January 6, 2023

(36) Solitudine, 6 ianuarie 2023

Niciodată nu am reușit să scriu în cafenele. Deși nu se poate spune că n-am încercat. Întotdeauna sfârșesc prin a asculta conversația celor de la masa alăturată. Așa am auzit, de-a lungul timpului, doamne dezbătând dileme sentimentale și împărtășind povești despre bărbați care fug de însurătoare ca dracul de tămâie, liceeni chinuindu-se cu dileme literare, brainstorminguri “creative” de corporatiști, discuții între domni serioși care vând case de marcat și se laudă cu comisioane de mii de euro – genul de discuție care nu doar că-mi bruiază iremediabil povestea cu care mă canonesc, dar mă fac să mă întreb, fără speranță, oare câte exemplare dintr-o carte ar trebui să vând ca să egalez comisionul unei case de marcat. 

Îi invidiez pe scriitorii care pot scrie oriunde, în orice condiții, indiferent de zgomotul de lângă ei. Ba chiar au nevoie de “tumultul vieții” ca să-și termine frazele. Sunt inspirați de haosul din aeroporturi, de du-te vino-ul gărilor, de acel timp suspendat al drumurilor care ar fi – spun ei – timpul ideal pentru a scrie. Odată am citit un interviu cu un autor de cărți noir care susținea că și-a scris mare parte dintr-un roman de succes pe bancheta din spate a Uber-urilor cu care călătorea printr-o metropolă americană. 

Cunosc și autori care nu pot nici măcar să înceapă o pagină fără a avea liniște completă. Celebra a room of one’s own a Virginiei Woolf e cât se poate de adevărată. Nu e doar o ușă fizică pe care s-o poți închide izolându-te de zgomotul exterior, cât mai ales una mentală. Ușa din minte care ține la distanță toate celelalte gânduri, griji și angoase, făcând astfel spațiu pentru ficțiunea care așteaptă acolo răbdătoare. Asta vine la pachet cu o singurătate auto-impusă, greu de înțeles pentru cei din jur, care o pot categorisi în necunoștință de cauză drept egoism sau, mai rău, chiar mizantropie. E greu de explicat unor oameni dragi de ce ai prefera să nu-i mai vezi pentru o vreme, de ce acest “altceva” misterios devine brusc mai important, de ce ai da orice activitate socială pentru câteva ore de perfectă solitudine, de ce orice întâlnire sau activitate care ar trebui să fie prilej de bucurie devine dintr-o dată un soi de închisoare din care vrei să scapi cât mai repede pentru a duce la bun sfârșit ceva ce nici măcar nu există în realitate. Povești, deci amăgiri, iluzii, cuvinte înșirate la nesfârșit care compun istorii inventate. “Adevărul minciunilor”, cum spune Mario Vargas Llosa.

Foto Cornel Brad

Aș vrea să pot scrie în Uber, dar adevărul este că singurul lucru pe care-l pot rula în minte în timpul unui drum prin oraș este o listă de cumpărături. Zgomotul din jur mă predispune cel mult către observație, în niciun caz către vreo stare de creație. Lucrurile se complică și mai mult în cazul “mamelor care scriu”, dar ăsta e deja un alt subiect, mult mai vast, care a fost deja explorat. Poate că tot acest text nu este decât o lungă introducere care nu duce nicăieri, căci în zilele astea suspendate dintre și după sărbători, în care ritmul vieții a fost încetinit, am reușit să închid o ușă și să scriu, pentru prima dată după multe luni de pauză. Fiecare astfel de pauză vine cu anxietatea ei, cu gândul chinuitor că probabil n-am să mai pot scrie niciodată. Că s-o fi terminat rezerva. Așa că bucuria de a găsi, în sfârșit, răgazul atât de așteptat, liniștea binefăcătoare în care se reumple rezervorul, timpul în care să nu mai existe nimic altceva de făcut nu e egalată decât de bucuria inexplicabilă a acestui scârța-scârța-pe-hârtie mai multe ore pe zi. Am fost atât de prinsă în acest vacuum plăcut în ultimele zile, încercând să închei o carte la care lucrez de ceva vreme – de fapt, parte dintr-un proiect început acum aproape 8 ani – încât am și uitat de exercițiul auto-impus de “livrare” a textului de fiecare vineri… Acesta este textul de săptămâna asta și, cum mai am doar câteva zile liniștite, până când se dezlănțuie tumultul, mă reîntorc la mica mea solitudine.  

