De la o vreme, textele de aici au tendința să alunece pe o pantă de seriozitate nedorită, așa că m-am gândit să (mai) schimb placa. Mai demult, la sugestia că ar trebui să scriu ceva "mai vesel", am promis o carte de bucate. Ca un făcut, multe dintre poveștile mele pentru copii conțin diverse rețete sau referințe cu & despre mâncare – un căpcăun-mare-bucătar, un zmeu care se îndoapă cu polonice întregi de perișoare, un restaurant în care marele chef Foame (cel mai bun dintre toți bucătarii) servește Răbdări Prăjite, nenumărate cofetării, descrieri și enumerări de prăjituri din Regatul Timpului, un personaj numit Zgârie-Brânză, altul numit Anton mereu în căutare de mâncare (prietenii știu de ce…), rețete detaliate de Sufleu de Voinic sau Supă de mazăre, varianta dietetică fără prințesă. S-ar zice că gătitul și bucătăreala mi-ar ocupa mare parte din timp și preocupări, dar adevărul este destul de departe. 

Gătitul mi s-a părut întotdeauna o formă de magie: niște ingrediente banale și uneori amorfe sunt transformate printr-un proces alchimic în ceva care transcede simțul gustului. Dintre toate, patiseria mi se pare o adevărată formă de artă – precizia incredibilă, dozajul aromelor, culoarea care încununează rezultatul, detaliile și finisajele pur decorative. Mă pot uita, cu fascinație, ore întregi pe internet la video-uri cu cofetari care creează opere de artă din marțipan, migdale, vanilie și ciocolată, dar nu m-aș încumeta niciodată să purced la o asemenea treabă, o combinație de știință și magie care necesită studiu, antrenament, pasiune și dedicare totală, ca orice formă de artă. Mă mulțumesc să admir de la distanță, așa cum îi admir pe cei care valsează cu grație în propria bucătărie.

Am crescut înconjurată de femei care găteau. Din pasiune, din obligație, din nevoie, din bucurie, (n-am să știu niciodată componența exactă, care probabil varia) și din dragoste (întotdeauna). Țin minte mâinile lor în timpul complicatelor operațiuni din bucătărie, pe care le urmăream cu încântare (și nerăbdare) de pe margine. Nu mi-au cerut niciodată ajutorul, nici nu m-au luat drept învățăcel; mă îngăduiau doar pe lângă ele, drept companie, în timp ce își făceau magia lor. Uneori, mai ales de la mama în ultimii ani, am furat singură puțină meserie, de care mă țin și în ziua de azi. N-am egalat niciodată priceperea și dedicarea pentru gătit a femeilor care m-au crescut, am rămas într-o modestă și perpetuă fază de trial & error în bucătărie. 

Însă, pentru că am promis că acesta va fi un text vesel, vă ofer mai jos rețeta mea:

Cum să gătești cu succes din Jamie Oliver: 

1. Iei cartea de bucate și o cureți bine-bine de praf;
2. Deschizi la întâmplare, că oricum nu ai nici un ingredient de-acolo prin casă;
3. Faci câteva drumuri la mega;
4. Bați la ușa vecinei și o rogi să-ți împrumute niște chibrituri, că ai nevoie de cuptor. Avantajul e că, nefiind foarte folosit, cuptorul este foarte curat;
5. Începi să negociezi în gând cu Jamie, schimbând rozmarinul cu cimbrul, pancetta cu prosciutto & so on;
6. Suni pe cineva care chiar se pricepe la gătit;
7. Improvizezi, improvizezi;
8. Obții ceva care seamănă destul de vag cu fotografia din carte;
9. Pui cartea înapoi pe raft, mulțumit(ă) că acum măcar e e curată;
10. Vorba unui personaj din De ce zboară vrăjitoarele pe cozi de mătură: Poftă fioroasă!

Sus: ilustrație de Cristiana Radu pentru "De ce zboară vrăjitoarele pe cozi de mătură"