February 16, 2023

(42) Dragostea din cărți, 17 februarie 2023

Multă vreme am crezut că “adevărata” iubire este cea imposibilă. Nu m-au impresionat niciodată happy-end-rile din basme sau din filmele hollywoodiene, în care căutarea eroului se încheie cu o nuntă urmată de acea cortină groasă care nu mai lasă la vedere decât proiecția unui viitor fericit “până la adânci bătrânețe”, nu, pe mine m-a fascinat dintotdeauna mirajul iubirii neîmplinite, romantismul sfâșietor al unui amor niciodată consumat, mereu în așteptare și-n contratimp. Aveam exemple o grămadă în literatură (pe care le savuram cu o dulce tristețe, cum ar zice un alt suflet romantic, pe numele său Eminescu), de la clasicii Tristan și Isolda, a căror istorie o sorbisem cu sufletul la gură (prima dată în copilărie, repovestită de Alexandru Mitru), până la tragismul eroinelor bovarice, în frunte cu însăși Emma, mai apoi ale celor din romanele rusești, cu opriri prin paginile nordic-sumbre ale lui Knut Hamsun, to say but a few… Îmi construisem și o teorie, puțin infuzată de lecturile nedigerate din liceu din Eliade & Cioran, teorie care prevedea că, tocmai pentru a se împlini în plan spiritual, o iubire e musai să se sfârșească în lumea materială. Happy-endul din basme ascunde, în spatele cortinei strălucitoare, o realitate complet demitizată – după ce se trezește din somnul otrăvit cu un sărut, prințesa începe să se certe cu prințul din te miri ce, mai ales din amănunte domestice care au de-a face foarte puțin cu dragostea și tot arsenalul ei. Neîmplinirea romantică mi se părea oricând preferabilă unui eșec lamentabil – nu-i așa că-i mai bine să rămâi tânjind după o perfecțiune iluzorie, decât te îneci în dezamăgire sau să scufunzi un sentiment atât de pur în mlaștina mundanului? 

Cam prin perioada aceea, am citit un articol de Andrei Pleșu care vorbea despre “iubirile fericite”, susținând că acelea sunt singurele care ar merita numele de “iubire”, în timp ce cele “neîmplinite” erau clasificate drept “teribile probe existenţiale, provocări tainice ale sorţii, materie primă pentru o eventuală soluţie de înţelepciune”, ceea ce invalida complet teoria mea izvorâtă din lecturi, dar pe care o aplicam cu succes și-n viața reală. Am închis articolul, la vremea respectivă, ușor iritată – de bună seamă, autorul nu iubise niciodată plenar și totuși sfâșietor! –  și-am continuat să urmăresc atât în literatură, cât și-n viață, amoruri pustiitoare, fără sorți de izbândă și, din acest motiv, cu atât mai seducătoare. 

Apoi am descoperit romanele de tip disecție-chirurgicală-a-căsniciei-cu-copii, în esență, epopei ale infernului neînțelegerii celuilalt – maestra absolută mi s-a părut Zeruya Shalev, în special cu “Thera”, o carte care mi-a fost ca un fel de biblie într-o perioadă tulbure și la care m-am reîntors din nou și din nou. La fel m-am întors la “Nimeni nu se salvează singur” de Margaret Mazzantini și, mai târziu, la “Zilele abandonului” al Elenei Ferrante. În esență, toate trei sunt niște romane de dragoste. De dragoste făcută țăndări. Nu de vreun cataclism, război sau capriciu al zeilor, ci doar de banalul trai în comun, cu cele mai bune intenții. Îți vine să iei personajele în brațe, să le scuturi când se afundă în autodistrugere și să zâmbești alături de ele, când reușesc să găsească o cale prin complicatul labirint al infernului personal în rătăcim cu toții.

Cât despre Alain de Botton, domnul ăsta mi se pare mult mai periculos decât filmele de dragoste cu final siropos si happily ever after. Despre alea îți dai seama foarte repede că-s basme nerealiste. Dar cărțile lui de Botton (fără a avea vreo miză literară) te lasă cu speranța că, dacă doi oameni muncesc cu răbdare o viață-ntreagă la o relație, alocând resurse imense de empatie, șlefuindu-și maniacal mecanismele de comunicare, ducând compasiunea și acceptarea la nivel de artă, vor reuși în final, după ce trec prin toate încercările, să obțină o fericire calmă și blândă de care se vor bucura apoi tot restul zilelor rămase. Și poate chiar ăsta e secretul “iubirilor fericite”.