December 30, 2022

(35) Terra incognita, 30 decembrie 2022

E o melancolie în orice sfârșit de an. Poate că vine din liniștea în care se scufundă orașele pentru câteva zile. Încremenirea asta pare că va dura la nesfârșit – de vreme ce totul a fost “încheiat”, vom rămâne așa, suspendați într-o dulce contemplare pe termen nelimitat. Știm că asta e o iluzie, care durează doar câteva zile, după care lumea se va urni din nou, la început mai timidă și stângace, apoi din ce în ce mai febrilă, până la zbuciumul zilnic cu care suntem obișnuiți, dar deocamdată ne lăsăm scufundați în iluzia asta, ne bucurăm de timpul încremenit. Știm și că anii, de fapt, sunt o convenție, că viața, pe care încercăm s-o împărțim și s-o păstrăm în cutiuțe pe care lipim apoi etichete cu cifre, curge de fapt încontinuu, fără început și sfârșit. Anii nu ne “aduc” nimic cu adevărat, doar că ne-ar fi prea greu să privim înainte către o întindere nesfârșită de timp, așa că preferăm să privim doar anul viitor: un teritoriu de 365/66 de zile care trebuie cucerite pas cu pas. Un an cu nume precis – se întâmplă ca acum să fie două-mii-douăzeci-și-trei – în care ne punem toate speranțele pentru ca apoi, la finalul său, să-l certăm că ne-a dezamăgit, ca pe un produs cumpărat de la magazin care s-a dovedit a fi sub așteptări. Mai țineți minte celebrul 2020 care ne-a “adus” o neașteptată pandemie, deși noi i-am cerut, așa cum îi cerem oricărui An Nou să fie “plin de realizări și bucurii”? A fost, deci, un an prost pe care l-am pus la colț imediat, amenințându-l că nici măcar n-o să-l ținem minte, că o să-l ștergem din catastiful istoriei personale. 

Alți ani, dimpotrivă, încep prost și sfârșesc în glorie. Ca niște elevi leneși și îndărătnici care se urnesc greu, te exasperează în toate felurile, pentru ca în cele din urmă să se dea, surprinzător, pe brazdă și să primească premiu.
E de ajuns să intervină un eveniment fericit în curgerea naturală a lucrurilor – o cerere în căsătorie, un examen luat, o vacanță reușită etc – și gata, anul cel prost e absolvit de orice vină și promovat în categoria celor “buni”, chiar excepționali. Anul Nou e un soi de Moș Crăciun al adulților: îl rogi să-ți aducă chestii și nu poți decât să speri că ți-a primit scrisoarea și se va îndura să te asculte și să-ți îndeplinească dorințele. Ca să-l convingi, îi prezinți o listă întreagă cu “rezoluții”. Așa cum copiii îi scriu Moșului cât de cuminți și silitori au fost în anul care tocmai se încheie, noi, oamenii mari, îi promitem Anului cel Nou în ce variantă mai bună urmează să ne transformăm. Ne vom lăsa de fumat și vom merge la sală. Vom fi mai generoși și mai puțin irascibili cu cei dragi. Vom merge la terapie, vom dona pentru cauze nobile, nu vom mai cheltui bani pe prostii inutile. Vom promova la job și vom învăța o limbă străină. Vom slăbi naibii alea cinci kilograme. Vom alerga dimineața în parc. Vom ține post. Vom face voluntariat. Vom încheia relațiile toxice. Toate, din prima zi a noului an. Iar dacă se întâmplă să pice duminică, vom începe toate astea ziua următoare, căci se știe, de luni (se) pornesc toate lucrurile bune! În schimbul acestor promisiuni și planuri numite “rezoluții”, anul cel nou va fi bun și blând cu noi, așa cum i-am cerut, plini de speranță. 

Fiecare început e încărcat de resurse proaspete de gândire magică, fără de care n-am putea porni la drum către această terra incognita formată din 365/66 de zile nou-nouțe; am rămâne suspendați în no man’s land-ul dintre sărbători, în timpul încremenit, până când speranța va face lumea să se urnească din nou. 

Foto: Cornel Brad

December 23, 2022

(34) Cum să supraviețuiești Crăciunului, 23 decembrie 2022

Acum mai bine de 12 ani am scris un articol, împreună cu colega mea de-atunci de la Elle România, intitulat “De ce iubim/urâm Crăciunul” – un fel de debate umoristic pro și contra nu a sărbătorii de Crăciun, ci a sărbătoririi consumeriste, a festivismului excesiv și golit de sens. Nu mai țin minte ce argumente găsisem pe vremea aia, când nici măcar nu bănuiam cum e să fii simultan în mai multe grupuri de părinți care dezbat cu înflăcărare chestiunea cadourilor pentru profesori. Traficul în oraș în luna decembrie încă era la cote aproape suportabile. Aveam un copil care credea în Moș Crăciun, așa că puneam la cale, cu întreaga familie, o adevărată regie pentru a construi magia momentului. Mama mea era sănătoasă și se ocupa, în felul ei generos și entuziast, de cina de Ajun și de prânzul primei zile - festinuri în jurul căreia ne aduna pe toți (și nu, nu ne certam la masă!). Aveam toate motivele să iubesc Crăciunul, doar că nu știam.

Niciodată nu știi. Ești prea ocupat să rezolvi lucrurile care nu merg, să lipești ce crezi că s-a stricat, să evaluezi ce-ți lipsește sau să bifezi ce “trebuie”. Iar de Crăciun lista de “trebuie” se mărește exponențial, e o caracatiță care te prinde în mii de tentacule și nu-ți mai dă drumul până nu te lupți cu fiecare-n parte și le dovedești pe toate. Îți dovedești în primul rând ție că poți și că meriți cele câteva zile de liniște la capătul unui maraton istovitor, a unei curse cu felurite obstacole pe care trebuie să le treci. Atunci, după ce și ultimul cozonac a fost frământat sau, mai degrabă, comandat, după ce și ultimul cadou a fost împachetat și ultimul punct de pe listă bifat, numai atunci poate să înceapă liniștea pe care ți-ai dorit-o tot anul. 

