Gânduri, ficțiuni, însemnări Archives

November 17, 2022

Ce-ar fi dacă…?

Chiar socoteam, la începutul acestui an școlar, că se împlinesc vreo 11 ani de când îmi duc copiii la școală, în sistemul public de învățământ românesc. În timpul ăsta am trecut, ca să parafrazez, prin toate stadiile durerii: de la furie si negare la negociere, de la depresie la un fel (sper) acceptare. Nu am trecut succesiv, de multe ori fazele s-au suprapus, iar pe timpul experimentului național “școala online”, emoțiile s-au amestecat transformându-se într-un cocteil cu de toate. Cumva, am ajuns să nu-mi mai doresc nimic, decât să ieșim cu câteva lucruri nealterate, păstrându-ne o doză de bucurie, de stabilitate, de curiozitate, pe care sistemul face constant eforturi să ni le înăbușe, deopotrivă părinților și copiilor. Probabil și profesorilor (citeam recent un articol co-semnat de Horia Corcheș, “Sunt profesor, scoate-mă de aici”, o radiografie foarte precisă a tuturor îndatoririlor birocratice la care sunt supuse cadrele didactice, atât de multe încât e o minune că unii reușesc să mai găsească vreo bucurie în a preda copiilor).

Dar cum n-aș vrea ca acest articol să se transforme într-o lamentație, mă gândesc la un exercițiu simplu de imaginație, un soi de “Ce-ar fi dacă…?” (întrebarea preferată a copiilor la cursurile de scriere creativă). Regula e că nu există reguli, nici limite, putem merge oricât de departe cu imaginația, putem visa șase lucruri imposibile înainte de micul-dejun, cum spunea Alice, sau chiar mai multe, de ce nu? Așadar…

Ce-ar fi dacă… uneori elevii și profesorii ar ieși din cadrul rece și formal al școlii pentru a face ore afară? Dacă cei mici, de clase primare, ar învăța despre natură chiar din mijlocul ei, atingând frunzele, pământul, apa? Ce-ar fi dacă… în loc de eternele teme la orele de desen, legate obsesiv de anotimpuri sau sărbători (“Iarna”, “Toamna”, “Peisaj de Crăciun”), s-ar discuta puțin despre istoria artei și copiii ar primi de făcut o lucrare în stil fauvist sau pointillist? Dacă ar afla despre curente artistice și amănunte din viața marilor pictori? Dacă ar merge măcar o dată pe an la un muzeu de artă cu clasa, în care totul să le fie prezentat ludic și pe înțelesul lor? Ce-ar fi dacă… chiar ar face experimente la orele de fizică și chimie, în loc să copieze de pe tablă șiruri întregi de formule din care nu înțeleg nimic și pe care le memorează doar de frica notelor mici? Ce-ar fi dacă… la aceste materii ar învăța noțiuni cu adevărat folositoare în viață, nu extrem de abstract-specializate, și ar înțelege, de la primele ore, de ce e important să avem astfel de cunoștințe științifice, cum ne pot ajuta ele să înțelegem mai bine lumea înconjurătoare, în loc să li se inducă groaza de note și teste?

Ce-ar fi dacă… am avea ore de lectură și discuții relaxate pe marginea textelor literare (și nu doar din scriitorii români considerați canonici), în care copiii să fie încurajați să-și spună părerea și să decripteze, în felul lor, ceea ce citesc, nu conform unei grile standardizate de interpretare? Înțeleg necesitatea standardizării și a evaluării, dar măcar o astfel de oră pe săptămână/lună, în afara orelor de limba română, ar face minuni pentru stimularea apetitului pentru lectură și-a capacității de a înțelege cu adevărat ce citesc. Nu mai spun de empatie și exercițiul dialogului cu ceilalți… Ce-ar fi dacă acea zi națională a lecturii, implementată anul trecut prin sfertul de oră obligatoriu de citit o dată pe an, s-ar ține în fiecare lună, căci se știe că obiceiurile se formează prin repetiție, nu prin momente festiviste golite de orice sens? Și apropo de festivism… ce-ar fi dacă îngrozitoarele festivități de început de an școlar, acelea la care copiii încă stau adunați “la careu”, ca-n Epoca de Aur, ascultând discursurile în limbaj de lemn ale autorităților, ar dispărea pur și simplu? Dacă i-am întreba chiar pe copii cum își doresc să arate prima lor zi de școală, ce și-ar dori să facă pentru ca acest moment să devină cu adevărat o sărbătoare, nu a cultului obedienței, ci a bucuriei reale de-a învăța și de-a te conecta cu grupul din care faci parte?

