Nu mai țin minte când și cu cine am făcut primul interviu. Cu siguranță a fost pentru Dilema Veche, acum aproape 15 ani, și-mi amintesc emoția cu care m-am dus să mă întâlnesc cu subiectul, înarmată cu un ditamai reportofonul cu casetă, împrumutat de la un prieten din televiziune.

Unul dintre locurile mele online preferate este The Talks, un site cu peste 300 de interviuri cu personalități creative din lumea filmului, artei, modei, literaturii și sportului din toată lumea – de la Quentin Tarantino la Salman Rushdie, de la Marina Abramovic la Manolo Blahnik și așa mai departe. Interviurile nu sunt prea lungi, nici foarte complexe. Sunt pur și simplu... perfecte. Sparkling & witty, cum s-ar zice în limba în care sunt publicate. Destul de provocatoare, dar nu intruzive, firești, dar nu banale, un dialog ca un joc asumat de ambele părți. Uneori reporterul completează răspunsul cu vreo observație („That seems pretty positive”), alteori întreabă, simplu și franc, „Why?”. Impresia cu care rămâi tu, cititorul, la final, este de... eleganță – impresie accentuată și de fotografiile clasice, alb-negru, care însoțesc interviurile (având în vedere că site-ul este sponsorizat de Rolex, probabil că tocmai asta a fost direcția creativă: eleganță timeless). 

Nu mai țin minte când și cu cine am făcut primul interviu. Cu siguranță a fost pentru Dilema Veche, acum aproape 15 ani, și-mi amintesc emoția cu care m-am dus să mă întâlnesc cu subiectul, înarmată cu un ditamai reportofonul cu casetă, împrumutat de la un prieten din televiziune. Lucrasem câteva nopți la întrebări, după o documentare ca pentru teza de licență; transcrierea și editarea interviului au durat alte câteva zile. Pe atunci nu există varianta email, Skype sau social media. Singura cale de a obține un interviu era să înregistrezi subiectul și apoi să transcrii conversația – ocazie cu care mi-am dat seama cât de incoerenți suntem, de fapt, când vorbim. Începem propoziții pe care nu le mai terminăm niciodată, pentru că ne fură o altă idee. Deschidem paranteze pe care uităm să le închidem. Lăsăm fraze în aer. Repetăm idei, suntem niște maeștri ai tautologiei. Nu mai zic de bâlbâieli sau cacofonii. De cele mai multe ori, nu poți publica transcrierea brută a interviului fără o minimă editare. Cuvântul scris rămâne și are mai multă greutate decât cel rostit, așa că mi s-a părut un gest de curtoazie (și față de intervievat, și față de cititor) să editez bâlbele, să șterg repetițiile inutile, să aduc la o formă mai cursivă unele pasaje. Desigur, fără să schimb sensul, fără să intervin în stilul personal și încercând să păstrez oralitatea care dă savoare unui interviu. Habar n-am dacă mi-a ieșit de fiecare dată, dar sunt oarecum împăcată că am încercat. 

Îmi place să citesc interviuri, mai mult decât să le urmăresc în varianta video, acum atât de la modă. Nu urmăresc doar răspunsurile subiectului, ci și întrebările jurnalistului, felul în care curg, una după alta, construind un drum pe care cei doi merg împreună, făcând un ping-pong elegant de idei. Și nu pot să nu observ și tendința unor intervievatori de a acapara scena, dornici să facă paradă cu propria documentare, cu propriile idei și opinii personale. Întrebările se transformă lungi declarații, care uneori nu par să aibă prea multă legătură cu subiectul, dar care te trag de mânecă la fiecare cuvânt: “uită-te la mine, jurnalistul, cât de mult am citit și cât m-am documentat!”. Deși interviul nu e despre jurnalist, ci e despre cel intervievat – scena e a lui și reflectoarele îl luminează. Iar interviul e un joc subtil, în care ambele părți au un rol asumat, scopul fiind dozajul perfect de informație și entertainment – pentru public. 

