În trilogia pentru adolescenți la care lucrez de mai bine de șapte ani există un personaj numit Akum. E un copil care s-a născut cu însușirea de-a trăi doar în prezent, în prezentul imediat; el poate simți doar clipa, acest “acum” efemer care se risipește de îndată ce e rostit, prefăcându-se în amintire. Doar ca Akum nu poate păstra nicio amintire. E incapabil să perceapă trecutul și, în egală măsură, viitorul. El trăiește numai și numai în prezent, iar cei din jurul lui cred că asta e fie o binecuvântare, fie un blestem, o adevărată dizabilitate. Cred că ideea acestui personaj mi-a venit auzind extrem de des, în discursul public, dar și în conversațiile private, această nouă mantra existențială a “trăitului în prezent”. Te lași puțin furat de amintiri sau îți faci griji/speranțe cu privire la viitor? Imediat se găsește cineva binevoitor care să-ți reamintească importanța trăirii în prezent, sfătuindu-te, mai discret sau mai imperativ, să faci bine să lași la o parte celelalte dimensiuni temporale, care nu fac decât să te distragă de la singurul adevăr de care putem fi siguri – clipa prezentă. Problema cu Akum este că, lipsit de trecut și viitor, nu-și poate găsi locul și nici identitatea. E prizonierul unei clipe eterne de care, da, se bucură din tot sufletul. Dar nu poate experimenta alte lucruri, nu poate fi complet, și nici măcar funcțional, până când nu începe să simtă și trecutul și viitorul, să-și construiască amintiri și planuri pentru zilele ce vor urma.
Am o relație ambiguă cu timpul și tot sper, cu fiecare an ce trece, că e în curs de clarificare; de fapt, devine din ce în ce mai complicată și plină de nuanțe. E o linie fină între a te bucura de clipa prezentă și inconștiență, la fel de fină ca cea între a-ți valoriza trecutul și-a te lăsa prins în plasa nesfârșită a amintirilor. Oricum, am devenit aproape alergică la îndemnul nediferențiat de-a trăi în prezent, cred că e o mantra destul de egoistă, rezervată mai ales celor care au privilegiul de a avea un prezent frumos, lipsit de griji și de prea multe responsabilități. Căci e ușor să trăiești în prezent când ești în vacanță, cu un cocktail pe malul mării, admirând asfințitul, alături de persoana iubită, într-un moment de grație, ah, ce frumos poate fi prezentul! și cât de bine e să trăiești în el, doar în el, dar cum se simte acest prezent când devine de nesuportat, când te înghite cu totul și te lasă fără suflare, când ești bolnav, copleșit de treburi sau abandonat? Poate că ar fi bine să nu rostogolim mai departe, sub formă de sfat nesolicitat, acest îndemn al trăitului în prezent, dacă nu știm cum arată prezentul celuilalt.
Mi-a devenit tare drag acest personaj al meu, Akum, un copil complet aerian și imun la celelalte două dimensiuni ale timpului care nouă, în “Lumea Oamenilor”, ne dau cam multe bătăi de cap. De fapt, nu timpul e cel care ne dă bătăi de cap, nu Doamna Ieri, nici Domnișoara Mâine, ci poveștile pe care ni le tot spunem, regretele și nostalgiile cu care însoțim trecutul, grijile și anxietățile în care învelim viitorul. Dar până nu trece prin toate astea, Akum e doar blocat într-o buclă, suspendat în prezentul imediat care rulează la nesfârșit. M-am tot gândit cum se va încheia povestea lui… Dar cum personajele au obiceiul să-și aleagă singure drumul, mai am de așteptat și eu până voi afla. Îi doresc să-și găsească echilibrul între cele trei dimensiuni ale timpului, să umple multe borcane cu amintiri și să primească o mulțime de baloane de săpun cu întâmplări pentru viitor. Și uneori, doar uneori, să-i fie prezentul atât de bun încât să stea puțin timpul în loc, într-o clipă eternă – nu știu ce alt happy-end aș putea imagina…
Foto: Cornel Brad