Ce-ar fi dacă… școala ar cultiva cu adevărat ideea de comunitate și apartenență (căci este primul grup străin de familie din care copilul face parte), nu prin impunerea de uniforme sau însemne obligatorii, ci prin activități și programe care să-i aduca împreună pe copii, dincolo de orele școlare? Dacă s-ar organiza programe de voluntariat, cluburi pe tematici diverse, competiții sportive, chiar mici petreceri tematice? Ce-ar fi dacă… elevii ar fi învățați să aibă grijă de clasa lor, să-și facă singuri curățenie în săli după terminarea orelor, pe model japonez, învățând astfel măcar un strop de responsabilitate? (Da, asta se învață mai ales acasă, dar sentimentul că aparții unei comunități se dezvoltă mai ales într-un cadru larg, organizat, cum e școala).

Ce-ar fi dacă… ar exista un canal oficial de transmitere a informațiilor importante dinspre școală către părinți, astfel încât să desființăm acest obicei al grupurilor de WhatsApp prin care se transmit haotic orare fotografiate pe colț de bancă, probleme personale, discuții despre obiecte pierdute, poze din excursii sau propuneri de cadouri pentru profesori?

Ce-ar fi dacă… sălile de clasă ar fi spații mai prietenoase, cu bănci confortabile în care nu-ți rupi spatele stând 6-7 ore, cu mici spații în care să te poți relaxa și, eventual, mânca “pachețelul”, cu o mini-bibliotecă și câteva dotări esențiale, având în vedere că un copil își petrece la școală cam jumătate din viață? Ce-ar fi dacă… bibliotecile școlare ar avea fonduri pentru achiziția de cărți noi, pentru organizarea de evenimente și cluburi de lectură, pentru transformarea din depozit de cărți vechi într-un spatiu cu adevărat viu și atrăgător?

Ce-ar fi dacă… spațiul dedicat acestui articol ar fi de zece ori mai mare și o zână bună (căci de la domnii miniștri ai Educației nu prea avem speranțe) l-ar citi și, prin magie, ar face posibile măcar două-trei dintre premisele pentru povești înșirate aici?

Articol publicat în Dilema Veche, oct 2022

Published by Adina Rosetti in Gânduri, ficțiuni, însemnări

December 20, 2021

We’re all mad here!

O omidă fumătoare stă pe o ciupercă și-i vorbește în dodii unei fetițe care tocmai a fost micșorată, după ce urmărise un iepure alb înzestrat cu ceas de buzunar. Ce s-ar întîmpla cu personajele astea în cărțile pentru copiii de azi? Omida fumătoare ar primi imediat un discurs moralizator despre cum fumatul dăunează grav sănătății? Iepurelui alb, mereu în întîrziere și cu ochii pe ceas, i s-ar servi imediat un speech despre cum să-și trăiască viața într-un ritm mai lent și fără atîta stres? Iar Alice, pierdută în Țara Minunilor, ar avea parte de-un final care să transmită un mesaj empowering despre emanciparea femeilor? În noua literatură pentru copii, „sminteala” pare să nu mai fie posibilă decât ca pretext pentru livrarea unui mesaj.

Și nu, nu sunt împotriva mesajului, mă întreb doar ce s-ar fi întâmplat cu această bijuterie literară, valabilă pentru orice vârstă și care transcende orice epocă sau curent artistic, dacă Lewis Carroll n-ar fi infuzat-o cu o doza de sminteală pură, delicioasă, adorabilă, fără o miză didactică și, tocmai de aceea, extrem de profundă. Un alt autor pentru copii, celebru pentru cărțile lui curajoase, ireverențioase, Maurice Sendak, spunea că literatura bună pentru copii are întotdeauna ceva... subversiv. Literatura bună – căci de la un punct încolo chiar nu mai contează dacă o împachetăm ca fiind „pentru copii” sau pentru „oameni mari” – nu a fost niciodată cuminte. Cînd intri în Țara Minunilor sau în Regatul Sălbăticiunilor nu știi la ce să te aștepți. Ești surprins, încântat, zguduit sau chiar îngrozit la fiecare pas (a se citi: la fiecare pagină).

