October 28, 2022

(26) Vreau o schimbare! 28 octombrie 2022

Trebuie să te schimbi, nici nu mai știu de câte ori am auzit acest imperativ nesuferit! Apare imediat ce se ivește o problemă care-și cere rezolvarea, iar rezolvarea – se știe – pornește mai ales din interior. Pentru că nu-i poți cere vieții să-ți ofere altceva, ți-ai tras deja cărțile și-acum e datoria ta să le joci cât poți mai bine și pentru asta “se cer” anumite calități, iar pentru a le dobândi, trebuie mai întâi să te schimbi: din leneș să devii harnic, din dezordonat-ordonat, din încăpățânat – ceva mai flexibil, și tot așa, pe ici, pe colo, prin punctele esențiale. Dar cum? Oare dacă ar fi atât de simplu, nu ne-am putea schimba cu toții pur și simplu, cu unii mai buni?  

Schimbarea începe cu tine – iată o altă mantra bine-intenționată, care sfârșește de obicei prin a avea efectul invers, de învinovățire, în loc de “motivare”. Ah, ce simple ar fi lucrurile dacă aș putea să mă schimb în direcția dorită, doar că nu știu cum, ce naiba o fi în neregulă cu mine de nu pot să fiu schimbarea pe care vreau să o văd în lume (zice-se că Gandhi ar fi rostit această vorbă mare, fără să fi avut habar că, peste niște ani, va fi transformat în “memă” rostogolită peste tot pe internet pentru a ilustra situații dintre cele mai diverse).

Adevărul e că n-o să se schimbe niciodată–  așa sună verdictul grupului-suport de prietene, când una dintre ele e nemulțumită de felul în care decurge relația cu partenerul. Pare un adevăr universal valabil, dovedit de nenumărate ori și imposibil de combătut, doar până la momentul următoarei împăcări între îndrăgostiți, când toată lumea cade de acord, plină de un optimism incurabil, că toți oamenii se mai schimbă, nu-i așa?! 

Experiența asta m-a schimbat complet – o frază aproape clișeu care se spune, în general, după o situație excepțională, trăită la maximă intensitate, fie apropierea de moarte, o iubire zbuciumată sau o călătorie (cu potențial de încadrare în categoria “inițiatică”). Sunt un alt om acum, declamă proaspătul iluminat, scăldându-se în entuziasmul noilor descoperiri care-i pun viața într-o cu totul altă perspectivă, îndrăgostit iremediabil de noul său "eu", cel schimbat.

Corpul nostru se schimbă încontinuu, indiferent de dorința sau voința noastră. Deși e frumos să credem că la fiecare șapte ani ne-am reînnoi cu totul celulele (cu sensul de regenerare), totuși adevărul științific e că numai o parte dintre ele se schimbă, unele la câteva zile, altele la peste 10-15 ani. Iar altele – niciodată. Oricât ne-am dori, creierul nostru nu se poate schimba în sens material, așa că nu ne rămâne decât să ne luptăm cu căile neuronale și toate lucrurile fascinante și abstracte care se formează înăuntru și ne fac să fim cine suntem. Amintiri, senzații, percepții, visuri… dacă am avea o putere specială prin care să operăm schimbarea mult-visată la nivelul ăsta, ca un maestru păpușar care manevrează toate sforile, atunci cea exterioară ar deveni floare la ureche. 

Mă gândesc uneori la cea care eram acum 15 sau 25 de ani și nu mă recunosc. Au fost perioade în viața mea în care am senzația că o altă persoană, una complet străină, locuia acest corp și-l purta prin lume. Sunt convinsă că m-am schimbat cu adevărat de-atunci. Alteori, mă gândesc la cea care eram acum 10 sau chiar 40 de ani și mă identific complet cu cine eram atunci, mi-e atât de clar că am rămas cu adevărat aceeași. Pentru că, deși n-o să ne schimbăm cu adevărat niciodată, totuși oamenii se mai schimbă, nu-i așa? 

Sursă imagine "People change"

October 21, 2022

(25) Complexul foii albe, 21 octombrie 2022

Dacă o să rămân fără idei?, mă gândesc de fiecare dată când termin câte o carte sau un articol sau chiar unul dintre aceste texte săptămânale. Brusc, bucuria finalizării unui text e umbrită de teama că va fi și ultimul, că am ajuns la fundul rezervorului, că am folosit și ultimul strop pe care-l mai aveam strâns, ultima fărâmă de inspirație. La cursurile de scriere creativă pentru copii fix cu asta începem – atelierul despre inspirație are, de obicei, cel mai mare succes. “Povești se pot scrie despre orice” e concluzia (fericită) la care ajungem împreună, după mai multe întâlniri în care ne amuzăm intervievând scaunul cu numărul 9 de la Ateneu sau ne imaginăm aventurile unei banane uitate în ghiozdan. 
Câteva zile mai târziu, eu mă aflu tot în fața foii albe întrebându-mă ce mai găsesc de data asta. Desigur, în jur e plin de subiecte, realitatea bate de cele mai multe ori ficțiunea, oferind material pentru sute de romane, articole, texte, poeme, dar nu găsesc sensul de a scrie despre ceva, decât dacă e pescuit cu greu din “abisul minții mele”, cum spune Elena Ferrante în introducerea cărții ei, “Invențiile ocazionale”. Și uneori, abisul ăsta se încăpățânează să rămână tăcut. O masă opacă, întunecată, din care nu iese la suprafață nimic, deși o sondez cu speranță și, uneori, chiar cu oarecare înverșunare. 