La bunica mea, pregătirile de Crăciun începeau cam cu o săptămâna înainte, dar ritmul creștea în ultimele trei zile, când se apuca de preparat “artileria grea”. Toată casa era prinsă într-o vâltoare cu aer sărbătoresc, dar simțeam că a venit ziua cea mare în primul rând după miros. Mirosul mă învăluia încă dinainte de a deschide ochii, intra pe sub uşă şi mă ademenea din patul cu tăblie împodobită cu abţibilduri, făcându-mă să mă ridic și să lipăi cu tălpile goale până la bucătărie, unde o găseam pe Nona, bunică-mea, în toiul pregătirilor, făcând o mie de lucruri deodată. Îmi plăcea să-mi vâr nasul şi degetele în toate, să ronţăi foi de varză murată şi să gust din coca necoaptă, să stric aranjamentul salatei de boeuf şi să simt textura moale şi lucioasă a cârnaţilor de casă. Deşi-i cam încurcam treburile, Nona nu mă trimitea înapoi, mă certa doar pentru lipsa papucilor şi apoi mă lăsa să-mi fac poftele în bucătăria unde domnea ca o regină atotputernică. Aşa începea dimineaţa de ajun, cea mai frumoasă din lume. 

Încet-încet, în viața de adult am renunțat la tot mai multe ritualuri. Împodobesc casa doar cu niște crenguțe de brad, cozonacii îi comand în loc să-i frământ și cumpăr cadouri în complicitate directă cu “destinatarul”, o abordare mai degrabă utilitară. Nu mai trebuie să regizez nicio venire magică a vreunui Moș, căci copiii sunt mari de-acum, și n-a mai rămas nimeni în familie care să umple casa în dimineața de Ajun cu mirosuri apetisante. Dezvrăjirea s-a petrecut deja și e ireversibilă, nimic din ce-a fost odată nu se mai poate repeta, oamenii nu pot fi aduși înapoi, nici vârstele nu se mai întorc vreodată, orașul e din ce în ce mai aglomerat, iar cozile din ce în ce mai mari. Crăciunul ne aduce aminte că a mai trecut încă un an, e un fel de bornă după care ordonăm timpul și-l împărțim, încercând să contabilizam astfel câtă viață s-a înghesuit între ăla de anul trecut și-ăsta de-acum. Și de fiecare dată, deși matematic e același număr de zile, timpul pare, în mod inexplicabil, mai scurt. Poate că e o magie la mijloc. Poate că asta e toată magia, că suntem încă aici și-am mai supraviețuit încă unui Crăciun. 

December 16, 2022

(33) Vrei să ne jucăm?, 16 decembrie 2022

Șosetele sunt murdare de praf și sîngele-mi picură din julitura proaspătă de la genunchi, dar continui să alerg. Nu mă pot opri acum pentru nimic în lume. Sunt urma care scapă turma, sunt ultima speranță a copiilor: trebuie să ajung înapoi în curtea blocului, să ating acel cerc desenat cu cretă de pe zid, în interiorul căruia o mână invizibilă a scris “Loc de dat cu capul”, și să-l scuip pe Mihăiță, câștigând astfel jocul de “fațea”. În timp ce alerg, arunc o privire speriată în sus, către balconul de la etajul 8, sperând că n-o să întâlnesc acolo chipul îngrijorat al mamei (nu mă lasă să ies din curtea blocului). Nu se zărește nicio mamă, așa că răsuflu liniștită. Genunchiul julit îmi pulsează și simt că-s gata să mă prăbușesc, dar alerg, alerg cu ultimele puteri. Tricoul galben mi se lipește de spate, una dintre biluțele în formă de cireșe care-mi țin părul mi se desface. Copiii care-au fost “scuipați” stau în fața scărilor, băieții bat o minge dezumflată, Elena și Lizica sar un elastic rupt și înnodat de-atîtea ori, încît e un miracol că încă mai rezistă. Picii și-au întins pe jos crăticioarele lor amărâte și fac mâncare din frunze. Mihăiță nu se zărește nicăieri, probabil încă mă caută în spatele Daciilor parcate la umbra copacilor. Mă îndrept spre locul desenat cu cretă și-l scuip, în uralele grupului. Jocul s-a terminat, urma a scăpat turma, sunt eroina zilei! Mă las îmbrățișată și strânsă de mâinile tuturor copiilor, abia apoi mă așez istovită pe scările blocului. A venit momentul să-mi savurez victoria, dar rana de la picior, plină de praf și de sânge, mă doare cumplit, așa că-ncep să plâng și s-o strig pe mama. “Vezi, măi mamă, dacă nu te mai potolești și tu!”, îmi spune ea acasă, în timp ce-mi oblojeste genunchiul cu spirt și rivanol. Am șapte ani și vacanța de vară de-abia a început. A doua zi de dimineață, șchiopătând puțin din cauza bandajului, cobor la etajul 3 și sun la ușă, gata de joacă. Mama lu’ Elenaaa, o lăsați pe Elena să iasă la joacăăă?

