Când sunt complet lipsită de inspirație, cum mi se întâmplă tot mai frecvent, mă reîntorc la sursă -  la “Invențiile ocazionale” ale Elenei Ferrante. Precum în romanele sale, Ferrante  explorează și-n eseuri, profund și amplu, relațiile feminine: felul în care maternitatea se transformă odată cu trecerea timpului și, mai ales, diversele și subtilele forme de prietenii care se dezvoltă între fetițe și apoi între femei. E un ghem atât de strâns de sentimente și trăiri acolo, imposibil de descâlcit – iubire și trădare, admirație și invidie, loialitate și cruzime, toate coexistând într-o relație dintre două entități fragile, relație ce poartă numele convențional de “prietenie”, dar înglobează teribil de multe contradicții.

Recent, fiica mea mi-a spus că cele mai crude ființe i se par copiii. Crude nu în sensul de proaspete și inocente, așa cum am fi tentați să credem, ci ca referire la o formă de cruzime. M-am gândit instant la prieteniile dintre fete, acel amestec atât de bine esențializat în toate scrierile Elenei Ferrante. Le-am trăit și eu în anii de școală, le-am observat apoi (de pe margine) desfășurându-se în viața fiicei mele. Grupurile care se fac și se desfac lăsând întotdeauna pe cineva pe dinafară. Respingeri care alternează cu apropieri emoționante. Îmbrățișări tandre urmate de tăcere și un spate întors. Râsete reținute, ironii și drăgălășenii. Loialități trădate. Invitații urmate de uși închise. Mici suferințe disimulate. Negocieri nesfârșite transformate în adevărat șantaj emotional – dacă ești prietena mea, atunci faci chestia asta, dar dacă vorbești cu X, nu mai ești prietena mea. Prietenia dintre fetițe pare a fi un carusel amețitor și complicat, care scapă regulilor; de unde pornesc contradicțiile astea, m-am tot întrebat, și când eram mică, și acum, dar n-am reușit să găsesc un răspuns satisfăcător. 

“O prietenă e tot atât de rară cât o iubire adevărată”, spune Ferrante. “Cuvântul prietenie (amicizia) împarte în italiană aceeași rădăcină cu verbul a iubi (amare), și nu întâmplător o relație de prietenie are bogăția, complexitatea, contradicțiile și incoerențele sentimentului de iubire.” 
Am avut în copilărie câteva prietenii care au început și au rămas pentru totdeauna, altele care s-au sfârșit brusc odată cu finalul etapei care ne ținuse împreună (gimnaziul, liceul), dar pe care le reluăm periodic cu aceeași sinceritate și intensitate, de parcă ieri ne-am fi despărțit după ore, în curtea școlii. Altele s-au stins de tot, ca un amor care se stinge pentru că participanții nu mai au nimic în comun și au plecat pe drumuri prea diferite. Țin minte și acum șocul pe care l-am simțit în copilărie când, deodată, cea mai bună prietenă a mea la vremea respectivă mi-a întors spatele și nu a vrut să-mi adreseze vreun cuvânt. Un fel de ghosting, cum se spune acum, pe care nu l-am înțeles niciodată. Mai târziu, peste mulți ani, când ne-am reîntâlnit și am râs împreună de “faza aia de demult”, m-am lămurit că fusese doar o neînțelegere legată, previzibil, de un băiat oarecare. 

Am învățat solidaritatea feminină doar când am devenit mamă și am început să fac parte dintr-o rețea la început invizibilă, apoi din ce în ce mai palpabilă, de alte mame; cumva, prinse în această nouă îndeletnicire care îți umple toată viața (chiar fizic, în primii ani ai copilului), am realizat că nu mai e loc pentru caruselul complicat al prieteniei feminine, ci doar pentru o formă de solidaritate simplă, bazată pe faptul că împărțim aceleași greutăți. Tind să cred că, atunci când maternitatea ne-a ocupat cea mai mare parte a ființei noastre, prietenia s-a distilat într-o formă mai pură și mai empatică, am lăsat în urmă jocurile și complicațiile fetițelor, intrând pe un teren mai sigur. 

Întotdeauna i-am invidiat, în secret, pe băieți pentru prieteniile lor mai simple și mai sincere. Fără prea multe complicații și nesfârșite nuanțe emoționale de dezbătut și de negociat. Uniți în jurul unui interes comun, suficient să se transforme într-un liant puternic. Recent, l-am dus pe băiețelul meu la un teren de fotbal unde nu era niciun copil cunoscut. Prietenul cu care vorbise să se întâlnească acolo nu mai reușise să ajungă. L-am întrebat dacă, în condițiile astea, mai vrea să rămână. Pe teren erau câțiva băieți necunoscuți, dar asta nu a părut a fi problemă. Cu toții doreau doar să joace fotbal și asta era suficient. 

Foto: Cornel Brad