Mijlocul e cel mai greu în orice proiect. Când ajungi la jumătatea oricărui drum și entuziasmul începutului a scăzut. Lucrurile s-au așezat pe un oarecare făgaș, dar nu-ți mai provoacă emoții. Ai vrea să vină sfârșitul mai repede, să te vezi ajuns la final, dar mai e atââât de mult și simți că nu mai ai energie. Te-ai putea întoarce, însă tot efortul de până acum ar fi în zadar, așa că nu ai încotro decât să mergi mai departe. Așa simt și eu acum, la jumătatea acestui mic proiect auto-impus. Încă de când l-am început, mi-a dat târcoale teama asta: și dacă într-o săptămână pur și simplu nu o să am chef să scriu? Dacă o să epuizez toate ideile, toate temele despre care aș avea ceva de spus? Dacă din abisul minții mele n-o să mai iasă nimic, iar foaia din față va rămâne albă pentru totdeauna?Și tot atunci drăcușorul scriitorilor fără inspirație mi-a șoptit ideea salvatoare: o să scrii fix despre asta, despre cum nu știi despre ce să scrii, despre ce simți când nu ai nimic de scris, despre teama de a rămâne fără idei. Într-o buclă fără sfârșit, vei înșira vorbe pentru a umple golul, îți vei forța norocul, transformând lipsa de inspirație în însăși Inspirația, cu riscul de a plictisi puținii cititori pe care-i ai, și-apoi, pentru a-ți liniști conștiința, vei scoate asul din mânecă, pretinzând că asta-i doar o chichiță postmodernă, o joacă auto-ironică, un număr de prestidigitator care a rămas fără instrumentar și-ncearcă, singur pe scenă, să convingă publicul că el e chiar priceput și poate capta atenția, deși nu scoate niciun iepuraș și niciun buchet de flori (fie și artificiale) din jobenul magic, iar publicul îl urmărește, pentru că bietul de el face eforturi să fie convingător. 

Chiar magicianul în pană de magie ar putea să povestească asta, cum se simte el când nu-i mai ies trucurile, cum îi e teamă c-o să-și piardă abilitățile, iar publicul, care venise la început cu speranța de-a urmări niște numere spectaculoase, o să rămână totuși să-l asculte, pentru că tot au fost plătite biletele, așteptând până-n ultima clipă să vadă măcar un truc reușit, măcar o carte de joc apărută din reverul hainei, o monedă scoasă din păr, orice – așa cum și cititorii mei așteaptă ca până la finalul textului să răsară o poveste sau măcar o idee, ceva cu care să rămână când închid tab-ul, să nu le pară rău că au irosit 10 minute din viață citind un text despre, practic, nimic, dar mă tem că that’s all, folks!

Magicianul se înclină și mulțumește publicului care, orișicât, dacă tot a venit, măcar aplaudă din obligație, așa cum și eu voi primi niște like-uri la acest text care, iată, se apropie de final, fără să ajungă însă la vreun Final, la vreo concluzie, fără o frază memorabilă care să poată fi apoi citată, eventual “memată”, singurul câștig al acestui demers fiind că magicianul și-a înfruntat teama, a ieșit și-n seara aceasta în fața publicului, a rămas pe scenă, unde a improvizat și el cum a putut, am umplut măcar o pagină care se încăpățâna să rămână complet albă, am sondat încă o dată abisul, aplauze, vă rog!

Foto: freepik

October 14, 2022

(24) În apărarea introvertiților, 14 octombrie 2022

Foarte mult timp am crezut că e ceva în neregulă cu mine. “Așa e ea, mai timidă”, spuneau părinții în diverse situații sociale când se presupunea că ar fi trebuit să vorbesc cu oamenii. M-am obișnuit să cred că am ceva, un defect ale cărui consecințe le-am simțit mai apoi, de nenumărate ori, în viața de adult, când interacțiunile cu ceilalți deveneau de multe ori obositoare sau chiar de evitat. Am crezut cu tărie fie că “va trece cu vârsta”, fie că “trebuie să fac ceva în privința asta – pentru că, dacă ceva-i greșit, trebuie reparat, nu-i așa? De abia când am început să citesc psihologie și-am dat de teoria lui Jung s-a făcut un pic de lumină: dar dacă, de fapt, nu e nimic în neregulă cu mine, sunt doar o introvertită tipică, la fel ca probabil jumătate din populația acestei planete, cu nimic mai prejos decât cealaltă jumătate, încadrată în tipul de personalitate opus. Sau poate doar complementar. 

