Probabil cel mai bun lucru la ședintele de psihoterapie mi se pare senzația de a fi în centrul propriului univers. Pentru doar o oră (sau cincizeci de minute, ca să fiu mai exactă), totul în jur dispare și ești doar tu, expunându-ți propriul abis, în care de obicei nu îndrăznești să priveșți, în fața unui public care nu te judecă, doar te ascultă plin de empatie. Emoțiile tale capătă acolo proporții și importanță cosmice, ceea ce te face să te simți, în sfârșit, cel mai validat om din lume. Înțeleg că și asta face parte din procesul de vindecare – primești, în schimbul unei sume de bani, sentimentul că ești ascultat și conținut total, cu tot cu părțile tale considerate, în afara cabinetului, în lumina crudă a vieții reale, cele mai “urâte”. Cele despre care nu se vorbește public, cele pentru care apropiații te-ar judeca, cele pe care nu-ți face plăcere nici ție să ți le descoperi. Aș spune că merită să trăiești asta măcar timp de cincizeci de minute săptămânal. Chiar dacă și cu prietenii poți avea conversații sincere și pline de miez (și, în esență, ajungi la concluzii asemănătoare), nu e deloc același lucru: cu prietenii trebuie să fii și tu în mod egal empatic, nu poți să-i copleșești cu trăirile tale, au și ei nevoie, la rândul lor, să fie ascultați, consolați, validați. Psihologul, nu. E o convenție aproape literară aici: naratorul din cabinetul de psihoterapie ești întotdeauna tu, unica perspectivă a celor povestite acolo îți aparține în exclusivitate. Adevărul tău personal, o iluzie în fond a propriilor percepții și filtre, are în sfârșit spațiu de desfășurare și e tratat cu maximă seriozitate.
Dar ce se întâmplă când ieși din cabinet, la capătul celor cincizeci de minute? Reintri în “viața reală”, acolo unde perspectiva ta e doar una dintre alte câteva miliarde, unde ești din nou un fir de nisip pierdut într-un ocean cuprins de furtună, unde percepțiile tale își reduc brusc dimensiunea și importanța, devenind niște necunoscute greu de descifrat și imposibil de înțeles, în mod plenar, de oricine altcineva care nu locuiește în capul tău. (Desigur, e de preferat ca în mintea ta să nu locuiască mai mult de-o persoană, ca să nu vorbim despre patologii…) Încerci să reproduci principiile care au fost elaborate într-un mediu controlat, aseptic, cum e cel al spațiului din cabinetul de psihoterapie (safe space, cum i se mai spune), afară, în jungla sălbatică prin care ne intersectăm cu toții destinele. Și-atunci, cel puțin în cazul meu, totul tinde să se relativizeze până la disoluție, și-ți dai seama că, în lipsa măcar a unei tentative de răspuns la câteva dintre întrebările fundamentale (#cinesuntem #deundevenim #încotroneducem), tot tumultul din mintea și sufletul nostru nu-și vor găsi o rezolvare definitivă. Iar când spunem "mintea și sufletul" ne referim cel mai adesea la binomul rațiune-emoții, ambele cu sediul în creier, deși credincioșii și, în general, gnosticii vor fi cu siguranță de altă părere, introducând divinul în ecuația sufletului, și-atunci totul se complică atât de mult, încât și eu mă întreb acum ce-am vrut să spun cu textul ăsta, care trebuia să fie unul lejer, de final de săptămână, despre mersul la psiholog, urmând să se-ncheie cu o mică “soluție” fantezistă, cum am obișnuit deja publicul - rog psihanaliștii să analizeze această nevoie narcisică de-a obține aprecierea cititorilor 🙂
Așadar, pentru cei cărora cele 50 de minute nu le sunt de-ajuns și care au dificultăți în a aplica în viața reală principiile sănătoase de relaționare cu ceilalți (cel mai adesea, nefericirea noastră venind din relațiile disfuncționale cu cei apropiați sau cu părți din noi înșine), propun varianta Psihologului de buzunar, pe care să-l iei cu tine zilnic sau măcar în momentele esențiale, precum vacanțele, mesele în familie, întâlnirile importante. Adică situațiile de risc maxim, când ai cea mai mare nevoie de introspecție, ventilație & validare, înainte de-a produce tâmpenia care va deveni materialul de discuție al ședinței următoare – cea în care relatezi, cu lux de amănunte, cum te-ai enervat cu părinții, certat cu partenerul/partenera, cum ai țipat la copil sau te-ai lăsat din nou abuzat(ă) la locul de muncă. Fix pentru aceste situații mărunte, dar cu implicații care pot fi dezastruoase, ar fi nevoie de Psihologul de buzunar sau măcar de-un hotline nonstop, o aplicație, o formă de A.I., orice care să ne ajute, să ne înțeleagă și să ne ghideze prin hățișul complicat al propriilor emoții și-al relațiilor cu ceilalți.
