Mi-am petrecut – ca mulți alții, bănuiesc – destui ani din viață prinsă într-o plasă țesută din nesfârșite lucruri pe care astăzi le consider fără rost. Au fost, întâi, anii de școală generală în care fusesem învățată să cred că valoarea mea constă în notele pe care le primesc și-n premiul cu coroniță de la sfârșitul anului. Apoi anii de liceu în care cel mai important lucru mi se părea că este acceptarea pe baza înfățișării exterioare, motiv pentru care m-am îmbătrânit cu câțiva ani cu machiaj excesiv și haine la limita vulgarității purtate în orice situație. Apoi am crezut că cel mai important lucru este dragostea-cu-orice-preț, chiar cu cel al nefericirii, al anulării dorințelor și nevoilor profunde. Poate că plasa iluziilor țesută din toate aceste lucruri fără rost a început să se scuture și să se destrame în momentul apariției copiilor. 

Când devii mamă, lumea se reordonează, iar rearanjarea centrului face balastul evident și, deci, inutil. Ca la orice cutremur (care poate avea o mulțime de cauze, la mine s-a întâmplat doar să fie maternitatea…), se prăbușesc construcțiile pompoase, din materiale artificiale și rămân doar cele solide, în timp ce din adâncuri răsar forme de relief noi, despre a căror existență nici nu-ți aminteai. Totul se simplifică, în mod surprinzător, iar simplificarea face să rămână în picioare doar lucrurile cu adevărat importante.

Am descoperit, cu destulă durere în cursul procesului descoperirii, că cel mai important e să nu te minți singur. Într-un fel, am învățat asta (și) din scris - dacă nu ești sincer și complet dezgolit și-ncerci să acoperi adevărul cu artificii inutile, textul se prăbușește. Sau dacă nu, iese o construcție strâmbă…  Uneori, să trăiești în acord cu tine însuți/însăți e o misiune aproape imposibilă: nu trăim singuri, ci în mijlocul unui întreg construct social, într-o rețea guvernată de reguli de multe ori ipocrite sau fără sens, de care ne lovim ori de câte ori încercăm să fim “autentici”. Ați încercat vreodată să spuneți o părere sinceră la o ședință cu părinții, în acest microclimat care replică întreaga structură a societății? E o experiență cel puțin interesantă, care te pune în fața unor multiple alegeri existențiale. Ajungi să-ți chestionezi principiile de viață și nivelul de flexibilitate, se luptă în tine comoditatea conformismului cu un mic demon revoluționar-anarhist, luptă din care, de cele mai multe ori, câștigă lehamitea. E mai important să fii zen sau să schimbi lumea? Dar poți oare să schimbi ceva cu adevărat și merită prețul? Și, dacă alegi să nu, e asta oare o lașitate?

Reversul descoperirii “celui mai important lucru” înseamnă o mulțime de alte lucruri de trimis în categoria celor fără rost. Cele de care te-ai putea lipsi oricând. Cele de care n-o să-ți pară rău că le-ai lăsat la marginea vieții tale. Cele de care te bucuri că ai scăpat. Pentru că îți rod timpul, energia și te îndepărtează încet, dar sigur, de tine. Lucruri mici, multe, nesfârșite, tracasante, care te consumă fără rost, dar cărora plasa de iluzii sociale în care suntem prinși are grijă să le găsească un rost, o utilitate, un “așa trebuie” în aparență nechestionabil, care să le dea aparența importanței, ba chiar a necesității. Și cum simt că textul se va îneca în întrebări retorice prea serioase, o să închei cu o listă pur subiectivă de lucruri cărora nu le găsesc rost (în ordine aleatorie): certurile pe Facebook, de fapt, certurile de orice fel, machiajul zilnic, Cola fără zahăr, evenimentele mondene, grupurile de părinți pe whatsapp, cadourile date din obligație, orice lucruri făcute din obligație, pisălogeala, repetițiile. Și ar mai fi. Tot ce pot să sper e ca acest mic exercițiu săptămânal să nu se transforme într-o repetiție făcută din obligație 🙂

Foto: Cornel Brad