M-a vizitat prima data prin clasa a saptea, nu stiam exact cum se numeste si de unde vine, dar ma tintuia ore-ntregi cu ochii in tavan, dupa ce terminam lectiile care deveneau tot mai greu de suportat. La inceput am crezut ca era tristete, dar nu, tristetea era altceva...

O durere care incepea surd, mocnit, si apoi crestea, ma impresura din toate partile, si numai lacrimile o mai domoleau, o imblanzeau, pana cand se retragea si disparea aproape de tot, ca un animal ranit care se refugiaza tacut inapoi in adancurile din care a iesit. Acum era altceva, tristetea aia se impletea si cu alte lucruri – asteptare, visare cu ochii deschisi, un soi de dor nelamurit – si de-abia dupa o vreme am inceput sa ma intreb daca nu cumva toate astea ar fi putut avea vreo legatura cu ploaia interminabila de afara, cu umezeala si aburul care pluteau de la primele ore ale diminetii peste oras, cu frigul si cu norii care tineau mereu departe lumina soarelui. Avea legatura, am descoperit, cu o oarecare voluptate, si descoperirea asta m-a uimit si m-a incantat, asa cum, demult, pe cand aveam vreo 4-5 ani si stateam cu tata in sufragerie ascultand muzica la magnetofon, am inceput deodata sa plang sfasietor, fara sa stiu de ce, nu mi se-ntamplase nimic rau, si-abia dupa o vreme mi-am dat seama, dintr-o data, ca plang din cauza muzicii care mi se parea incredibil de frumoasa si trista. 

De-ndata ce am inteles ca tristetea mea are legatura (si) cu toamna de afara, m-am lasat cu totul in voia ei. Stiam ca are si-un nume, il gasisem intr-o carte, se numea “melancolie”, cum ar fi putut cineva sa nu savureze o stare care se numea atat de frumos?, scrisese despre ea un adolescent miop care locuia intr-o mansarda cu fereasta ca de vapor. Cum pe vremea aia il iubeam tare mult pe acest adolescent miop, cu tot cu melancoliile lui care loveau mai ales toamna, am inceput s-o ademenesc pe domnisoara Melancolie – destul de statornica, de altfel – sa ma viziteze mai des, sa stea mai mult cu mine (afara oricum ploua si era frig, deci nu era prea greu), sa ne imprietenim, sa ne spunem povesti una alteia, mai ales ea mie, pentru ca in clasa a saptea eu nu aveam prea multe povesti, in schimb proaspata mea prietena cunoastea indeaproape o multime de scriitori si poeti care-i dedicasera carti, poeme sau – dar asta aveam sa aflu ceva mai tarziu – chiar filme. Citeam si notam constiincioasa intr-un caiet citate pe care le gaseam pline de sens, mai ales daca era vorba despre sinucidere sau singuratate (Maupassant: “Sinuciderea este speranta celor care nu mai cred in nimic, supremul curaj al invinsilor”, Pappini: “Omul singur, absolut singur, absolut despuiat, care nu cere nimic, care nu vrea nimic, care a atins culmea dezinteresului prin clarviziune eroica…” etc etc), alaturi de versuri tembele din Guns n’ Roses (“And it’s hard to hold a candle/ In the cold November rain”) sau Nirvana (“I feel stupid and contagious”). In caz ca va intrebati, am pastrat caietul si-l mai rasfoiesc uneori. Mai ales toamna.

N-as fi putut sa scriu randurile astea, daca afara n-ar fi o ploaie bezmetica si nesfarsita, care transforma Bucurestiul intr-un oras-mlastina plin de creaturi dusmanoase care se incapataneaza sa-l strabata de la un capat la altul, ciocnindu-se intre ele. Stiu ca asta n-are prea mult a face cu acea stare inefabila care te-ndeamna la visare poetica, ci e mai mult o “enervare” de toamna, enervarea specifica oamenilor care locuiesc in Bucuresti si incep sa aiba mii de treburi, inca de la venirea diminetii, iar toamna e doar inceputul unui lung sir de neplaceri, cu cauze penduland intre starea meteorologica si starea drumurilor. Poate ca am crescut prea mult si lipsa de timp a inceput sa imi alunge pana si placerea de-a ma lasa cuprinsa de tristeturi. Am incercat chiar ieri, am chemat-o pe domnisoara Melancolie, de obicei nu se lasa rugata prea mult, venea de indata ce ma gasea singura si fara chef de nimic, n-avea nevoie decat de o vreme mohorata, de o ploaie bacoviana, de cateva clisee poetice cu ramuri care bat in geam sau poteci solitare, si aparea, instalandu-se pentru cel putin cateva zile, fara nici un fel de grija ca o voi lua pe sus si-o voi duce la doctor. Stia ca e in siguranta cu mine, ca-mi place destul de mult prezenta ei, mai ales daca e indeajuns de draguta incat sa ma faca sa ma asez la laptop (as fi vrut sa zic la birou, cu un toc si-o calimara, dar vremurile s-au schimbat…) si sa incep sa scriu cate ceva. Sau macar am fi stat impreuna zile intregi, fara sa facem altceva decat sa ne cufundam impreuna in lumea dintre copertele unei carti. Acum insa a refuzat sa ma viziteze. Mintea ta e prea ocupata si nu mai am loc – mi-a explicat domnisoara Melancolie, intr-o scurta aparitie – , esti plina de Clara si Anton, de dusul lor la scoala si la gradinita, in loc sa stai cu nasul in carti, studiezi pretul hainutelor de iarna, faci la nesfarsit curat prin casa si nu stai locului o clipa, simt ca ma topesc numai cand te privesc cum robotesti si-mi piere orice chef de vizite, nu suport tipetele copiilor si nici joaca, rasul cristalin al lui Anton imi face rau si glumele Clarei imi dau dureri de cap, eu nu pot lucra in conditiile astea – a continuat ea, intepata -, eu am nevoie de liniste si solitudine, numai asa imi fac aparitia si pot garanta stari poetice, spleen intelectual, reverie si alte stari sublime, pe care tu n-o sa le mai cunosti, cel putin nu in urmatorii zece ani. Am oftat si am rugat-o sa mai treaca, totusi, poate ne mai putem imprieteni, chiar si in conditiile astea vitrege. I-am aratat, pe internet, buletinul meteorologic: “Uite, se anunta ploi de toamna, preferatele tale!”, i-am promis ca o tratez cu muzica trista, cu ciocolata amaruie si elegiile lui R.M. Rilke. La nevoie, i-am promis ca-i recit din Eminescu. A clatinat din cap si-a spus ca se mai gandeste… 

Publicat în Formula AS