E întuneric în sală, lumina cade doar primele rânduri și sper să rămân în conul de umbră din spate cât mai mult timp, să nu intru în raza vizuală a celor doi actori care umblă prin sală în căutare de spectatori pe care să-i ridice de la locurile lor confortabile și să-i urce pe scenă. Nu vreau să fac parte din niciun experiment teatral, gândul că ar trebui să răspund la vreo întrebare în fața publicului sau, mai rău, să improvizez ceva mă umple de spaimă. Am douăzeci și ceva de ani și nu m-am mai jucat demult, pentru că acum sunt adult. Mă cufund în scaunul plușat cât mai adânc, sperând să devin invizibilă și încercarea chiar îmi reușește, actorii trec pe lângă mine și-l abordează pe un cetățean aflat două rânduri mai în spate. Am scăpat și de data asta! 

Foto de la Bienala de la Veneția, performance de Alexandra Pirici

Sunt pe jos, trântită pe covor și îngropată într-o grămadă de animăluțe de pluș cu ochi exoftalmici și blăniță cu sclipici – un tigru, un hipopotam, o girafă, o bufniță și-o mie de alte creaturi, toate la fel, de la un punct încolo nici nu mai pot fi deosebite. Deasupra mea se agită mânuțe și piciorușe, aud glasurile celor doi copii care strigă, printre hohote de râs, ridică-te mami și hai să ne jucăm! Aud asta de mai multe ori pe zi și de fiecare dată trebuie să mă execut. Am treizeci și doi de ani și-am devenit o mașinărie de jucat, dacă-mi dai două obiecte inventez pe loc o joacă, dacă-mi dai două cuvinte îți fac o poveste, știu să organizez bătălii între figurine lego, să ridic construcții fantasmagorice din cuburi și să imit voci de dinozauri cu denumiri imposibil de reținut. Mă joc până cad frântă de oboseală, știind precis că, atunci când vor fi mari, copiii mei își vor aminti fiecare dată în care am fost prea obosită ca să mă joc cu ei.

Particip la un workshop coregrafic, ceva cu un concept misterios (între dans și masaj) pe care nu l-am înțeles prea bine din descrierea evenimentului, dar care-mi dă fiori odată ajunsă acolo. Ar putea fi prea intim, ar putea să-mi invadeze prețiosul meu spațiu personal. Cu puțin timp în urmă, fusesem la o instalație performativă pe tema morții – o vizită împreună cu un grup cu care se presupunea că urma să interacționez într-o situație, din nou, foarte personală. O altă formă de expunere cu care nu mă simțeam confortabil. Brusc, m-am gândit ce-ar fi dacă m-aș uita la aceste potențiale surse de anxietate ca la un prilej de joacă, exact genul ăla de joacă fără niciun fel de urmări, în care te implici doar cât vrei/simți și cât ai chef, din care ești liber să pleci oricând și-n care nimeni nu-și va aminti de tine. Și-atunci totul devine de-o ușurătate nu insuportabilă, ci de-a dreptul eliberatoare. Am 42 de ani și tocmai am aflat ce-nseamnă să te joci relaxat. 

December 9, 2022

(32) Artă într-o veselie, 9 dec 2022

Scrie și tu ceva mai vesel, mi s-a spus de nenumărate ori. Chiar și după ce am publicat prima mea carte, mulți cititori, chiar din cercul de apropiați, s-au plâns că e “cam tristă”. În alte dăți, rugată să recomand o carte, mi s-a atras atenția “să nu fie ceva trist”. Mai ales dacă doritorul urma să plece în vacanță... E și normal, mă gândesc, omul vrea să se relaxeze la plajă, nu să-și răscolească sufletul cu lectura. Problema e că toate cărțile bune pe care aș fi vrut să le recomand aveau o “componentă tristă”, dacă pot spune așa, iar cele excepționale ar fi fost de-a dreptul răvășitoare… 

Țin minte că într-o vacanță de vară am citit pe plajă, în plin soare, “Orbirea” lui Canetti, un roman insuportabil de crud și de răscolitor, iar în altă vară am cărat după mine, în mai multe weekenduri petrecute la mare, integrala prozei scurte a lui John Cheever – o colecție de povestiri, în esență, despre ratare. Altă dată m-am delectat, tot la mare, cu Celine, iar în singura mea vacanță exotică pe timp de iarnă am citit cu frisoane “Trei femei” de Lisa Taddeo, o carte aproape clinică despre abuz. Culmea, dar aceste lecturi nu mi-au “stricat” atmosfera, ci aș putea spune chiar că au intensificat-o. Am avut timp să citesc cu adevărat, să devorez pagină după pagină, febril; vacanța mi-a dat răgazul să închid cartea când lectura devenea prea intensă și să fac o pauză în care să-mi reașez gândurile și emoțiile. Cumva, vacanța a funcționat ca un safe space, un catalizator de trăiri și emoții provocate de lectură, un timp numai bun pentru a te scufunda cu totul în carte și-a o trăi din plin. Așa că mie dați-mi, vă rog, cele mai grele și răscolitoare cărți tocmai în vacanță, abia atunci reușesc să le citesc cu adevărat! 