Trăim într-o lume care valorizează excesiv personalitățile extrovertite, în lumina a ceea ce înțelegem prin succes: strălucire, prezență (uneori zgomotoasă), vizibilitate. Să te exprimi public, să socializezi cât mai mult, să ai inițiative, să conduci. Iar dacă nu stăpânești aceste abilități, există cărți și cursuri care promit să te învețe cum să atingi mai repede starea de grație în care (se presupune că) trăiesc norocoșii extrovertiți. În vreme ce ceilalți, mai puțin norocoșii introvertiți, sunt considerați cumva mai ciudați. Neadaptați. Problematici. Diferiți. Judecați greșit. Preferința lor pentru lumea interioară, de multe ori extrem de bogată, stângăcia aparentă de-a comunica cu oricine, oricând, sunt interpretate în cel mai bun caz ca răceală, în cel mai rău caz ca impolitețe sau chiar aroganță. Așa că noi, introvertiții, trebuie să facem eforturi constante de adaptare, încercări nesfârșite de “ieșire din cochilie”, să urmăm sfaturile binevoitoare pe care le primim în nenumărate ocazii, dar fii și tu mai deschis(ă), ce naiba, ah, aceste cuvinte pe care le auzim întotdeauna după ce tocmai ne-am întors de la vreo adunare unde am fost nevoiți să socializăm ore întregi cu persoane necunoscute, eclipsați de energia debordantă și deschiderea atât de firească a extrovertiților care fură mereu scena! 

De multe ori i-am invidiat profund și sincer. M-am întrebat cum e să vină totul atât de natural, această conectare cu lumea exterioară, această ușurință de-a vorbi cu ceilalți, cu oricine, această abilitate (pe care încă o găsesc incredibilă) de-a face small talk cu orice ocazie, care să te mai și încarce la finalul zilei, în loc de-a te slei de puteri, cum se întâmplă în cazul introvertiților. Oare pentru ei, acești “exteriorizați” înnăscuți nu există cărți și articole despre cum să fii mai reținut, despre cum să mai intri din când în când în cochilie? 10 sfaturi despre cum să taci cu succes la o petrecere. The extrovert’s guide to… nu există, am verificat! În schimb, Google se întrece să-ți ofere nenumărate introvert’s guide pentru, practic, orice – de la viața amoroasă până la cea politică. Pentru că ei, extrovertiții, nu-i așa?, n-au nevoie de niciun ghid, lumea e pur și simplu terenul lor de joacă. Exagerez, de dragul argumentării, desigur, dar nici măcar nu e vina lor. E doar o formă extrem de subtilă de segregare. 

Vestea bună e că, de fapt, cei mai mulți dintre noi sunt, în proporții variabile, ambiverți. Și că pendulăm între aceste proporții pe parcursul vieții, în diferite perioade. Deci să nu vă mirați dacă data viitoare când mă vedeți la o petrecere voi fi de-a dreptul incendiară. După cum e la fel de posibil să nu vorbesc cu nimeni… Și nu e nimic în neregulă cu niciuna dintre variante!

Foto sus: Cornel Brad

October 7, 2022

(23) Blowing in the wind, 7 octombrie 2022

Cred că pe o bandă de magnetofon am auzit pentru prima dată Bob Dylan. Aveam șapte sau opt ani, era o toamnă târzie optzecistă și, deci, friguroasă, eram în sufrageria noastră cu canapea gri și bibliotecă furniruită cu cireș, când tata a hotărât că e vremea să mă inițieze într-ale muzicii. Magnetofonul, pe care-l avea din vremea studenției, era un aparat masiv pe care-l priveam fascinată, fără să înțeleg prin ce miracol e capabil să reverse sunete adevărate din carcasa cenușie, prin învârtirea unor benzi. E posibil să fi ascultat atunci mai multe melodii, chiar ale mai multor trupe, poate chiar Led Zeppelin?, dar cumva atenția mea s-a lipit iremediabil de Blowin’ in the wind. Poate și pentru că tata o fredona pătruns de emotie, poate si pentru ca a început să-mi traducă versurile, care nu semănau cu nimic din ce auzisem până atunci, poate pentru că s-a produs o breșă-n timp, și dintr-un tătic serios a devenit din nou un student cu alură rebelă de hippiot (atât de hippiot cât putea fi cineva în România anilor 70…), cu plete și chitară, cu zbucium interior și neliniști metafizice, îndrăgostit în secret de cea mai frumoasă colegă de facultate. Deodată, din cenușiul vieții noastre, în care zilele începeau mereu la fel, cu cântece patriotice la radio la prima oră a dimineții și doar zece minute de desene animate bulgărești seara, vocea și chitara lui Bob Dylan mi-au deschis o altă lume, una mai mare și complet diferită, aflată undeva departe, dar tangibilă prin faptul că sunetele ei puteau traversa spațiul și timpul, ajungând la noi. 

