Rione Luzzati nu e un loc fictiv, ci unul cât se poate de real. Un cartier cu blocuri muncitorești și alei liniștite, în care miroase amețitor a balsam floral de rufe, de la sutele de haine puse la uscat sub ferestre. În Rione Luzzati, după prânz, viața pare încremenită, aproape nu vezi vreun om pe stradă. Doar câte o femeie la geam, întinzând alte rufe. Ca să ajungi acolo, venind dinspre centrul orașului, traversezi un teren viran la începutul căruia tronează un cort albastru pe care scrie “Gesu e la via, la verita, la vita”. Mare parte din cartier este mărginită de șinele de cale ferată, căci gara – Napoli Centrale – se află în apropiere. În Rione Luzzati locuiesc oameni obișnuiți, ale căror nume nu sunt deloc cunoscute lumii. Tot acolo, dar în cealaltă dimesiune a realității, cea care nu apare pe hartă, au locuit personajele din Tetralogia Napoletană a Elenei Ferrante, pe care le cunoaște o lume-ntreagă. Lenu și Lila, cele două prietene care-și împletesc destinele pe parcursul celor patru volume. Un alt personaj care poate fi urmărit de-a lungul sutelor de pagini este însuși orașul, faimos acum și pentru această ciudată specie de “pelerinaj literar”. Amplificat poate de misterul scriitoarei anonime, pelerinajul literar pe urmele personajelor începe din Rione Luzzati și continuă neapărat în Piazza dei Martiri, cartierul Vomero și, ideal, se încheie cu o excursie pe insula Ischia, acolo unde își petrecea Elena (cea din carte) vacanțele de vară.
În timp ce mergeam pe străzile din Napoli în căutarea acestor locuri, m-am gândit cât de uimitoare e puterea ficțiunii, dar și cât de puternică e curiozitatea umană. Am încercat să deconstruiesc sentimentul, să-i separ ingredientele și să măsor dozajele. Locurile reale au existat înainte de-a fi existat invenția și ascund, cu siguranță, mii de istorii care s-au întâmplat cu adevărat. Oameni reali trăiesc acolo, iubesc, suferă, au drame și bucurii. Și totuși, locurile devin cu atât mai fascinante cu cât reprezintă decorul unor povești inventate. E ca și cum te-ai plimba aievea în locuri apărute doar în vise. Doar că, deseori, imaginația ne duce în cu totul alte locuri în timpul lecturii, iar cele reale pot părea doar variante dezvrăjite ale decorului imaginat.
Majoritatea punctelor din traseul Ferrante sunt, de fapt, puncte ale orașului în care oricum ai ajunge – poate mai puțin Rione Luzzati care nu e deloc în zona turistică. Dincolo de străzi, cartiere și clădiri, încărcate sau nu cu semnificații literare, orașul e animat de o stare de spirit; Napoli e uriaș, foarte viu, foarte murdar și complet lipsit de pretenții. Nu-i deloc un oraș frumos, nici pe de parte încântător, nu e grijuliu și nu-i pasă deloc de așteptările vizitatorilor. Prin el roiesc scutere asurzitoare, străzile sunt înecate de gunoaie, clădirile își poartă cu insolență scorojeala, graffiti-urile și rufele întinse la uscat, oamenii nu-s eleganți, dialectul napoletan e greoi și sună caraghios, o umezeală venind dinspre mare impregnează totul și e de presupus că vara se adaugă la toate astea și mirosul care nu poate fi plăcut. Dar umblând aiurea, fără țintă și fără listă de obiective de bifat, lăsând lucrurile să curgă pur și simplu, filtrându-se diferit, amplificându-se cu amintiri imaginare (sau nu), orașul ajunge să te farmece. Poate că nu vei reveni niciodată, dar decorul va rămâne în mintea ta, iar amintirile se vor transforma, cu timpul, într-o (altă) formă de ficțiune.
