Era în ’91, tata era plecat de câteva luni bune in State, cu o bursă, când i-am trimis prima scrisoare. După ce l-am informat, destul de sec, că fac bine, însă frate-miu mai mic mă enervează îngrozitor, iar mama mă pisălogeşte încontinuu cu şcoala, am trecut direct la subiect. Subiectul propriu-zis al scrisorii era o listă de cumpărături cu chestii cool pe care era musai să le am, ca să fiu cea mai tare din clasă.
M-a vizitat prima data prin clasa a saptea, nu stiam exact cum se numeste si de unde vine, dar ma tintuia ore-ntregi cu ochii in tavan, dupa ce terminam lectiile care deveneau tot mai greu de suportat. La inceput am crezut ca era tristete, dar nu, tristetea era altceva...
Când te faci mare, în spatele casei nu mai există nici o grădină, poate doar una de beton, și nu-ți mai rămâne altceva de făcut decât s-o cauți aiurea, prin lumea largă sau chiar înăuntrul tău. Undeva trebuie să fie o rămășiță, o intrare secretă, o ușă care se dă ca prin farmec la o parte, însă, pentru ca vraja să meargă, trebuie să fii doar tu și atât.
Nu mai stiu cum am scris Deadline, care pana inainte de publicare nu se numea asa (de fapt, multa vreme n-a avut nici un titlu), dar stiu sigur ca e o carte care porneste de la un fapt real: de la 6 ani si pana acum, cu mici intreruperi nefaste, atunci cand ma uit pe fereastra, vad turlele bisericii din curtea blocului meu in formade U. Stiu sigur ca de aici a pornit, de fapt, cartea asta pe care cei mai multi cronicari o numesc “roman corporatist”.
E greu de zis care a fost cel mai penibil-nereușit, zguduitor-patetic, ratat & de rahat revelion din viața mea. Cam toate s-ar califica, maxima cum laudae, la categoria asta.
adina.rosetti@gmail.com
© 2022 - Adina Rosetti