Cu câțiva ani înainte – eram încă la grădiniță – printr-un noroc incredibil, tata a plecat într-o delegație în Statele Unite, la New York și Los Angeles, unde a vizitat Disneylandul. Îmi adusese pe peste ocean un Donald Duck din plastic (o jucărie păstrată cu sfințenie ani în șir), dar și toate mini-ustensilele de unică folosință primite în timpul cursei transatlantice: tacâmuri, cănuță pentru cafea, șervețele umede, chiar și o pungă ciudată, din hârtie cu plastic interior, a cărei utilitate nu o înțelegeam. Am folosit multă vreme la joaca cu păpuși aceste obiecte care dovedeau existența unei alte lumi. Tata mi-a povestit (îmi amintesc perfect momentul, se lăsase seara peste blocul nostru, stăteam în camera luminată doar de o veioză slabă care arunca umbre pe pereți) că în lumea asta îndepărtată de peste ocean există o doamnă uriașă cu o făclie în mână și numele ei este Libertate. Pentru mine, libertatea însemna două lucruri: Pepsi și banane. Da, mi-a confirmat tata, în America puteai găsi oriunde Pepsi și banane. Asta mi-a explodat, pur și simplu, mintea! Și la un moment dat, a continuat el, nefiind convins că momentul ăsta va veni în timpul vieții lui, dar fiind sigur că se va întâmpla în timpul vieții mele, Libertatea va ajunge și în țara noastră. Am înțeles imediat că, dacă Libertatea are gust de banane și Pepsi, atunci sigur are și sunet de Bob Dylan. E ceva care plutește în aer și-ntr-o bună zi vântul o va sufla și-o va împinge spre noi. Aproape am simțit adierea în seara aceea, în timp ce priveam înserarea fremătând afară, în jurul blocului.

Tot tata mi-a făcut cunoștință cu literatura “pentru oameni mari”. În clasele primare, citisem cam tot ce se putea încadra la categoria “copii” din biblioteca noastră; epuizasem colecția Jules Vernes și nici nu prea mă mai atrăgea genul… În ciuda opiniei mamei (“dar e prea mică, Virgil!”), am primit pe noptieră un volum de nuvele de Mircea Eliade. Tata mi-a recomandat să încep cu cea mai scurtă, nefiind sigur că aș putea să înțeleg ceva mai lung și complicat. “Un om mare” este scurta poveste a unui tip absolut banal care deodată, în mod inexplicabil, începe să crească și nu se mai oprește, până când e nevoit să-și abandoneze viața lui normală. Nuvela se termină cu un final deschis, care m-a lăsat curioasă, un pic confuză, și cu o dorință vorace să continui să citesc, așa că am terminat în câteva zile volumul de povestiri și-apoi m-am aruncat, în ciuda protestelor, în “Maitreyi” și “Nuntă în cer” (erau în același volum tipărit pe o hârtie atât de reciclată încât de-abia se puteau citi). O altă poartă se deschisese. 

Au fost și-alte porți, unele nu s-au deschis niciodată, altele s-au închis definitiv, în cele din urmă totul se va risipi în vânt, dar deocamdată tata sărbătorește 70 de ani prin această lume fascinantă și tulburătoare, în care împărțim muzică, povești și amintiri, așa că La mulți ani, tata, a.k.a Babu, să te bucuri de toate cele de pe-aici!

Foto: Cornel Brad

September 30, 2022

(22) Precum și noi iertăm greșiților noștri, 29 septembrie 2022

Mai greu decât să spui “te iubesc”, decât să-ți învingi frica de avion, decât să te arunci cu capul înainte într-un nou proiect, într-o nouă relație, mai greu decât să înveți să înoți sau să urci un munte e să spui “iartă-mă”. Cuvântul ăsta conține în spate o luptă întreagă, un zbucium interior din care ieși, de obicei, mai mult decât șifonat, poate chiar devastat, la capătul puterilor, când singura salvare posibilă e iertarea celuilalt. E un fel de mântuire, aproape în sens religios, necesară pentru a te elibera și a merge mai departe, dar la care se-ajunge incredibil de greu. 

Încerc să-mi amintesc când am spus prima oară “iartă-mă”… E foarte posibil să se fi întâmplat asta cu mama. Eram destul de greu de strunit când eram mică, iar mama era blândețea întruchipată (la un moment dat, pe la 30 de ani, am avut revelația că deja sunt de vârsta mamei mele când eram eu mică și mi s-a părut cu adevărat imposibil, imposibil ca ea să fi fost atât de copilă când avea vârsta mea!). Vorbeam prostii, făceam mofturi după mofturi la masă, aveam mici accese de încăpățânare și furie, în cele din urmă reușeam să o aduc în pragul disperării; atunci începea și ea să țipe la mine, iar eu să plâng, și de-abia la final, după ce amândouă eram epuizate de tot zbuciumul ăsta emoțional, veneau regretele de-o intensitate insuportabilă și-mi ceream iertare din tot sufletul, de parcă viața mea depinde de asta. Iertarea mamei mi se părea singurul lucru care are sens pe lume, iar îmbrățișarea ei liniștitoare, obrajii noștri lipiți, plini de lacrimi, capul meu sprijinit pe umărul ei, aspirându-i cu nesaț mirosul, compuneau singurul paradis posibil. Habar n-am ce urme or fi lăsat momentele astea în mine, în viața mea de adult, dar mi-e clar că atunci am învățat cumva puterea miraculoasă, tămăduitoare, a iertării totale. 

