Și, cum e la București? M-a întrebat recent unul dintre adolescenții dintr-un oraș de lângă Dunăre cu care am lucrat la un atelier de scriere creativă. L-am întrebat la ce anume se referă și mi-a răspuns că la “viață”. Cum e viața în Capitală, pe care și-o imagina cu siguranță trepidantă și strălucitoare, un vârtej de posibilități, un festival continuu de distracții și evenimente culturale care mai de care mai ademenitoare. E obositoare viața, m-am auzit spunând, un răspuns demn de persoană născută în “secolul trecut” (recent, copiii mei s-au referit la mine că fiind o persoană născută în secolul trecut, iar eu am protestat, căci pentru mine asta înseamnă “secolul XIX”…). Deși îmi dădeam seama că probabil îi contraziceam tânărului speranțele și așteptările, am început să vorbesc despre traficul insuportabil, senzația de sufocare printre blocuri și asfalt, haosul stradal, lipsa de răbdare a oamenilor, buluceala de evenimente din unele luni (în special toamna și primăvara), urmată de stagnare și plictis; nu în ultimul rând am menționat și prețurile mult mai mari. Pur și simplu, asta simțeam că ar fi de spus despre orașul de care am fugit, la propriu, toată vara, căutând scăpare oriunde era mai liniște și mai verde. Apoi, văzând expresia dezamăgită a adolescenților care mă ascultau, mi-am mai îndulcit discursul, admițând că Bucureștiul are totuși “multe locuri cool” în care poți să ieși. Cu doar câteva luni înainte, petrecând câteva zile în Paris, la Festival du Livre, am avut senzația că mă întorc într-un fund de lume în care nu se întâmplă aproape nimic relevant din punct de vedere cultural și-n care ne învârtim în aceleași cafenele de-o banalitate înfiorătoare. Totul e, desigur, doar o chestiune de perspectivă…

În ultimii ani, am avut ocazia să petrec, cu diverse proiecte, câte 4-5 zile în câte un oraș de provincie din România și m-am îndrăgostit câte puțin de absolut toate. De previzibila atmosferă liniștită, care poate fi ucigătoare dacă locuiești acolo, dar care mi s-a părut extrem de reconfortantă. De străzile cu case vechi, unele adevărate bijuterii, de magazinele de pe străzile centrale, care par prinse într-o buclă temporală a anilor ’90, de micile parcuri în care se adună vecini și cunoștințe, de locurile “de tip nou” (terase și mici hoteluri cochete, muzee renovate), chiar și de clădirile ușor ruinate, de tristețea zidurilor care au cunoscut vremuri mai bune. Dar mai ales de oamenii care se zbat să facă lucruri în aceste orașe de provincie în care, la o privire superficială, pare că nu se întâmplă nimic. Bibliotecarele care se bucură ori de câte ori reușesc să aducă niște copii la bibliotecă, cei care se luptă să atragă fonduri și proiecte, micii întreprinzători care se zbat să existe, dar mai ales copiii și tinerii care visează – desigur – să plece înspre spații mai mari, mai largi, mai pline de viață. Am întâlnit la acești copii un entuziasm, dublat de seriozitate și respect, pe care nu le prea întâlnesc la cei obișnuiți cu viața trepidantă și plină de posibilități a Capitalei. M-am tot întrebat de ce, încercând să nu trag concluzii pripite și nici să nu generalizez situații punctuale. 

Mi-am petrecut copilăria mică într-un oraș de pe malul Dunării care mi se părea fabulos, încărcat de povești; poate de-acolo am rămas cu o sensibilitate specială față de prezența apei într-un oraș. E de ajuns să simt că undeva, la capătul unui păienjeniș de străzi și străduțe printre care te poți rătăci, care te pot sufoca între betoanele lor, există o apă. O întindere albastră sau verde (sau poate chiar cenușie, în unele zile lipsite de lumină) pe care îți poți odihni ochii, știind că la capătul ei există altceva, un alt mal pe care viața e posibil să se desfășoare altfel. Apa e o promisiune. Măcar a unui început de călătorie. 

Foto sus: Cornel Brad