Foto: Cornel Brad

November 4, 2022

(27) Lacăte pentru iubire, 4 noiembrie 2022

Într-o după-amiază din primăvara asta, am ajuns la Sacre Coeur, unde m-a orbit, pur și simplu, strălucirea tonelor de metal agățate pe gardurile dimprejur de îndrăgostiți din toată lumea. Am petrecut minute în șir atingând suprafațele lucioase gravate cu inițiale și m-am întrebat câte dintre cuplurile care și-au lăsat promisiunea iubirii veșnice au rezistat până azi? Câte s-au despărțit între timp și câte s-ar (mai) întoarce pentru a și-o desface? 

Atât de mult vrem să credem în iubire, încât ne bucurăm că am reușit s-o ferecăm cu un lacăt, cu numele noastre, în chip de mesaj trimis pentru nu-se-știe-ce-zeu atotputernic care trebuie îmblânzit cu ofrande simbolice pentru a ne garanta că iubirea o să reziste. În alte vremuri, obișnuiam să credem în poțiuni și vrăji din același motiv – de frica pierderii acestui sentiment atât de prețios și de volatil (Cătălin Pavel are în “Arheologia iubirii” un întreg capitol savuros, dedicat diverselor poțiuni de dragoste din Egiptul Antic). Ne-au mai rămas doar câteva superstiții simpatice, poate mai mult cu valoare turistică, cu un dram de wishful-magical-thinking de care avem, într-un fel, mare nevoie. Pentru că dincolo de toate explicațiile despre dragoste al psihologilor și-ale specialiștilor în neuroștiințe (în care se amestecă hormonii, biochimia, tipul de personalitate, stilul de atașament, patternurile din copilărie și, în cheie evoluționistă, instinctul de reproducere), dragostea rămâne totuși ceva irațional și imposibil de explicat până la capăt. Poate că naiva încercare de-a îmblânzi destinul legând un lăcățel de-un pod sau de un gard e un gest poetic, doar repetarea lui prin imitație îl dezvrăjește, transformându-l într-un banal, dar înduioșător, ritual turistic. Poate că fiecare cuplu ar trebui să-și inventeze propriul ritual, propria vrajă /poțiune de dragoste, propriul gest poetic care să-i asigure nemurirea.  

Recent, am fost întrebată ce ingrediente aș pune într-un elixir al iubirii. Îmi place ideea de vrajă care să lege suflete îndrăgostite, dar nu cred să existe rețetă universală când vine vorba despre cupluri; poțiunile amoroase ar trebui personalizate pentru fiecare pereche în parte, iar îndrăgostiții ar putea să-și caute și să-și găsească singuri ingredientele. Să scormonească prin începuturile poveștii lor de dragoste, după pasiunea pură, dar să nu ocolească nici tensiunile, certurile, chiar despărțirile, să arunce în creuzetul magic toate aceste frânturi dulci sau amare și să le lase să fiarbă îndelung, rostind descântecul potrivit, care nu există în vreo carte de vrăji, ci trebuie inventat cuvânt cu cuvânt. La început nu va ieși nimic, încercarea va eșua lamentabil sau, ca-ntr-o farsă shakespeariană, va produce efecte imprevizibile, amuzante, chiar dramatice. Blame it on the witch, vor spune îndrăgostiții enervați, și vor da fuga spre destinații turistice unde vor lega lăcățele de garduri în locuri considerate embleme ale romantismului, vor arunca monede în fontane celebre, vor încerca ritualuri despre care au citit că garantează dragostea eternă, dar pentru cele mai multe cupluri totul se va dovedi a fi în zadar. Doar câteva perechi se vor întoarce la inventarea unui elixir personal și vor încerca, din nou și din nou, să găsească ingredientele și cuvintele potrivite, până când vraja va funcționa și acel pentru totdeauna mult-visat nu va mai avea nevoie de niciun lacăt.

facebook_icon_40
twitter_icon_40
instagram_icon_40

adina.rosetti@gmail.com
© 2022 - Adina Rosetti