Foto: Cornel Brad

Și totuși, e îngrozitor de greu să-ți ceri și să acorzi, la rândul tău, iertare. Sunt atâtea relații și familiii sfâșiate, prietenii distruse, dureri și resentimente îngropate, doar pentru că aceste simple cuvinte nu reușesc să fie spuse. De ce e atât de greu? Ce resort interior al rezistenței, ce formă de autoprotecție se activează atât de impenetrabil, încât să te afli în fața omului pe care l-ai rănit și să nu-i poți spune “cuvântul magic”? 
Țin minte certurile și îmbrâncelile copiilor de la locul de joacă, furia lor primară dezlănțuită când “celălalt” le smulge jucăria din mâini, ghionturile date în disperarea de a-și recupera mașinuța sau găletușa, și-apoi momentul împăcării forțate, la intervenția părinților, care-i aduc pe împricinații înlăcrimați față-n față, împingându-i să-și ceară iertare unul altuia și-apoi să se împace, pentru a continua joaca. Refuzul lor sincer, neînțelegând “da' de ce să-mi cer iertare dacă el a început, el mi-a luat jucăria”, și-apoi scuzele moșmondite în silă, la insistențele părinților de pe margine. Poate că de-acolo vine această rezistență, această neputință ulterioară de-a face un pas către celălalt, de-a cere iertare și de-a o acorda, la schimb, pentru că de obicei la locul de joacă greșim cu toții. 

Să ridice mâna cine n-a smuls vreodată mașinuța altuia la groapa cu nisip, cine nu și-a împins înadins colegul de bancă, cine n-a făcut vreodată țăndări inima cuiva! Acum, că părinții noștri nu mai sunt în preajmă să ne împingă de la spate, și am devenit incredibil de adulți (am depășit chiar vârsta lor de când eram noi mici!), am putea să facem din când în când exercițiul de-a spune cuvântul ăla magic atât de greu de rostit. Iartă-mă. Te-am iertat. 

September 23, 2022

(21) Armura frumuseții, 23 septembrie 2022

Când am scris textul despre obsesia celei mai bune versiuni (care mai nou îi vizează și pe copii), voiam să continui cu felul în care conceptul intens propovăduit de auto-depășire continuă începe să se extindă și la învelișul exterior. La corp. Prin adolescență începi să conștientizezi nu doar cum arăți, ci mai ales cum ar trebui să arăți și ce se așteaptă de la tine să faci cu corpul tău – un continuu și divers proces de îmbunătățire care nu se termină niciodată, căci standardul crește și urcă din ce în ce mai mult, cu cât ai pornit mai devreme. 

Aveam vreo șapte-opt ani când, așezată pe colacul închis al toaletei apartamentului nostru înfrigurat ca toate apartamentele anilor '80, o priveam pe mama în timp ce se machia pentru o ieșire de seară. În lumina chioară a becului de deasupra oglinzii din baie, chipul ei strălucea ca acoperit cu o pulbere fină, stelară. Priveam fascinată ritualul aplicării rimelului pe gene, al întinderii rujului sidefat pe buze, al pudrării obrajilor. Și visam să vină mai repede vremea când voi putea să fac și eu toate aceste operațiuni încărcate de mister și magie. 
Aveam peste patruzeci când, tot în baia aceluiași apartament de bloc, le-am privit cu egală fascinație pe prietenele de treisprezece ani ale fiicei mele desfăcându-și trusele imense de machiaj, care ar fi putut rivaliza oricând cu cele unui make-up artist profesionist. Palete cu zeci de nuanțe de farduri, clestișori de diferite mărimi pentru întors genele, un arsenal întreg de pensule și pensulițe, glossuri într-o infinitate (exagerez, dar nu prea) de nuanțe. Și mai ales o dexteritate incredibilă, rezultată în urma multor ore petrecute urmărind tutoriale pe internet. Mi-a fost oarecum jenă să-mi scot și eu trusa de cosmetice, de zece ori mai mică decât a adolescentelor, iar când mi s-a solicitat o anume ustensilă, am recunoscut că nu dețin așa ceva. În următorii ani, am aflat că vârsta la care începe obsesia perfecționării corpului a scăzut și mai mult: pe la 10 ani, multe fetițe încep să ceară drept cadou măști pentru ten și servicii cosmetice, simțind probabil, mai mult decât mimeticul vreau-să-fiu-ca-mami, o presiune exterioară pe care învață s-o internalizeze foarte repede. E o presiune susurată deloc discret de “cântecul de sirenă” al campaniilor de marketing, care în scurt timp va deveni o voce interioară de neoprit.