Where the wild things are, de Maurice Sendak

Pe parcursul lecturii se ivesc întrebări, emoții, dileme, cu care rămâi și după ce închizi cartea. Și cu o dorință irezistibilă să pășești încă o dată și-ncă o dată în lumea aia imaginară în care ordinea lucrurilor e surprinzătoare și-n care orice e cu putință, sau, ca să o citez pe Alice, se-ntîmplă șase lucruri imposibile până la micul dejun. O lume în care poți să te micșorezi sau, dimpotrivă, să crești pînă la tavan, depinde din ce prăjitură guști. O lume în care un băiețel obișnuit pe nume Max ia în stăpânire un regat plin cu creaturi fantastice înspăimîntătoare sau în care o fetiță pe nume Jaqueline descoperă că pe toți cei din jurul ei, inclusiv pe soldățeii de plumb, îi cheamă la fel – respectiv Jaqueline. Absurdul lui Eugen Ionesco din această poveste pentru copii este o altă mostră de „sminteală” pură după care copiii (și unii oameni mari) se dau în vînt.

„We’re all mad here!” îi explică Pisica de Chesire (personajul meu favorit din toate timpurile) unei Alice care nu mai ține pasul cu toate minunile și ciudățeniile din jur, și chiar în timpul acestei explicații dispare încetul cu încetul. „And now let the wild rumpus” exclamă victorios Max, eroul cărții lui Maurice Sendak, completat de menajera din povestea lui Ionesco, despre tatăl care spune mereu povești trăsnite: „O să înnebuniți fetița, domnule!”.

Când eram mică, mă fascinau expresiile din limba română, în special locuțiunile verbale mi se păreau de-un absurd de-a dreptul nebunesc: a-ți lua picioarele la spinare, a plânge cu lacrimi de crocodil, a avea o piatră pe inimă, a-ți răci gura de pomană, a da cu bâta-n baltă, a-ți sări muștarul, a ți se scufunda corăbiile, a dispărea ca măgaru-n ceață ș.a.m.d. Stăteam, vorba aia, cu ochii pe pereți și-mi imaginam cum ar fi dacă toate astea s-ar întâmpla cu adevărat, dacă ar prinde literalmente viață.

Mă gândeam la cai care stau la masă și ciocnesc ouă roșii, sărbătorind Paștele. La ape înghețate de la prea multe minciuni. La indivizi cu gurile deschise sub tufele de mure, așteptând să le pice câte una. Mă întrebam cum or arăta dodiile în care vorbesc oamenii, Apa Sâmbetei pe care se aruncă lucruri, Pazvante Chioru pe vremea căruia se întâmplaseră tot soiul de chestii, vileagul în care se dau unii, oile la care ne tot întoarcem, pânzele albe pînă la care mergem uneori sau Marea cu Sarea, tărîmul unde toate promisiunile se-mplinesc.

Nu mai zic de mori de vînt, mărar în ciorbă sau cîini cu covrigi în coadă. Cît despre răbdări prăjite sau colacul peste pupăză – curată nebunie! Atît m-am gîndit la lucrurile astea trăsnite că am început să le torn într-o poveste care a prins să crească tot mai mult, pînă cînd s-a transformat într-o carte pentru copii, genul pe care aș fi vrut s-o citesc cînd eram mică. A fost de departe cea mai amuzantă carte pe care am scris-o vreodată, în sensul că eu m-am amuzat foarte tare scriind-o (și zvonurile spun că și copiii s-ar distra citind-o).

