Îmi plac camerele de hotel. Mai ales senzația de impersonal îmi place, e o decuplare de la tot ce înseamnă viața proprie, care accentuează senzația de timp suspendat. Lași în urmă obiectele familiare ale vieții de zi cu zi, pentru a te opri într-un univers de tranzit, care funcționează după alte reguli decât cele de acasă. Într-o cameră de hotel nu e nevoie să faci patul niciodată. Nici să duci gunoiul. Minicosmeticele din baie indică o efemeritate subînțeleasă: nici n-ai nevoie de mai mult, pentru că în scurt timp vei părăsi locul ăsta. Și, chiar dacă le consumi, în ziua următoare apar unele pline, ca prin miracol, la fel cum la întoarcerea în cameră găsești lucrurile puse în ordine și patul perfect făcut. 

Ce-ar fi dacă asta s-ar întâmpla și-n viața cealaltă, cea reală? Să te întorci acasă și să găsești rezervorul cu iubire umplut ca prin minune. Oricât ai consuma într-o zi, să fie mereu plin, să nu se termine niciodată, iar dezordinea din viață să-ți fie constant rearanjată de-o mână invizibilă. Cineva să-ți pună totul într-o ordine perfectă, toate deciziile pe care le-ai luat din grabă, toate relațiile pe care le-ai stricat din neatenție, toate visele pe care le-ai uitat din nepăsare. Să știi că nimic nu e definitiv, pentru că poți să schimbi hotelul oricând, cu un simplu check-out. Și, în caz că ești nemulțumit, să poți lăsa un review negativ – nu am fost mulțumită de viața asta, serviciile lasă de dorit, confortul n-a fost cine știe ce și-am avut vecini gălăgioși. Nu recomand!

Multă vreme, din cauza proverbialei mele dezorientări spațiale, mi-a fost teamă să mă aventurez cu mașina în spații necunoscute, să pornesc pe drumuri noi, fără repere. De când am început să folosesc Waze, am prins curaj să merg oriunde. Setez doar destinația și aplicația mă conduce pe drumuri întortocheate, evită ambuteiajele, găsește soluții ingenioase (și imposibil de replicat în lipsa ei…). Uneori dă și rateuri, dar ajung întotdeauna unde am nevoie. Am devenit dependentă de vocea robotică și de indicațiile ei și mă trezesc că pornesc aplicația chiar și pentru un drum binecunoscut, doar pentru că-mi oferă un sentiment de siguranță. De câteva ori, m-am ambiționat să n-o ascult, pentru că mi se părea că “știu eu mai bine”, dar am sfârșit blocată-n trafic sau dezorientată (pentru că mă las furată de gânduri la volan și mă trezesc în cu totul alt loc decât cel spre care plecasem), așa că m-am întors la vocea robotică - nu doar că mă ghidează, dar are grijă să mă și anunțe când am ajuns la destinație.  

Mă gândeam, aşadar, să se inventeze o aplicație Waze și pentru relaţii? Oricum suntem dezorientaţi, lipsiţi de repere şi ne pierdem pe drumul către destinaţia visată. Ne-ar trebui o voce profesionistă care să ne spună exact ce să facem şi pe unde s-o luăm. Când să dăm telefon şi când să ne abţinem. Cum să evităm zonele de conflict, luând-o pe căi mai liniştite. Cât de mult putem merge înainte şi pe unde să virăm. Dacă ne aşteaptă vreun control în faţă. Să împărţim păreri cu ceilalţi participanţi la traficul sentimental prin care ne încurcăm toţi drumurile. Care e cel mai scurt drum către fericire. Şi neapărat să ne anunţe când am ajuns acolo, că uneori nu ne prindem singuri.

După două sute de metri de tandreţe, viraţi către puţină indiferenţă. Mergeţi opt sute de metri până la următoarea întâlnire, apoi viraţi din nou către dor. Intraţi în sensul giratoriu al primei dezamăgiri şi părăsiţi-l la a doua ieşire. Fericirea dumneavoastră este pe partea dreaptă!

(foto: Cornel Brad)