Cam pe la șaișpe ani, nu mai concepeam să ies din casă fără machiaj complet și tocuri de minimum 10 centimetri. Era o armură în lipsa căreia mi-era greu să înfrunt lumea exterioară, o persona fără de care nu mă simțeam în siguranță. Gândul de a merge la liceu sau la vreo întâlnire cu prietenii fără această mască (pe care învățasem totuși să o construiesc în timp record) îmi provoca o anxietate greu de îndurat. Probabil că am scăpat de obsesia asta de-abia după ce am născut, și timpul a devenit un elastic de care trăgeam la nesfârșit, iar în oboseala și nesomnul primelor luni de după naștere până și ideea de a purta machiaj sau tocuri a dispărut complet. Cea mai bună variantă a unei proaspete mame e aia în care doarme, nu cea cu machiajul perfect. 

În anii în care am lucrat în presa glossy, mi-au trecut prin fața ochilor sute de pagini cu produse cosmetice, idei de machiaj, proceduri de înfrumusețare și “rutine de beauty”, în jargon specific; fără vreo exagerare, revistele pentru femei s-au transformat în niște cataloage de publicitate (mai mult sau mai puțin mascată) pentru astfel de produse, pe care tu, cititoarea (a se citi consumatoarea), simți și crezi că trebuie neapărat să le ai. M-am surprins gândindu-mă de multe ori, în timp ce parcurgeam atentă paginile pentru BT, că viața mea nu e completă fără toate acele creme care promit estomparea ridurilor, dispariția vergeturilor, fără rujurile în cele mai sexy nuanțe, blush-urile care te fac să pari “sărutată de soare”, tratamentele miraculoase pentru unghii, serumurile care dau luciu părului, pudrele matifiante și rimelurile cu efect volumetric. Ah, dacă le-aș avea pe toate, dacă mi-aș putea sculpta corpul cu procedurile și aparatele despre care citeam pagini întregi de prezentări, dacă mi-aș perfecționa chipul cu sutele de produse cosmetice care sclipeau în poze, revărsând artistic sclipici și culoare, atunci, abia atunci aș deveni într-adevăr cea mai bună versiune a mea! 

Vara asta mi-am petrecut-o mai mult pe coclauri, cu doar trei-patru rochii din in și două perechi de sandale în bagaj și complet fără machiaj. În zece zile la mare nu m-am pieptănat nici o singură dată. Aproape singurul (și cel mai intens folosit) produs cosmetic a fost crema de protecție solară. M-am simțit probabil cea mai fericită din viața mea. Aș fi vrut să-mi fac un selfie și să-l trimit înapoi în timp, adolescentei de șaișpe ani care nu ieșea din casă fără make-up complet și tocuri de min 10 centrimetri. Sunt curioasă ce-ar fi avut de spus… 

Foto: Cornel Brad

September 16, 2022

(20) În căutarea prezentului pierdut, 16 septembrie 2022

În trilogia pentru adolescenți la care lucrez de mai bine de șapte ani există un personaj numit Akum. E un copil care s-a născut cu însușirea de-a trăi doar în prezent, în prezentul imediat; el poate simți doar clipa, acest “acum” efemer care se risipește de îndată ce e rostit, prefăcându-se în amintire. Doar ca Akum nu poate păstra nicio amintire. E incapabil să perceapă trecutul și, în egală măsură, viitorul. El trăiește numai și numai în prezent, iar cei din jurul lui cred că asta e fie o binecuvântare, fie un blestem, o adevărată dizabilitate. Cred că ideea acestui personaj mi-a venit auzind extrem de des, în discursul public, dar și în conversațiile private, această nouă mantra existențială a “trăitului în prezent”. Te lași puțin furat de amintiri sau îți faci griji/speranțe cu privire la viitor? Imediat se găsește cineva binevoitor care să-ți reamintească importanța trăirii în prezent, sfătuindu-te, mai discret sau mai imperativ, să faci bine să lași la o parte celelalte dimensiuni temporale, care nu fac decât să te distragă de la singurul adevăr de care putem fi siguri – clipa prezentă. Problema cu Akum este că, lipsit de trecut și viitor, nu-și poate găsi locul și nici identitatea. E prizonierul unei clipe eterne de care, da, se bucură din tot sufletul. Dar nu poate experimenta alte lucruri, nu poate fi complet, și nici măcar funcțional, până când nu începe să simtă și trecutul și viitorul, să-și construiască amintiri și planuri pentru zilele ce vor urma. 

Am o relație ambiguă cu timpul și tot sper, cu fiecare an ce trece, că e în curs de clarificare; de fapt, devine din ce în ce mai complicată și plină de nuanțe. E o linie fină între a te bucura de clipa prezentă și inconștiență, la fel de fină ca cea între a-ți valoriza trecutul și-a te lăsa prins în plasa nesfârșită a amintirilor. Oricum, am devenit aproape alergică la îndemnul nediferențiat de-a trăi în prezent, cred că e o mantra destul de egoistă, rezervată mai ales celor care au privilegiul de a avea un prezent frumos, lipsit de griji și de prea multe responsabilități. Căci e ușor să trăiești în prezent când ești în vacanță, cu un cocktail pe malul mării, admirând asfințitul, alături de persoana iubită, într-un moment de grație, ah, ce frumos poate fi prezentul! și cât de bine e să trăiești în el, doar în el, dar cum se simte acest prezent când devine de nesuportat, când te înghite cu totul și te lasă fără suflare, când ești bolnav, copleșit de treburi sau abandonat? Poate că ar fi bine să nu rostogolim mai departe, sub formă de sfat nesolicitat, acest îndemn al trăitului în prezent, dacă nu știm cum arată prezentul celuilalt.

