, iar cozile din ce în ce mai mari. Crăciunul ne aduce aminte că a mai trecut încă un an, e un fel de bornă după care ordonăm timpul și-l împărțim, încercând să contabilizam astfel câtă viață s-a înghesuit între ăla de anul trecut și-ăsta de-acum. Și de fiecare dată, deși matematic e același număr de zile, timpul pare, în mod inexplicabil, mai scurt. Poate că e o magie la mijloc. Poate că asta e toată magia, că suntem încă aici și-am mai supraviețuit încă unui Crăciun.