Cred că asta s-a întâmplat pentru că m-am simțit extrem de liberă și-am lăsat regulile la o parte, mi-am construit un regat al sălbăticiunilor, o țară a minunilor, ca un copil care se joacă până când joaca îl absoarbe cu totul în lumea ei. Cred că avem nevoie de cît mai multe ceaiuri cu pălărieri nebuni și iepuri de martie, de omizi care fumează, uriași prietenoși care vorbesc în dodii, tîlhari care umblă teleleu tănase, familii întregi numite Jaqueline, cuvinte care prind viață și care ne vorbesc, fără să ne dăm seama, despre nebunia noastră cea de toate zilele.

Published by Adina Rosetti in Blog, Gânduri, ficțiuni, însemnări

Tags: aiurea-n tramvai, alice, fictiune, literatura copii, where the wild things are

November 8, 2021

Unde te duci, Nona?

Ce-ai pățit la deget, Nona? o întrebam întotdeauna, deși știam prea bine toată povestea, îmi plăcea să mi-o repete din nou și din nou. Era în curte, era vară, stropise asfaltul încins cu furtunul și-apoi a vrut să închidă șezlongul, din neatenție degetul i-a alunecat în mecanismul metalic și i-a fost retezat. Mă interesau amănuntele: a curs mult sânge, nu puteau să-ți lipească degetul la loc, ai leșinat de durere? O ascultam fascinată și ea-mi repeta, din nou și din nou, aceeași istorie pe care n-o s-o mai aud, probabil, niciodată.

Nona nu a plecat nicăieri fără copiii și nepoții ei, ea n-a văzut Parisul și nici n-a visat că ar fi posibil, a fost o fată simplă care și-a dedicat mereu viața celorlalți, care a împărțit iubire și mâncare celor din jurul ei.

În orice moment al zilei aș fi intrat în bucătărie, o găseam fie întinzând un aluat pentru vreuna dintre prăjiturile ei fabuloase, fie supraveghind cuptorul, fie organizând complicata operațiune a pregătiriii conservelor pentru toamnă, pentru care ne mobiliza pe toți, cu sarcini precise. Ea dirija du-te-vino-ul continuu, care nu se potolea decât când cămara se umplea de borcane cu zacuscă, suc de roșii și gem de piersici.

Spre seară, când curtea încinsă de căldură era stropită cu furtunul și din straturile de regina-nopții se ridica un miros amețitor, începeau vizitele. Vecinele băteau la ușă, cu nepoatele de-o mână, iar în cealaltă cu câte-un platou cu fursecuri sau plăcinte abia scoase din cuptor. Îmi plăcea să casc gura la masa lor, pe care apăreau cafele aburinde în ceșcuțe cu margini aurite, păhărele cu lichior sau vișinată și, uneori, țigări Kent, modelul lung, fumegând în scrumiere grele de cristal. Ne prindea miezul nopții în curte, sub bolta de viță de vie, la lumina câte unui felinar de grădină, moțăiam pe șezlonguri, dar nu mă dădeam dusă la culcare cu nici un chip, preferând să mă contorsionez în poziții incomode, lăsându-mă pișcată de țânțari numai ca să aud, ca prin vis, conversațiile despre vremurile de odinioară. Despre orașul de pe malul Dunării, care fusese un oraș plin de viață și de farmec: negustori și armatori, greci, turci sau evrei făceau afaceri în port, navele aveau mereu ceva de descărcat și de încărcat, în grădinile de vară se cântau romanțe până dimineața, iar tinerii se întorceau de la chefuri în convoaie de trăsuri, în urma cărora venea încă una în care călătoreau doar pălăriile sau jobenele. Ăsta era unul dintre amănuntele pe care nu le înțelegeam, dar care mă fascina.

Apoi, când mi se lipeau ochii de somn, urma partea mea preferată, aia în care bunicul, cuprins de nostalgie după prea multe șprițuri, începea să povestească cum se cunoscuseră ei doi pe faleză. Puteam să ascult la nesfârșit povestea lor de dragoste începută în anii în care în lume izbucnea al doilea mare război. Pe faleza Dunării un băiat care se plimba cu bicicleta a întâlnit două fete ieșite la promenadă. Una obișnuită și cealaltă neasemuit de frumoasă. Și cea obișnuită a început să-i facă ochi dulci, rugându-l să le învețe să meargă pe bicicletă. Apoi l-a invitat la o întâlnire în trei, la film și la cofetărie, iar el s-a dus numai pentru că spera să vină și cealaltă, cea neasemuit de frumoasă, dar foarte tăcută, ai cărei ochi verzi l-au fermecat pentru tot restul vieții. Și, după ce le-a condus acasă pe amândouă (stăteau pe aceeași stradă), și-a luat inima-n dinți, s-a întors din drum și a sunat la ușa fetei frumoase, iar ea a ieșit în prag si s-au privit in ochi. De-atunci n-au mai ieșit în trei, ci doar în doi.