Mi-a devenit tare drag acest personaj al meu, Akum, un copil complet aerian și imun la celelalte două dimensiuni ale timpului care nouă, în “Lumea Oamenilor”, ne dau cam multe bătăi de cap. De fapt, nu timpul e cel care ne dă bătăi de cap, nu Doamna Ieri, nici Domnișoara Mâine, ci poveștile pe care ni le tot spunem, regretele și nostalgiile cu care însoțim trecutul, grijile și anxietățile în care învelim viitorul. Dar până nu trece prin toate astea, Akum e doar blocat într-o buclă, suspendat în prezentul imediat care rulează la nesfârșit. M-am tot gândit cum se va încheia povestea lui… Dar cum personajele au obiceiul să-și aleagă singure drumul, mai am de așteptat și eu până voi afla. Îi doresc să-și găsească echilibrul între cele trei dimensiuni ale timpului, să umple multe borcane cu amintiri și să primească o mulțime de baloane de săpun cu întâmplări pentru viitor. Și uneori, doar uneori, să-i fie prezentul atât de bun încât să stea puțin timpul în loc, într-o clipă eternă – nu știu ce alt happy-end aș putea imagina… 

Foto: Cornel Brad

September 9, 2022

(19) Viața de noapte, 9 septembrie 2022

Se făcea că scriam o carte și eram la masă cu personajele: doi bărbați și o femeie, între două vârste. Personajele erau cam nemulțumite de felul în care decurgeau lucrurile în carte și mă chemaseră să discutăm problemele. Unul dintre bărbați m-a avertizat că l-am pus într-o scenă cam kitsch, avea și sugestii de îmbunătățire, celălalt era de părere că atmosfera cărții e prea “dickensiană”, ceea ce e complet demodat, în timp ce personajul feminin ridica o singură problemă: eu chiar nu am observat că s-a împrimăvărat și pe ei i-am lăsat tot cu hainele alea negre, mohorâte, de iarnă? Mi-am cerut scuze rapid și, cu un gest de Mary Poppins care mută lucrurile prin casă, le-am schimbat hainele cu unele mai vesele & lejere, apoi le-am promis că la vară îi “înveșmântez” (chiar așa m-am exprimat) în alb. Chestia asta i-a bucurat foarte mult și-au zis că așa mai merge, sunt om de înțeles, deci or să ma ajute și ei de-acu’ încolo să meargă cartea strună! Păcat că, după ce m-am trezit, am uitat total subiectul, mare păcat...

Am visat mult, intens, colorat, încă din copilărie. Nu m-am gândit, până acum vreo doi ani, să notez undeva poveștile pe care le-a tot inventat subconștientul meu, așa că ani întregi de visat s-au dus pe Apa Sâmbetei și n-au rămas decât câteva fragmente care au avut importanța lor la momentul respectiv. Vise ca niște filme, extraordinar de epice, cu detalii vivide, pe care nu le urmăresc pasiv, ci le trăiesc într-o imersiune totală. Poate că sunt mai prezentă în corp și în suflet în timpul somnului de cât în multe momente de trezie, când, de obicei, am mintea împrăștiată în mai multe direcții, în timp ce fac cu totul altceva. În vis nu te gândești niciodată că ai de plătit o factură în timp ce zbori sau că au mai rămas trei mailuri de bifat, în timp ce pătrunzi într-o casă ciudată care seamănă cu casa ta, dar e cu totul altfel. Plutești într-o inefabilă stare de conștiență pe care ti-o dă tocmai subconștientul. Într-un fel, e păcat să uiți tocmai cele mai spectaculoase peisaje, cele mai tari senzații (precum zborul, plutirea, mersul prin apă), cele mai fantastice transformări și cele mai bizare situații pe care nu le vei întâlni & trăi niciodată în viața diurnă. 

Foto: Cornel Brad

De doi ani, am început să-mi notez visele imediat după trezire, când sunt foarte proaspete. Le rotesc câteva minute pe sub pleoape, ca recapitularea unui episod nou dintr-un serial, apoi încerc să le pun cât mai succint pe hârtie, într-un soi de jurnal al vieții de noapte. De cele mai multe ori, bizareria lor e greu de redat în cuvinte, ar fi nevoie de un senzor implantat direct în creier (pare-se că-n hipocampus și-ar avea sediul visele), care să preia imaginile și să le trimită & transfere pe-o memorie externă, de pe care să le poți accesa apoi oricând. Deși nu e deloc același lucru să fii doar spectator...