Pe de altă parte, pot să înțeleg exact disconfortul pe care-l poate provoca o asemenea lectură – disconfort pe care, la prima vedere, nu-l dorești asociat cu “timpul relaxării” pe care-l presupune un concediu. De ce ai vrea să privești abisul uman în față în timp ce sorbi dintr-un Aperol Spritz pe-o plajă scăldată-n soare? De ce naiba să te lași zguduit emoțional, când tot ce îți dorești e să ai parte de puțină liniște, după zguduirile pe care ți le tot provoacă viața reală în restul anului de “nevacanță”? Pentru că fiecare dintre noi își trăiește propriul roman răscolitor și intens, unul pe care nu poți să-l închizi pentru câteva momente când lectura devine prea grea, chiar insuportabilă, nici nu poți să-l abandonezi și să deschizi un altul, “mai vesel” sau măcar mai light, ești nevoit să întorci pagină după pagină după pagină, fără să ai habar ce-ți mai rezervă autorul la capitolul următor. 

La întrebarea “când o să scrii și tu ceva mai vesel?”, am răspuns o dată că o să scriu o carte de bucate. Chiar mi se pare cea mai luminoasă și plăcută variantă de lectură, pentru orice fel de cititor, căci mâncarea – se știe și e dovedit științific – ne face fericiți, așa că asta e tot ce poate fi mai liniștitor în materie de lectură. În copilărie obișnuiam să citesc după-amieze întregi dicționarul și cartea de bucate (unica din casă, o Sanda Marin în ediție veche). Mi se pare și astăzi că au fost unele dintre cele mai folositoare și plăcute lecturi din viața mea.  

December 2, 2022

(31) Nicio altă agendă decât viața, 2 decembrie 2022

La lansarea ediției franceze a romanului meu de debut, Deadline, am avut 5 (cinci) cereri de autografe în ora pe care am petrecut-o la standul editurii Mercure de France; pe unul dintre doritori n-am să-l uit niciodată, pentru hotărârea cu care s-a îndreptat către mine, privirea ușor posedată și tonul categoric cu care mi-a mulțumit pentru “acest manifest anticapitalist”. M-am uitat în stânga, m-am uitat în dreapta, și-apoi în spate, pentru a fi sigură că nu i se adresează altcuiva, căci eu nu-mi aminteam să fi scris vreun “manifest”. Mi-a întins cartea pentru autograf, i-am caligrafiat cele câteva cuvinte în franceză pe care le scriam tuturor, apoi tipul a băgat Deadline-ul în rucsac (avea unul kaki, model militar) și s-a făcut nevăzut printre celelalte standuri cu cărți, lăsându-mă să mă gândesc la interpretarea lui, atât de diferită față de intenția mea. Aș fi putut, mi-am dat seama atunci, să mă poziționez repede ca o autoare cu o agendă politică; tema cărții mele ar fi putut să facă parte dintr-o viziune a unui “autor implicat”, gata să se arunce pe subiectele fierbinți ale epocii, să fie “o voce a unei generații” – desigur, una dintre multele alte voci ale unui cor polifonic extrem de complex. Eu însă știam că partea din carte pe care-mi plăcuse cel mai mult să o scriu fusese… perspectiva motanului Ben 🙂 Știam și că nu-mi propusesem nicio altă agendă decât viața, așa cum o cunoscusem până atunci, așa cum o înțelegeam la vremea respectivă, cu vise, cu ratări, cu presiuni, cu urmele înca prezente ale unui trecut comunist, cu blocuri gri și bloguri proto-hipsteresti. Nu voiam nimic mai mult decât să topesc toate astea într-o poveste, nicidecum să scriu vreun manifest sau să denunț ceva. 

M-am tot gândit la teoria conform căreia orice gest artistic e, de fapt, politic, chiar dacă nu-și propune să fie în mod explicit. De fapt, pare cu atât mai politic cu cât refuză mai explicit să se poziționeze – pe modelul cetățenilor care, deși nu ies la vot, de fapt votează. Dar întotdeauna mi s-a părut că asta reduce cumva cetățenii la nivelul de numere care contează în doar în mod matematico-statistic, la scară macro, negând cumva opțiunea strict personală (în forul meu interior și-n viața mea individuală e o diferență uriașă între a decide să nu ies la vot și a merge să pun ștampila pe un nume precis). De fapt, dincolo de teorii literare sau politice, cel mai important mi se pare să fii sincer cu tine, să nu te minți, să nu te ascunzi, să nu te autoamăgesti (prea mult). Mai departe: să nu umbli cu agenda la vedere, să nu împrumuți teme doar pentru că sunt la modă, să nu-ți pui “mesajul” înaintea poveștii – câteva puncte ale unui posibil decalog în care cred. Mai cred și că tot ce te arde pe interior se va regăsi cu siguranță în ceea ce scrii- preocupările, fricile și obsesiile tale vor ieși la iveală și se vor “întrupa” în cuvinte. Nici măcar nu e nevoie să-ți propui explicit să te poziționezi în vreun fel (critic, progresist, conservator, anarhist, whatever…) textul va fi propria-ți oglindă, așa cum pe vremuri, în copilărie, caietul era oglinda școlarului.

Avem nevoie să punem etichete, să clasificăm, să încadrăm totul în categorii, ca să știm cum operăm mai departe, poate de aceea trebuie să-i împărțim și pe scriitorii (și cărțile lor) în cutiuțe pe care să lipim repede etichete. Pe a mea sper că (încă) nu scrie nimic definitiv. Îmi rezerv dreptul să am încă multe cutiuțe disponibile. 