Mai termină cu povestea asta, moș pisălog, dacă n-ai spus-o de-o mie de ori! îl mustra Nona, deși ghiceam că-i făcea plăcere. Bunicul o privea cu ochi de îndrăgostit, cu toate că mustața lui era acum albă și vremurile se schimbaseră. Nona se apuca să strângă masa, musafirii plecau pe la casele lor, iar bunicul mă lua în brațe, așa adormită cum eram, și mă ducea în pat. În cameră intrase un miros amețitor de regina-nopții, iar eu visam până dimineața orașul de pe malul Dunării, faleza și grădinile de vară, trăsura care ducea pălării, vapoarele ancorate în port și pe bunicii mei tineri și îndrăgostiți, până la sfârșitul vieții. Nu știam că sfârșitul vieții ei va veni așa.

Ai intrat în salon în vârful picioarelor, făcându-ți griji că n-ai să știi ce să spui, pentru că n-ai mai fost niciodată atât de aproape de moarte. Ai străbătut aerul cu miros de medicamente și te-ai apropiat de pat cu spaimă, neștiind dacă acolo, așezată pe spate, cu tuburi și fire conectate la diverse aparate, cu respirația îngreunată, cu pielea având textura pergamentului, e chiar bunica ta sau o străină care i-a luat locul. Te-ai așezat stângace pe marginea patului, atentă să nu deranjezi firele prin care se scurgeau lichide în ambele sensuri și i-ai strâns mâna așezată pe pledul scămoșat, de culoarea cafelei cu lapte. Era mâna cu degetul bont, care te fascina în copilărie. Ai articulat câteva cuvinte fără sens, la care nu-ți imaginai că vei primi un răspuns; la auzul vocii tale, Nona a încercat să deschidă ochii, pentru câteva clipe ai avut senzația că te privește fix, intuind pe chipul ei un chin mut. O șoaptă care s-a transformat imediat într-un șuierat i-a ieșit de pe buze, a vrut să-ți zică ceva, dar nimic din corpul ei nu o mai asculta, mecanismul fabulos alcătuit dintr-un număr astronomic de celule se defectase iremediabil, bunica ta era doar un înveliș din care sufletul se pregătea să-și ia zborul în curând. Unde te duci, asta ar fi trebuit s-o întrebi, ar fi fost cel mai nimerit dat fiind momentul, dar în loc de asta ai întrebat o prostie, cum-te-mai-simți, o întrebare fără răspuns și fără însemnătate. Unde te duci, Nona, abia asta ar fi însemnat ceva, și poate ea ți-ar fi transmis, într-un fel sau altul, că se pregătește să plece într-o călătorie lungă, să ajungă într-o bucătărie eternă, să înfrunte Judecata de Apoi sau pur și simplu să se risipească într-un nimic fără sfârșit, cine poate ști? Asta ar fi trebuit s-o întrebi. I-ai strâns mâna și ai privit-o, mai mult ca să te convingi că acolo, pe patul acela de spital, nu e de fapt bunica ta, ci o străină care i-a luat locul. Ești într-un univers paralel din care te vei întoarce în curând, te vei trezi în camera ta din copilărie, vei vedea lumina blândă filtrată prin perdelele din dantelă, de la bucătărie va veni un miros apetisant, te vei strecura până la bucătărie în vârful picioarelor, având grijă să nu faci parchetul vechi să scârțâie prea tare, și vei deschide ușa încetișor. O vei vedea acolo pe Nona, făcând câte zece lucruri deodată, plutind între oalele puse pe foc şi tăvile din cuptor, scoţând conserve din cămară şi frământând aluatul, râşnind nuci şi topind unt, vorbind în tot acest timp cu tigăile, sucitoarele, răzătoarele şi formele de chec, ca și când ar fi fost prietenele ei care veneau după-amiaza în vizită la cafea. Nona a încercat să-ți mai spună ceva, dar vorbele i s-au transformat într-un șuierat nefiresc, așa că nu ți-a mai rămas nimic de făcut decât să-i săruți mâna cu degetul bont și să ieși din salon.