Aș vrea să pot scrie precum visez, cu acea logică suprarealistă specială pe care numai visele o au, dar nu pot accesa conștient acel filon, rămâne ascuns, aproape îngropat, în partea care nu se vede. Dincolo de explicațiile psihologice și psihanalitice, dincolo de cheile simbolice pe care le conțin, îmi place să cred că visele sunt o formă de magie, o cale de trecere într-o altă dimensiune. Un portal imprevizibil pe care-l avem cu toții încastrat în cutia craniană, gata să ne poarte într-un alt spațiu. Trebuie doar să închizi ochii. 

September 2, 2022

(18) Extinderea domeniului luptei, 2 septembrie 2022

E o luptă, așadar, cu propriile percepții, dar și ale celor din jurul tău, despre ce este și ce ar trebui să fie o mamă.

Read more

August 26, 2022

(17) Farmecul discret al orașelor de provincie, 26 august 2022

Și, cum e la București? M-a întrebat recent unul dintre adolescenții dintr-un oraș de lângă Dunăre cu care am lucrat la un atelier de scriere creativă. L-am întrebat la ce anume se referă și mi-a răspuns că la “viață”. Cum e viața în Capitală, pe care și-o imagina cu siguranță trepidantă și strălucitoare, un vârtej de posibilități, un festival continuu de distracții și evenimente culturale care mai de care mai ademenitoare. E obositoare viața, m-am auzit spunând, un răspuns demn de persoană născută în “secolul trecut” (recent, copiii mei s-au referit la mine că fiind o persoană născută în secolul trecut, iar eu am protestat, căci pentru mine asta înseamnă “secolul XIX”…). Deși îmi dădeam seama că probabil îi contraziceam tânărului speranțele și așteptările, am început să vorbesc despre traficul insuportabil, senzația de sufocare printre blocuri și asfalt, haosul stradal, lipsa de răbdare a oamenilor, buluceala de evenimente din unele luni (în special toamna și primăvara), urmată de stagnare și plictis; nu în ultimul rând am menționat și prețurile mult mai mari. Pur și simplu, asta simțeam că ar fi de spus despre orașul de care am fugit, la propriu, toată vara, căutând scăpare oriunde era mai liniște și mai verde. Apoi, văzând expresia dezamăgită a adolescenților care mă ascultau, mi-am mai îndulcit discursul, admițând că Bucureștiul are totuși “multe locuri cool” în care poți să ieși. Cu doar câteva luni înainte, petrecând câteva zile în Paris, la Festival du Livre, am avut senzația că mă întorc într-un fund de lume în care nu se întâmplă aproape nimic relevant din punct de vedere cultural și-n care ne învârtim în aceleași cafenele de-o banalitate înfiorătoare. Totul e, desigur, doar o chestiune de perspectivă…

Fosta Casă de Modă din Brăila

În ultimii ani, am avut ocazia să petrec, cu diverse proiecte, câte 4-5 zile în câte un oraș de provincie din România și m-am îndrăgostit câte puțin de absolut toate. De previzibila atmosferă liniștită, care poate fi ucigătoare dacă locuiești acolo, dar care mi s-a părut extrem de reconfortantă. De străzile cu case vechi, unele adevărate bijuterii, de magazinele de pe străzile centrale, care par prinse într-o buclă temporală a anilor ’90, de micile parcuri în care se adună vecini și cunoștințe, de locurile “de tip nou” (terase și mici hoteluri cochete, muzee renovate), chiar și de clădirile ușor ruinate, de tristețea zidurilor care au cunoscut vremuri mai bune. Dar mai ales de oamenii care se zbat să facă lucruri în aceste orașe de provincie în care, la o privire superficială, pare că nu se întâmplă nimic. Bibliotecarele care se bucură ori de câte ori reușesc să aducă niște copii la bibliotecă, cei care se luptă să atragă fonduri și proiecte, micii întreprinzători care se zbat să existe, dar mai ales copiii și tinerii care visează – desigur – să plece înspre spații mai mari, mai largi, mai pline de viață. Am întâlnit la acești copii un entuziasm, dublat de seriozitate și respect, pe care nu le prea întâlnesc la cei obișnuiți cu viața trepidantă și plină de posibilități a Capitalei. M-am tot întrebat de ce, încercând să nu trag concluzii pripite și nici să nu generalizez situații punctuale. 

Muzeul de Artă Casa Simian, Râmicu Vâlcea

Mi-am petrecut copilăria mică într-un oraș de pe malul Dunării care mi se părea fabulos, încărcat de povești; poate de-acolo am rămas cu o sensibilitate specială față de prezența apei într-un oraș. E de ajuns să simt că undeva, la capătul unui păienjeniș de străzi și străduțe printre care te poți rătăci, care te pot sufoca între betoanele lor, există o apă. O întindere albastră sau verde (sau poate chiar cenușie, în unele zile lipsite de lumină) pe care îți poți odihni ochii, știind că la capătul ei există altceva, un alt mal pe care viața e posibil să se desfășoare altfel. Apa e o promisiune. Măcar a unui început de călătorie. 

Faleza Dunării, Drobeta-Turnu Severin

Foto sus: Cornel Brad

facebook_icon_40
twitter_icon_40
instagram_icon_40

adina.rosetti@gmail.com
© 2022 - Adina Rosetti