Foto: Cornel Brad

November 25, 2022

(30) Ce rămâne în urmă, 25 noiembrie 2022

M-am gândit deseori că singurul lucru care o să rămână în urma mea vor fi cuvintele. O “samă de cuvinte” pierdute printre alte miliarde care se scriu în fiecare clipă în toate colțurile lumii. Ce vor mai însemna cuvintele astea peste 10 sau 50 de ani? (mai departe de-atât mi-e imposibil să mă gândesc) Așa cum Gheorghi Gospodinov se întreabă în “Un roman natural” cât cântăresc cuvintele și dacă au sex, eu aș vrea să știu, cu mai puțină ambiție creativă, doar câte milioane de cuvinte s-au adunat până acum. Unde se duc cuvintele când se duc, ce se întâmplă cu cele care n-au trăit decât o scurtă vreme, preț de o postare pe Facebook sau, iată, de un articol de vineri dimineața. Ar trebui să fie depuse undeva, într-o capsulă a timpului pentru mai târziu, sau măcar contorizate, astfel încât, la final, să se poată afirma cu siguranță numărul total de cuvinte scrise pe parcursul vieții. Nu contează dacă acest om a fost sau nu fericit, dacă va ajunge în rai sau iad – nu știm, însă un lucru e sigur: a scris toate aceste milioane de cuvinte.

Dacă nu sunt puse în formă de cuvinte (iarăși cuvinte!) și scrise undeva, gândurile dispar fără urmă. Ar fi frumos să rămână în urma noastră măcar ca material de studiu, să fie și ele numărate, arhivate frumos, categorisite și expuse în muzee speciale, priviți ce gânduri a avut acest cetățean, n-a făcut el mare lucru la viața lui, nu a clădit o casă, n-a făcut un copil care să-i ducă numele mai departe (realizarea supremă pentru mulți), n-a sădit nici măcar un pom, contribuind la salvarea planetei, la drept vorbind nu prea a rămas nimic vizibil, material, dar gândurile!, uitați-vă ce gânduri mărețe a lăsat în urmă! Același Gheorghi Gospodinov spunea, în același "Roman natural", că părinții se interesează când copilul a început să meargă sau să vorbească, dar cel mai important moment e, de fapt, când a început să gândească. Mai ții minte care a fost primul tău gând? Mi-ar plăcea să știu exact momentul și cum s-a format; poate că doar primul și ultimul gând ar merita să rămână cumva spre păstrare, toate celelalte sunt o materie nesfârșită, invizibilă, cu care viața ne umple mintea în timp ce pur și simplu se desfășoară.

Când o relație se sfârșește rămâne în urmă, de regulă, măcar o inimă frântă. Rămân lucruri de împărțit și lucruri nespuse, care se transformă tot în gânduri și, în cele din urmă, în noi cuvinte. Mi-au plăcut la nebunie acele expoziții de obiecte rămase în urma despărțirilor de tot felul (Museum of Broken Relashionships & co), tocmai pentru că valorifică aceste resturi, care altfel ar rămâne pe nedrept neștiute. Vizitând o astfel de expoziție îți dai seama că despărțirile capătă sens, te gândești că poate a meritat suferința inclusă (istorisirile care însoțesc obiectele pot fi auto-ironice, dar niciodată nu sunt vesele) de vreme ce în urmă a rămas o poveste atât de palpabilă, atât de reală tocmai prin faptul că a putut fi încapsulată într-un obiect pe care l-ai putea chiar atinge – dacă regulile galeriilor de artă ar permite atingerea exponatelor. Intrați, vă rog, priviți și atingeți această conservă de pateu de porc, această mănușă de dantelă, această scrumieră încă murdară de scrum, asta-i tot ce-a rămas în urmă dintr-o preafrumoasă poveste de dragoste.

Dar poate că dintre toate astea ce contează cu adevărat, ce rămâne mai departe sunt urmele pe care le lași în alții, în cei cu care te-ai intersectat de-a lungul vieții; o rețea fără sfârșit de amprente invizibile, inextricabile, ne unește pe toți: cei care nu mai sunt și cei care sunt(em). 

Foto sus: Cornel Brad

November 18, 2022

(29) De ce ți-e cel mai frică?, 18 noiembrie 2022

Încă din copilărie am tot avut un coșmar recurent – nu era cu monștri sau creaturi îngrozitoare care mă urmăresc și mă târăsc în abisuri, nici cu examene care se repetă obsesiv sau cu dinți care cad, dezvăluind goluri. Nimic din toate astea. Visam doar că plec într-o direcție, cu un scop anume, uneori chiar banal, dar pe drum încep o serie de deturnări, de mici întâmplări și nepotriviri care mă tot abat din drum sau mă întârzie, astfel încât destinația finală se tot îndepărtează, deși continui să înaintez în direcția ei. Cam la fel cum se întâmplă cu linia orizontului… Iar pe măsură ce înaintez, pe măsură ce mă împotmolesc în micile obstacole ivite-n cale (care variau, de la noapte la noapte), în interiorul meu crește o stare de neliniște, de frustrare, chiar de iritare, care se păstrează până când deschid ochii și las visul să se risipească. 

