Multă vreme am crezut că “adevărata” iubire este cea imposibilă. Nu m-au impresionat niciodată happy-end-rile din basme sau din filmele hollywoodiene, în care căutarea eroului se încheie cu o nuntă urmată de acea cortină groasă care nu mai lasă la vedere decât proiecția unui viitor fericit “până la adânci bătrânețe”, nu, pe mine m-a fascinat dintotdeauna mirajul iubirii neîmplinite, romantismul sfâșietor al unui amor niciodată consumat, mereu în așteptare și-n contratimp. Aveam exemple o grămadă în literatură (pe care le savuram cu o dulce tristețe, cum ar zice un alt suflet romantic, pe numele său Eminescu), de la clasicii Tristan și Isolda, a căror istorie o sorbisem cu sufletul la gură (prima dată în copilărie, repovestită de Alexandru Mitru), până la tragismul eroinelor bovarice, în frunte cu însăși Emma, mai apoi ale celor din romanele rusești, cu opriri prin paginile nordic-sumbre ale lui Knut Hamsun, to say but a few… Îmi construisem și o teorie, puțin infuzată de lecturile nedigerate din liceu din Eliade & Cioran, teorie care prevedea că, tocmai pentru a se împlini în plan spiritual, o iubire e musai să se sfârșească în lumea materială. Happy-endul din basme ascunde, în spatele cortinei strălucitoare, o realitate complet demitizată – după ce se trezește din somnul otrăvit cu un sărut, prințesa începe să se certe cu prințul din te miri ce, mai ales din amănunte domestice care au de-a face foarte puțin cu dragostea și tot arsenalul ei. Neîmplinirea romantică mi se părea oricând preferabilă unui eșec lamentabil – nu-i așa că-i mai bine să rămâi tânjind după o perfecțiune iluzorie, decât te îneci în dezamăgire sau să scufunzi un sentiment atât de pur în mlaștina mundanului? 

Cam prin perioada aceea, am citit un articol de Andrei Pleșu care vorbea despre “iubirile fericite”, susținând că acelea sunt singurele care ar merita numele de “iubire”, în timp ce cele “neîmplinite” erau clasificate drept “teribile probe existenţiale, provocări tainice ale sorţii, materie primă pentru o eventuală soluţie de înţelepciune”, ceea ce invalida complet teoria mea izvorâtă din lecturi, dar pe care o aplicam cu succes și-n viața reală. Am închis articolul, la vremea respectivă, ușor iritată – de bună seamă, autorul nu iubise niciodată plenar și totuși sfâșietor! –  și-am continuat să urmăresc atât în literatură, cât și-n viață, amoruri pustiitoare, fără sorți de izbândă și, din acest motiv, cu atât mai seducătoare. 

Apoi am descoperit romanele de tip disecție-chirurgicală-a-căsniciei-cu-copii, în esență, epopei ale infernului neînțelegerii celuilalt – maestra absolută mi s-a părut Zeruya Shalev, în special cu “Thera”, o carte care mi-a fost ca un fel de biblie într-o perioadă tulbure și la care m-am reîntors din nou și din nou. La fel m-am întors la “Nimeni nu se salvează singur” de Margaret Mazzantini și, mai târziu, la “Zilele abandonului” al Elenei Ferrante. În esență, toate trei sunt niște romane de dragoste. De dragoste făcută țăndări. Nu de vreun cataclism, război sau capriciu al zeilor, ci doar de banalul trai în comun, cu cele mai bune intenții. Îți vine să iei personajele în brațe, să le scuturi când se afundă în autodistrugere și să zâmbești alături de ele, când reușesc să găsească o cale prin complicatul labirint al infernului personal în rătăcim cu toții.

Cât despre Alain de Botton, domnul ăsta mi se pare mult mai periculos decât filmele de dragoste cu final siropos si happily ever after. Despre alea îți dai seama foarte repede că-s basme nerealiste. Dar cărțile lui de Botton (fără a avea vreo miză literară) te lasă cu speranța că, dacă doi oameni muncesc cu răbdare o viață-ntreagă la o relație, alocând resurse imense de empatie, șlefuindu-și maniacal mecanismele de comunicare, ducând compasiunea și acceptarea la nivel de artă, vor reuși în final, după ce trec prin toate încercările, să obțină o fericire calmă și blândă de care se vor bucura apoi tot restul zilelor rămase. Și poate chiar ăsta e secretul “iubirilor fericite”.

Foto: Cornel Brad