I-am zărit prin ușa întredeschisă a unui compartiment în vagonul de clasa I și am știut imediat că pe ei îi căutam. Am deschis ușa cu grijă să nu le tulbur somnul, m-am așezat pe banchetă și i-am privit pe îndelete, prin obiectiv, așteptând momentul perfect pentru a apăsa declanșatorul.

Unde se duceau tinerii ăștia frumoși, dormind înlănțuiți, suspendați în universul paralel al intimității lor? Unde se cunoscuseră și ce fel de viață trăiau? Pe ea, o blondă cu forme voluptuoase, mi-o imaginăm studiind literatură, poate franceză, deși probabil că-n țara asta cu clădiri cenușii și magazine sărace se studia doar cea sovietică. El ar fi putut fi un proaspăt inginer. Îmi plăceau coama lui leonină, care sfida cenzura vremurilor, relaxarea lui asumată, gestul lui posesiv de a-și înconjura femeia iubita cu brațul, vrând să se asigure că nu va pleca niciodată de lângă el, că și-n somn îi aparține, că visează și respiră în exclusivitate pentru el. Știam că sunt un privilegiat să iau parte la ritualul secret al acestui cuplu (mai intim chiar decât sexul, pentru că doar în somn oamenii își scot la iveală expresii pe care-n timpul zilei nici măcar nu le cunosc, iar visele oglindesc pe chipul lor întâmplări și senzații petrecute doar înăuntru), și așteptam în liniște, fascinat, momentul unic în care adâncurile lor vor ieși la iveală, fie și pentru o fracțiune de secundă. Abia atunci urma să apăs declanșatorul.

Tinerii purtau verighetă, deci erau căsătoriți. Se luaseră probabil de foarte tineri, cunoscându-se la un chef organizat de colegi prin căminele studențești, cu băutură și țigări occidentale, aduse cu mari eforturi de peste granițe. El o furase unui coleg, cam insipid, cu care ea ieșea mai mult din plictiseală. O fermecase cântându-i la chitară și vorbindu-i despre filozofie. Noaptea, după ce făceau dragoste, îi punea muzică la magnetofon și-i promitea că o va duce departe de aici, de țara asta în care puteai să faci închisoare și pentru o glumă. Visau amândoi, fumând Kent modelul lung, că vor vedea Parisul. Se vor plimba noaptea pe Champs-Élysées, ținându-se de mână, vor sta pe treptele de la Sacre-Coeur, cântând împreună cu alți tineri, și vor vizita Louvre-ul, plictisindu-se îngrozitor, până când, fără să știe că repetă o scenă dintr-un film celebru, o vor lua pur și simplu la fugă pe coridoarele muzeului.

Poate că ea era însărcinată... mi s-a părut că zăresc, în felul în care i se aranja rochia, un fald care ar fi putut ascunde o sarcină la început de drum. Poate că se duceau acasă, îmbătați de fericire,  să le dea părinților minunata veste, fără să aibă habar că făptura ce urmează să sosească pe lume nu le va aduce decât nefericire. Am văzut-o pe ea pierzându-și grația și frumusețea, aplecată mereu asupra unor scutece puse la înmuiat, în timp ce bebelușul plânge într-o cameră nu-destul-de-încălzită, iar pe el înecându-și disperarea într-o sticlă cu băutură ieftină. Am văzut-o înfruntând ierni grele, stând prin viscol la cozi interminabile (cei care mi-au fost ghizi prin țara asta mi-au povestit, pe șoptite, ce-nseamnă o "coadă") pentru a face rost de lapte sau banane, călcând munți de rufe, gătind tone de mâncăruri fără gust și cârpind munți de ciorapi, în timp ce el se afundă într-o slujbă mizeră, purtând povara unui șef tiranic și-a unor minciuni strivitoare, zi de zi.

Haina aruncată în grabă, pentru a-i ține de cald în timpul somnului, sau mai degrabă, pentru a o feri de priviri necunoscute, s-a ridicat ușor, dezvelind un genunchi rotund și cărnos. Știam că se apropie momentul mult-așteptat și degetul îmi tremura ușor pe declanșator.

Poate că nici măcar nu erau căsătoriți unul cu altul, poate că de fapt fiecare aparținea altcuiva, erau doi amanți clandestini, sfâșiati de o pasiune vinovată, fugind de restul lumii. Se urcaseră în primul tren și n-aveau de gând se se mai oprească niciodată, urmau să-și consume dragostea prin trenuri, de-a lungul și de-a latul României, până când moartea (sau plictiseala) îi va despărți. Atunci se vor da jos într-o gară oarecare și nu se vor mai revedea niciodată. Îmi plăcea scenariul acesta…

Femeia făcu deodată un gest, tulburand armonia paradisiacă a somnului în doi, gestul pe care-l așteptasem pentru face fotografia. Se răsuci, oftând – un oftat prelung, ivit din adâncul unor vise pe care la trezire nu și le va mai aminti – și-și duse mâna la frunte, ca și când ar fi încercat să alunge ceva, iar el, simțind că ea se desprinde ușor din universul lor ermetic, își potrivi mâna mai bine în jurul gâtului ei, cu un gest posesiv, aproape strângând-o. Clic! Ca de obicei, n-am dat greș. Am prins exact clipa pe care-o așteptasem și pe care-o anticipasem, fracțiunea infinitezimală de secundă în care realitatea și-a schimbat contururile, dezvăluindu-și una dintre fațetele ei ascunse, făcând loc magiei, lăsând liberă povestea, în toată splendoarea ei. Cine erau tinerii îndrăgostiți care dormeau pe bancheta trenului? Nu mă mai interesa. Am ieșit din compartiment la fel de nevăzut precum intrasem, fără să le tulbur somnul, în care visaseră probabil că sunt protagoniștii unei fotografii ce va deveni nemuritoare.

Foto: Henri Cartier-Bresson, Romania, 1975