Acum nu mai am așa de des visul ăsta, dar tot apare câteodată și sunt sigură că are legătură cu frica. Teama că nu o să vezi niciodată finalul drumului, că nu o să ajungi niciodată unde-ți propui sau unde-ți dorești, pentru că mereu mici mori de vânt îți vor sta în cale și vor răsări, precum cresc la loc capetele balaurului după ce le retezi cu sabia – în loc de unul, acum sunt șapte. Întotdeauna vei avea ceva mărunt de terminat înainte de-a te apuca de lucrurile cu adevărat mari: încă niște vase de spălat înainte de-a scrie următorul capitol la Marele Roman, încă un email de trimis, încă ceva obligatoriu de plătit, încă un job mic, încă o zi de procrastinare, încă o întâlnire ratată, încă ceva amânat. Zeci și sute de chestii mici, chiar minuscule, dar nesfârșite. Ca firele de nisip: fiecare dintre ele complet nesemnificativ, dar adunate în cantități imense, strivitoare, care te pot îngropa de tot. 

“De ce ți-e cel mai frică?” Mi-am pus deseori întrebarea asta, încercând să categorisesc fricile, să le-mpart în cutiuțe, să le etichetez. Fricile mari, importante, care țin de însăși condiția umană (de boală, de moarte, de singurătate) și fricile mici, de zi cu zi, unele dintre ele chiar amuzante. Am descoperit întâmplător, navigând pe internet, o listă cu astfel de noi categorii de temeri, din care am identificat, aproape cu încântare, una de care sigur am suferit mereu: abibliofobie (frica de a rămâne fără material de citit). Am mai zâmbit la frica de a rămâne fără baterie la telefon (nomofobia), frica de culoarea galben (xantofobia) și alte mici mofturi de acest gen care ne arată că, oricât de avansați tehnologic am ajuns, suntem la fel de (sau poate chiar mai) anxioși decât am fost vreodată în istorie. 

Am vrut la un moment dat să scriu despre fricile copiilor și mi-am dat seama că e foarte greu, pentru că fricile astea nu dispar de tot; dacă începi să sapi după ele, din interes arheologic, le găsești încă acolo, ca un animal preistoric conservat într-un bloc de gheață care se trezește la viață, ca un dragon adormit într-o peșteră. E suficient să faci puțin zgomot pe lângă el, că deschide ochii și te hipnotizează cu privirea lui arzătoare. Am învățat să ne ținem dragonii sub control, în hibernare, ca să putem merge mai departe, dar ei sunt încă acolo, în peșterile lor, așteptând momentul potrivit. Și chiar nu știu de ce am ales metafora asta, pentru că dragonii îmi sunt, în fond, tare simpatici 🙂

Sursă imagine

November 11, 2022

(28) Nu cred să-nvăț a îmbătrâni vreodată, 11 noiembrie 2022

Probabil ca se întâmplă pe negândite – vorba acelor bancuri care circulă pe social media, cu “azi ești tânăr, și mâine…”. Ignori semnele subtile care-ți spun că ceva se întâmplă cu corpul tău. Poate ai avut o zi mai proastă. Poate ai băut prea mult. Poate ești doar obosit. Închizi ochii și mergi mai departe, pe dinăuntru te simți abia ieșit din adolescență, uneori te simți chiar un copil. Deși copiii tăi sunt adolescenți acum și devine imposibil să te înțelegi cu ei, ceea ce contrazice faptul că tu însuți te simți un fel de adolescent, doar că ești unul de pe altă planetă, o falie temporală iremediabilă vă desparte, pe tine și pe copilul-tău-adolescent. Așa că începi să-ți dai seama că, de fapt, îmbătrânești. Cam ăsta e punctul în care începi să ai grijă de părinții tai, care până mai ieri aveau grijă de tine, în ciuda faptului că ajunseseși demult la vârsta la care să fii considerat “adult”. Dar atâta vreme cât ai părinți, se cheamă că ești totuși, măcar puțin, copil. 

Când începi tu să le porți grija părinților te transformi în altceva, într-o creatură confuză, care nu mai înțelege rolurile, care-i privește pe acești zei atotputernici devenind un fel de copii neajutorați. Și-atunci, mai ales dacă se întâmplă să-ți pierzi un părinte, începi să înțelegi că nu mai ești deloc copil. Semnele nu mai pot fi ignorate acum, sunt peste tot. Din fotografiile tinereții îți zâmbește altcineva, un chip îndepărtat pe care-l recunoști vag ca fiind al tău, dar pe care nu-l mai vezi dimineața în oglindă. De-acolo te privește un străin pe cale să îmbătrânească, și recunoașterea lucrului ăstuia îți produce fiori de spaimă. 

