În încercarea de a găsi subiecte despre care să scriu săptămânal, am început să mă gândesc destul de serios despre ce NU aș scrie niciodată. Miza acestui exercițiu a fost, de la bun început, “aruncarea regulată a unei găleți în propriul abis, din care să pescuiesc și să aduc la lumină ce găsesc”. Oare e mai bine ca unele subiecte să fie lăsate în afara scrisului, în adâncuri, nepescuite?
Am trimis puțină lumină în abis și-am găsit acolo cel puțin două lucruri despre care nu sunt pregătită să scriu, cel puțin nu aici. E cumva amuzant și, cred, foarte psihanalizabil, că cele două lucruri fundamentale ar fi sexul și religia. Dar cel mai teribil lucru despre care nu aș scrie vreodată sunt… banii. Întotdeauna mi-a fost greu să vorbesc despre bani si aproape imposibil să-i cer, preferând de multe ori sa fiu mai prost platită sau să plătesc mai mult pentru ceva, decât să negociez. Mi-a trebuit foarte mult sa învăț să mă apropii de acest subiect și încă mă încearcă o stare de disconfort, ori de câte ori sunt nevoită să-l abordez, doar că acum sunt convinsă că lucrurile astea nu pot fi evitate în viața de adult, așa că încerc să le fac față cât de bine pot.

Deși am redactat și corectat o mulțime de articole de educație financiară, pe vremea când lucram în presă, niciunul din sfaturile bine-intenționate (pe care încă le țin minte perfect) nu s-a lipit de mine în viața de zi cu zi. Întrebată într-o situație în ce aș alege să-mi “investesc” banii, am răspuns (după câteva clipe de confuzie cu privire la sensul verbului “a investi”) că cel mai probabil… în vacanțe. “Aici sunt banii dumneavoastră” ar trebui să scrie, la finalul vieții, pe niște cutii cu etichete frumos caligrafiate, care să conțină toate mărunțișurile zilnice pe care nici măcar nu le mai observi. Capuccino-ul băut zilnic prin cafenele ajunge, probabil, în timp, la echivalentul unei mașini. Sutele de bluzițe sau eșarfe cumpărate la reduceri înseamnă vreo câteva rochii de designer, haute-couture, care par absolut prohibitive. Mai multe excursii de câteva zile prin orașe europene, pe motiv că oricum erau biletele de avion fooaaarte ieftine, ar face cât o lună pe o insulă exotică, așa cum ai visat mereu. Dar oare, dacă chiar ai renunța câțiva ani la toate acele “mărunțișuri” ai putea ajunge să ai lucrurile mari pe care nu ți le permiți? Cel mai probabil, nu. Banii se vor risipi pe mereu alte și-alte lucruri mici, își vor găsi alte destinații de moment, împlinindu-și menirea de a fi cheltuiți și de-a cumpăra bucurii și experiențe. 

Acum două veri, scurta vacanță în Egipt m-a pus în fața unei situații de maximum stres: negocierea pentru orice. Faptul că nici măcar o banală sticlă de apă la butic nu avea afișat un preț îmi dădea dureri de cap, atât de mari, încât, spre rușinea mea, am preferat să merg cu un uber dubios până la un supermarket “normal” cu prețuri fixe și casă de marcat, unde să plătesc liniștită cu cardul, evitând interacțiunea cu străinii și cu tehnica lor de negociere pentru care mă simțeam total necalificată. Până când am fost de-a dreptul încolțită fără scăpare de un vânzător de statuete și briz-briz-uri artizanale, care a luat reținerea mea drept o tehnică avansată de negociere de tip psihologie-inversă, iar asta l-a înverșunat atât de tare, încât a alergat după mine la ieșirea din magazin, spunându-mi că am învins și că-mi lasă statueta (pe care nu intenționam neapărat să o cumpăr) cu aproape un sfert din prețul initial. Rușinea de a nu fi încheiat o tranzacție era mult mai mare decât eventuala pierdere financiară. Sau poate tehnica lui de negociere era imbatabilă, de vreme ce mi-a vândut totuși o statuetă de care nu aveam nevoie. 

Așa și eu cu articolul ăsta de care nu are nimeni de fapt nevoie: v-am îmbiat că e la preț redus, în speranța că totuși îl veți citi. Dar acum mă întreb, pe principiul zecilor de bluzițe care fac cât o rochie intangibil de scumpă, dacă cele 52 de articole scrise pe parcursul acestui an n-ar fi făcut cât o jumătate de roman serios? 

Foto: Unsplash