De când interviurile se fac (mai mult) prin email, a devenit ceva la îndemâna oricui să trimită niște întrebări. Mai ales că, se știe, în lumea în care trăim, nu mai avem timp. Desigur, e mult mai simplu să primești niște răspunsuri gata scrise, fără efortul de a le transcrie (am căutat soluții, dar încă nu s-a inventat un soft de transcriere în română). În plus, subiectul are mai mult timp de gândire atunci când primește întrebările pe email. Nu se mai bâlbâie și-și editează singur cacofoniile. Cel mult, înainte să trimiți textul la paginat, îl mai treci printr-un site de pus diacritice (“ce oameni și-ăștia care scriu fără ș și ț!”) și cam asta a fost munca ta de reporter… Dar ce te faci când subiectul îți modifică o întrebare, după cum îi convine? Sau o ignoră, pur și simplu. Sau – preferata mea – o schimbă cu totul, pentru că are el ceva de declarat (de obicei, o răfuială personală) și folosește ocazia. Sigur, și tu, jurnalistul, poți să te “răzbuni” și să-i mai tai din răspunsuri dacă-s prea lungi și nu încap în pagină. Când interviurile sunt intermediate printr-un agent de PR (aproape inevitabil, în cazul vedetelor), se transformă într-un ping-pong de emailuri formale în care se negociază subiecte, număr de semne și, când e vorba de fotografii, dorințe de retuș din ce în ce mai precise. Totul fără ca jurnalistul și subiectul să se întâlnească vreodată față-n față și să stabilească vreo legătură personală! 

De cealaltă parte a baricadei, am primit și eu întrebări pentru interviuri prin email. Două solicitări din ultima vreme mi-au răsturnat tot ceea ce știam despre “reguli”. Un domn de la un site despre “business și cariere” mi-a trimis niște întrebări generale și oarecum prestabilite, care nu prea aveau legătură cu activitatea mea de scriitoare, multe dintre ele referindu-se la “afacerea mea”. Mi se cerea să mă prezint singură, să-mi descriu activitatea și să-mi spun “povestea”. Practic, era ca și cum aș fi scris un eseu personal, pornind de la cerințe date. Sau ca și cum aș fi aplicat pentru un job… Domnul respectiv (e drept, nu jurnalist de meserie) îmi atrăgea atenția să scriu cu diacritice, să dau răspunsuri ample și interesante, însoțite de poze potrivite, având astfel șansa unei expuneri mai bune. Am ratat șansa, alegând să nu răspund la solicitarea dânsului, pentru că mi s-a părut o abordare… total neelegantă. La scurtă vreme după aceea, am primit un set de întrebări pentru un alt interviu, pretextul fiind o carte recent publicată. Doar că era greu să-ți dai seama care anume sunt întrebările, fiecare dintre ele fiind însoțită de un mini-eseu de câte 1.000 de caractere bucata, în care intervievatorul își expunea părerile, cunoștințele și teoriile cu privire la diverse subiecte care se legau, dar nu prea, cu pretextul interviului. Am zis pas din nou, explicând că expunerea cu orice preț nu e neapărat o idee bună.

… si apoi, sunt interviurile acelea! Când se produce un soi de magie, o legătură invizibilă, o vibrație între cel care pune întrebările și cel care răspunde, deschizându-și cu adevărat sufletul, dezvăluind nu secrete picante, ci vulnerabilități. Interviurile care au curs firesc, de la care pleci plutind, cu bucuria că ai cunoscut un om viu, autentic, sincer, a cărui poveste îți dă putere și inspirație, îți luminează alte fațete ale realității, îți lărgește perspectivele. Într-un fel, orice interviu seamănă într-o oarecare măsură cu o ședință la psiholog, de aceea cel mai important (și elegant) lucru pe care ar trebui să-l învețe un jurnalist ar fi să asculte. Iar asta nu se poate învăța prin email sau social media… 

Publicat în Dilema Veche, februarie 2019