Și mai e ceva, un soi de nedreptate pe care-o resimți extrem de acut – nu e drept că ai ajuns deja aici, în acest punct în care privești în față și acolo nu mai vezi tinerețea. Nu e corect că azi ești tânăr și mâine nu mai ești, deși simți că ai mai putea trăi vreo treizeci de ani de tinerețe. De-abia te obișnuiseși cu ea, cu tinerețea asta care la început ți-a dat mari bătăi de cap, a fost aproape o povară la un moment dat, când a sosit și te-a scuturat de copilăria în care pluteai. De-abia ai înțeles cum să navighezi prin apele maturității, după nenumărate furtuni și pericole care au fost gata să te scufunde, să te înece, să te facă bucăți. Acum e, în sfârșit, ceva mai senin și vânt atât cât trebuie pentru o plutire lină, dar descoperi că nu prea mai ai forță să ții cârma și să ridici velele. Ești mereu într-un contratimp cu viața asta, de îndată ce te obișnuiești cu o fază, cu o vârstă, viața te aruncă într-alta, unde ești iarăși confuz și stingher și debusolat. Ajustezi mereu și, când în sfârșit ai terminat și-ți porți vârsta ca pe o haină confortabilă, te trezești că ai alta de probat, de ajustat și de îmbrăcat. 

Și-apoi sunt și cei care spun cu nonșalanță că age is just a number (nu le dați atenție, de obicei, sunt oameni fără prea mari responsabilități, aflați în plină criză a vârstei de mijloc, încercând să se autoconvingă). E doar un mod de-a nega realitatea, apărându-te de clișee, dar vârsta nu e deloc doar un număr, e un număr care se simte zilnic, o reamintire constantă a faptului că nu întinerim, ci ne îndreptăm într-o unică și implacabilă direcție. Poate reușim măcar o parte din drumul ăsta să-l facem în pași de dans. 

Foto: Cornel Brad

November 4, 2022

(27) Lacăte pentru iubire, 4 noiembrie 2022

Într-o după-amiază din primăvara asta, am ajuns la Sacre Coeur, unde m-a orbit, pur și simplu, strălucirea tonelor de metal agățate pe gardurile dimprejur de îndrăgostiți din toată lumea. Am petrecut minute în șir atingând suprafațele lucioase gravate cu inițiale și m-am întrebat câte dintre cuplurile care și-au lăsat promisiunea iubirii veșnice au rezistat până azi? Câte s-au despărțit între timp și câte s-ar (mai) întoarce pentru a și-o desface? 

Atât de mult vrem să credem în iubire, încât ne bucurăm că am reușit s-o ferecăm cu un lacăt, cu numele noastre, în chip de mesaj trimis pentru nu-se-știe-ce-zeu atotputernic care trebuie îmblânzit cu ofrande simbolice pentru a ne garanta că iubirea o să reziste. În alte vremuri, obișnuiam să credem în poțiuni și vrăji din același motiv – de frica pierderii acestui sentiment atât de prețios și de volatil (Cătălin Pavel are în “Arheologia iubirii” un întreg capitol savuros, dedicat diverselor poțiuni de dragoste din Egiptul Antic). Ne-au mai rămas doar câteva superstiții simpatice, poate mai mult cu valoare turistică, cu un dram de wishful-magical-thinking de care avem, într-un fel, mare nevoie. Pentru că dincolo de toate explicațiile despre dragoste al psihologilor și-ale specialiștilor în neuroștiințe (în care se amestecă hormonii, biochimia, tipul de personalitate, stilul de atașament, patternurile din copilărie și, în cheie evoluționistă, instinctul de reproducere), dragostea rămâne totuși ceva irațional și imposibil de explicat până la capăt. Poate că naiva încercare de-a îmblânzi destinul legând un lăcățel de-un pod sau de un gard e un gest poetic, doar repetarea lui prin imitație îl dezvrăjește, transformându-l într-un banal, dar înduioșător, ritual turistic. Poate că fiecare cuplu ar trebui să-și inventeze propriul ritual, propria vrajă /poțiune de dragoste, propriul gest poetic care să-i asigure nemurirea.  

Recent, am fost întrebată ce ingrediente aș pune într-un elixir al iubirii. Îmi place ideea de vrajă care să lege suflete îndrăgostite, dar nu cred să existe rețetă universală când vine vorba despre cupluri; poțiunile amoroase ar trebui personalizate pentru fiecare pereche în parte, iar îndrăgostiții ar putea să-și caute și să-și găsească singuri ingredientele. Să scormonească prin începuturile poveștii lor de dragoste, după pasiunea pură, dar să nu ocolească nici tensiunile, certurile, chiar despărțirile, să arunce în creuzetul magic toate aceste frânturi dulci sau amare și să le lase să fiarbă îndelung, rostind descântecul potrivit, care nu există în vreo carte de vrăji, ci trebuie inventat cuvânt cu cuvânt. La început nu va ieși nimic, încercarea va eșua lamentabil sau, ca-ntr-o farsă shakespeariană, va produce efecte imprevizibile, amuzante, chiar dramatice. Blame it on the witch, vor spune îndrăgostiții enervați, și vor da fuga spre destinații turistice unde vor lega lăcățele de garduri în locuri considerate embleme ale romantismului, vor arunca monede în fontane celebre, vor încerca ritualuri despre care au citit că garantează dragostea eternă, dar pentru cele mai multe cupluri totul se va dovedi a fi în zadar. Doar câteva perechi se vor întoarce la inventarea unui elixir personal și vor încerca, din nou și din nou, să găsească ingredientele și cuvintele potrivite, până când vraja va funcționa și acel pentru totdeauna mult-visat nu va mai avea nevoie de niciun lacăt.

facebook_icon_40
twitter_icon_40
instagram_icon_40

adina.rosetti@gmail.com
© 2022 - Adina Rosetti