Published by Adina Rosetti in Blog, Gânduri, ficțiuni, însemnări

January 19, 2021

PUNE-ȚI SINGUR O ÎNTREBARE!

Nu mai țin minte când și cu cine am făcut primul interviu. Cu siguranță a fost pentru Dilema Veche, acum aproape 15 ani, și-mi amintesc emoția cu care m-am dus să mă întâlnesc cu subiectul, înarmată cu un ditamai reportofonul cu casetă, împrumutat de la un prieten din televiziune.

Published by Adina Rosetti in Gânduri, ficțiuni, însemnări

January 19, 2021

MY LOVE FOR PATTI SMITH

... a început acum câţiva ani, când, sedusă de autobiografia unei legende rock („Life” de Keith Richards), am hotărât să citesc şi altele din seria sex, drugs & rock’n roll. Cum nu am reuşit să pun mâna pe „Does the Noise in My Head Bother You?”, autobiografia lui Steven Tyler de la Aerosmith, m-am mulţumit cu „Just Kids” a lui Patti Smith.

Published by Adina Rosetti in Gânduri, ficțiuni, însemnări

Tags: patti smith

September 19, 2018

COINCIDENȚE

Şi, e bună de ceva literatura asta pe care o scrii tu?”, m-a întrebat zilele trecute un amic, neconvins dacă merită drumul până la librărie. I-am zis că habar n-am la ce-o fi bună, dar măcar ştiu că e autentică. Nu m-am minţit pe mine niciodată scriind, mi-am turnat acolo toate obsesiile, fricile şi angoasele

Published by Adina Rosetti in Gânduri, ficțiuni, însemnări

August 19, 2018

STAI CUMINTE ȘI FII DIFERIT!

De parcă nu ar fi fost de ajuns presiunea pe care probabil părinții au simțit-o dintotdeauna în legătură cu performanțele copiilor lor, mediul virtual a venit ca o cireașă pe tortul succesului ș vieții perfecte la care aspirăm cu toții.

Published by Adina Rosetti in Gânduri, ficțiuni, însemnări

June 19, 2017

PLANETA MAMELOR

De când am devenit mamă, viaţa mea compusă din cărţi, filme, weekenduri spontane la mare şi unde-mai-ieşim-sâmbătă-seară a intrat într-o nouă dimensiune, ca şi cum aş fi fost răpită de o navă extraterestră, scoasă de pe orbita vieţii „fără copii” şi paraşutată pe o planetă necunoscută. Planeta mamelor.

Published by Adina Rosetti in Gânduri, ficțiuni, însemnări

August 15, 2016

ACASĂ DE DOUĂ ORI

Atunci când copiii mei sunt întrebaţi unde locuiesc, rămân câteva clipe pe gânduri. Pentru ei “acasă”, cuvântul ăla simplu care se confundă cu casa în care locuieşti împreună cu mama şi cu tata, e divizat în două concepte: la mami şi la tati. Când îi informez că mergem acasă, întreabă, de verificare: “adică la tine?”. “La noi”, răspund eu de fiecare dată, cu încăpăţânarea de a crea iluzia unei “normalităţi” – un concept în care, până la urmă, nici eu nu mai cred.

Published by Adina Rosetti in Gânduri, ficțiuni, însemnări

August 16, 2014

24 DE ORE DE VARĂ

Până atunci, vara nu ținuse niciodată cu ei. I-a aruncat de fiecare dată prin alte locuri, prin alte zări, într-un contratimp desăvârșit, de parcă i-ar fi făcut plăcere să le rîdă-n nas în timp ce le punea piedici, să inventeze plecări neașteptate, concedii niciodată suprapuse, evenimente care să le dea viețile peste cap, poftim, fraierilor!, ați crezut că vara-i numai bună pentru dragoste,

Published by Adina Rosetti in Gânduri, ficțiuni, însemnări