... a început acum câţiva ani, când, sedusă de autobiografia unei legende rock („Life” de Keith Richards), am hotărât să citesc şi altele din seria sex, drugs & rock’n roll. Cum nu am reuşit să pun mâna pe „Does the Noise in My Head Bother You?”, autobiografia lui Steven Tyler de la Aerosmith, m-am mulţumit cu „Just Kids” a lui Patti Smith. 

Ştiam că e supranumită „poeta punk” şi ştiam câteva dintre melodiile ei, dar nu mă puteam lăuda că aş fi fost vreo fană care-i ştia albumele pe de rost. Cartea nu fusese încă tradusă la noi, aşa că am citit-o în engleză şi probabil că a fost cea mai bună decizie; m-am îndrăgostit de la primele pagini. Am descoperit o sensibilitate incredibilă, dublată de un curaj nebun. Curajul de a ajunge în New York fără un ban în buzunar, dar doldora de vise artistice şi imaginaţie; curajul de a urma visele alea cu încăpăţânare, la limita supravieţuirii (literalmente, Patti povesteşte în carte despre zilele în care nu avea ce să mănânce), de a trăi doar cu poezie şi dragoste. 

Just Kids 

Povestea de dragoste dintre Patti și Robert Mapplethorpe, unul dintre cei mai cunoscuţi şi provocatori fotografi, e sfâşietor de frumoasă şi imposibil de romantică. Din acest love story au crescut două destine artistice excepţionale. Totul e, de fapt, excepţional la ei doi, de la felul în care s-au cunoscut (pe când Patti lucra într-un magazin), felul în care s-au reîntâlnit (el a salvat-o de la undatenereuşit cu un tip plicticos care îi oferea o masă), felul în care s-au iubit (fără limite, fără clişee) şi felul în care s-au despărţit ca iubiţi (el descoperind că este, de fapt, atras de bărbaţi), rămânând însă legaţi de o prietenie care avea să-i unească până la moarte (la moartea lui Robert). Mi-a rămas definitiv în suflet povestea ei despre cum reuşeau să vadă muzeele de artă din NY; pentru că nu aveau bani decât de un bilet, intra doar unul dintre ei şi, la ieşire, îi povestea celuilalt ce văzuse. Mai târziu, aveau să expună amândoi la MoMa... 

Poezie și atitudine

Am văzut-o pe Patti Smith în concert, în 2015, la Roundhouse, în Londra. De la „Just Kids” începusem să o urmăresc obsesiv: muzică, versuri, fotografii, articole, înregistrări pe YouTube cu ea vorbind la difere conferinţe. Mă fascina minimalismul ei total: mereu cămăşi albe, jeanşi negri şi bocanci, aceeaşi costumaţie de zeci de ani. Naturaleţea şi eleganța incredibile. Apariţia androgină. Vocea joasă şi sclipirea din priviri, atunci când vorbea despre artă. La concert a fost reţinută la început, pentru a se dezlănţui la final. Tensiunea a crescut încet-încet, până la o explozie de adrenalină pentru care nu puteai decât să o admiri. 
Patti a împlinit 74 de ani, pe 30 decembrie anul trecut. Şi e, probabil, la fel de tânără în suflet că atunci când a ajuns la New York, oraşul tuturor visurilor şi posibilităţilor, oraşul pe care a reuşit până la urmă să-l cucerească. Nu cu sex appeal, ci cu poezie şi atitudine. 
Pe scena de la Roundhouse, poeta punk şi-a scos bocancii din picioare şi a început să danseze frenetic. Ne-a spus poveşti despre prietenii ei pe care obişnuim să îi numim „legende: Jimmi Hendrix, John Lennon, Bob Dylan şi alţii.

Cafeaua din Trenul M

„Trenul M” e tot o carte autobiografică. De data asta am citit-o în română. Deja mi se părea că o cunosc pe Patti, cu toate fațetele ei: poeta punk, iubita unui fotograf iconic, fata care a cucerit New Yorkul cu muzica și poezie, scriitoarea matură şi tot restul... Nu ştiam însă cum trăieşte acum, după ce copiii ei s-au făcut mari şi s-au dus fiecare pe drumul său, după ce soţul ei Fred „Sonic” Smith s-a stins, după ce a devenit o legendă vie. Paginile din „Trenul M” vorbesc despre singurătate şi împăcare, despre solitudine şi acceptare senină. Patti e la fel de vie –  scrie, citeşte şi visează intens. Călătoreşte mult şi caută sensuri peste tot. Pierde lucruri şi fotografiază mormintele unor oameni pe care nu i-a cunoscut niciodată, dar care au lăsat urme în ea prin cărţile pe care le-au scris. Patti e mereu în căutarea cafelei perfecte. Cartea ei e plină de nostalgie şi miez, trebuie savurată încetul cu încetul, pagină cu pagină; e o carte cu multe straturi şi ramificaţii, care te poartă aparent prin toate colţurile lumii (Mexic, Maroc, Japonia, Anglia, Islanda, Surinam şi Guyana Franceză), dar e, de fapt, o călătorie în cotloanele unui suflet extraordinar. Long live Patti! 
Iar eu tocmai am primit cea mai recenta carte a ei, „Year of the Monkey”, și caut momentul perfect să o încep!