M-am gândit deseori că singurul lucru care o să rămână în urma mea vor fi cuvintele. O “samă de cuvinte” pierdute printre alte miliarde care se scriu în fiecare clipă în toate colțurile lumii. Ce vor mai însemna cuvintele astea peste 10 sau 50 de ani? (mai departe de-atât mi-e imposibil să mă gândesc) Așa cum Gheorghi Gospodinov se întreabă în “Un roman natural” cât cântăresc cuvintele și dacă au sex, eu aș vrea să știu, cu mai puțină ambiție creativă, doar câte milioane de cuvinte s-au adunat până acum. Unde se duc cuvintele când se duc, ce se întâmplă cu cele care n-au trăit decât o scurtă vreme, preț de o postare pe Facebook sau, iată, de un articol de vineri dimineața. Ar trebui să fie depuse undeva, într-o capsulă a timpului pentru mai târziu, sau măcar contorizate, astfel încât, la final, să se poată afirma cu siguranță numărul total de cuvinte scrise pe parcursul vieții. Nu contează dacă acest om a fost sau nu fericit, dacă va ajunge în rai sau iad – nu știm, însă un lucru e sigur: a scris toate aceste milioane de cuvinte.

Dacă nu sunt puse în formă de cuvinte (iarăși cuvinte!) și scrise undeva, gândurile dispar fără urmă. Ar fi frumos să rămână în urma noastră măcar ca material de studiu, să fie și ele numărate, arhivate frumos, categorisite și expuse în muzee speciale, priviți ce gânduri a avut acest cetățean, n-a făcut el mare lucru la viața lui, nu a clădit o casă, n-a făcut un copil care să-i ducă numele mai departe (realizarea supremă pentru mulți), n-a sădit nici măcar un pom, contribuind la salvarea planetei, la drept vorbind nu prea a rămas nimic vizibil, material, dar gândurile!, uitați-vă ce gânduri mărețe a lăsat în urmă! Același Gheorghi Gospodinov spunea, în același "Roman natural", că părinții se interesează când copilul a început să meargă sau să vorbească, dar cel mai important moment e, de fapt, când a început să gândească. Mai ții minte care a fost primul tău gând? Mi-ar plăcea să știu exact momentul și cum s-a format; poate că doar primul și ultimul gând ar merita să rămână cumva spre păstrare, toate celelalte sunt o materie nesfârșită, invizibilă, cu care viața ne umple mintea în timp ce pur și simplu se desfășoară.

Când o relație se sfârșește rămâne în urmă, de regulă, măcar o inimă frântă. Rămân lucruri de împărțit și lucruri nespuse, care se transformă tot în gânduri și, în cele din urmă, în noi cuvinte. Mi-au plăcut la nebunie acele expoziții de obiecte rămase în urma despărțirilor de tot felul (Museum of Broken Relashionships & co), tocmai pentru că valorifică aceste resturi, care altfel ar rămâne pe nedrept neștiute. Vizitând o astfel de expoziție îți dai seama că despărțirile capătă sens, te gândești că poate a meritat suferința inclusă (istorisirile care însoțesc obiectele pot fi auto-ironice, dar niciodată nu sunt vesele) de vreme ce în urmă a rămas o poveste atât de palpabilă, atât de reală tocmai prin faptul că a putut fi încapsulată într-un obiect pe care l-ai putea chiar atinge – dacă regulile galeriilor de artă ar permite atingerea exponatelor. Intrați, vă rog, priviți și atingeți această conservă de pateu de porc, această mănușă de dantelă, această scrumieră încă murdară de scrum, asta-i tot ce-a rămas în urmă dintr-o preafrumoasă poveste de dragoste.

Dar poate că dintre toate astea ce contează cu adevărat, ce rămâne mai departe sunt urmele pe care le lași în alții, în cei cu care te-ai intersectat de-a lungul vieții; o rețea fără sfârșit de amprente invizibile, inextricabile, ne unește pe toți: cei care nu mai sunt și cei care sunt(em). 

Foto sus: Cornel Brad