September 16, 2022

(20) În căutarea prezentului pierdut, 16 septembrie 2022

În trilogia pentru adolescenți la care lucrez de mai bine de șapte ani există un personaj numit Akum. E un copil care s-a născut cu însușirea de-a trăi doar în prezent, în prezentul imediat; el poate simți doar clipa, acest “acum” efemer care se risipește de îndată ce e rostit, prefăcându-se în amintire. Doar ca Akum nu poate păstra nicio amintire. E incapabil să perceapă trecutul și, în egală măsură, viitorul. El trăiește numai și numai în prezent, iar cei din jurul lui cred că asta e fie o binecuvântare, fie un blestem, o adevărată dizabilitate. Cred că ideea acestui personaj mi-a venit auzind extrem de des, în discursul public, dar și în conversațiile private, această nouă mantra existențială a “trăitului în prezent”. Te lași puțin furat de amintiri sau îți faci griji/speranțe cu privire la viitor? Imediat se găsește cineva binevoitor care să-ți reamintească importanța trăirii în prezent, sfătuindu-te, mai discret sau mai imperativ, să faci bine să lași la o parte celelalte dimensiuni temporale, care nu fac decât să te distragă de la singurul adevăr de care putem fi siguri – clipa prezentă. Problema cu Akum este că, lipsit de trecut și viitor, nu-și poate găsi locul și nici identitatea. E prizonierul unei clipe eterne de care, da, se bucură din tot sufletul. Dar nu poate experimenta alte lucruri, nu poate fi complet, și nici măcar funcțional, până când nu începe să simtă și trecutul și viitorul, să-și construiască amintiri și planuri pentru zilele ce vor urma. 

Am o relație ambiguă cu timpul și tot sper, cu fiecare an ce trece, că e în curs de clarificare; de fapt, devine din ce în ce mai complicată și plină de nuanțe. E o linie fină între a te bucura de clipa prezentă și inconștiență, la fel de fină ca cea între a-ți valoriza trecutul și-a te lăsa prins în plasa nesfârșită a amintirilor. Oricum, am devenit aproape alergică la îndemnul nediferențiat de-a trăi în prezent, cred că e o mantra destul de egoistă, rezervată mai ales celor care au privilegiul de a avea un prezent frumos, lipsit de griji și de prea multe responsabilități. Căci e ușor să trăiești în prezent când ești în vacanță, cu un cocktail pe malul mării, admirând asfințitul, alături de persoana iubită, într-un moment de grație, ah, ce frumos poate fi prezentul! și cât de bine e să trăiești în el, doar în el, dar cum se simte acest prezent când devine de nesuportat, când te înghite cu totul și te lasă fără suflare, când ești bolnav, copleșit de treburi sau abandonat? Poate că ar fi bine să nu rostogolim mai departe, sub formă de sfat nesolicitat, acest îndemn al trăitului în prezent, dacă nu știm cum arată prezentul celuilalt.

Mi-a devenit tare drag acest personaj al meu, Akum, un copil complet aerian și imun la celelalte două dimensiuni ale timpului care nouă, în “Lumea Oamenilor”, ne dau cam multe bătăi de cap. De fapt, nu timpul e cel care ne dă bătăi de cap, nu Doamna Ieri, nici Domnișoara Mâine, ci poveștile pe care ni le tot spunem, regretele și nostalgiile cu care însoțim trecutul, grijile și anxietățile în care învelim viitorul. Dar până nu trece prin toate astea, Akum e doar blocat într-o buclă, suspendat în prezentul imediat care rulează la nesfârșit. M-am tot gândit cum se va încheia povestea lui… Dar cum personajele au obiceiul să-și aleagă singure drumul, mai am de așteptat și eu până voi afla. Îi doresc să-și găsească echilibrul între cele trei dimensiuni ale timpului, să umple multe borcane cu amintiri și să primească o mulțime de baloane de săpun cu întâmplări pentru viitor. Și uneori, doar uneori, să-i fie prezentul atât de bun încât să stea puțin timpul în loc, într-o clipă eternă – nu știu ce alt happy-end aș putea imagina… 

Foto: Cornel Brad

August 12, 2022

(15) Până când uitarea ne va despărți, 12 august 2022

Sunt zile, ba chiar săptămâni sau poate chiar luni întregi din viață, despre care nu-mi amintesc nimic. Perioade șterse din memorie, topite cumva într-o pastă uniformă care poate fi identificată sub eticheta de “martie 2018” sau “octombrie 1999”. Ce s-a întâmplat atunci, cum au curs zilele, ce am simțit diminețile când m-am trezit, cu ce mă îmbrăcam, ce-am mâncat la micul-dejun sau cină, cum mi-am petrecut serile, eram fericită sau tristă, senină sau deprimată, nimic din toate astea nu a rămas gravat în vreun fel în memorie, și asta mă sperie cumva, e ca și cum bucăți întregi din viața mea ar fi dispărut, înghițite de-un hău. În schimb, știu foarte clar o anume seară de vară din copilărie: am ieșit în curtea bunicilor de la Brăila și mirosea amețitor a regina-nopții în floare și-a asfalt încins, proaspăt stropit cu furtunul. Îmi amintesc exact cum eram îmbrăcată în acea dimineața de august în care mi-am cunoscut iubirea. Delimitez precis date și ore la care s-au întâmplat lucruri care m-au zguduit – știu, psihologii mi-ar explica foarte simplu că e vorba de memoria afectivă, de felul în care ni se fixează în minte momente importante din punct de vedere emoțional și despre cum amintirile au nevoie de “triggere”, de cârlige, de madlene care să le declanșeze și să le readucă pe ecranul conștienței. Dar asta înseamnă că anumite perioade din viață, în lipsa unor astfel de cârlige emoționale, sunt condamnate pentru totdeauna la uitare. Good-bye, octombrie 1999, you won't be missed, nu mai folosești acum la nimic și nu-mi voi mai aduce probabil niciodată aminte de tine! 

Din punctul ăsta de vedere, acele Memories pe care ți le dezgroapă zilnic Facebook devin chiar o “piedică în calea uitării”. Sunt zile în care algoritmul îmi amintește ce făceam (mai bine zis ce postam, dar iată cum aceste cuvinte devin aproape sinonime…) acum 2 ani, 3 ani, 5 și chiar 11 ani! Pot așadar să conserv amintiri precise, cu dată exactă, iar forța vizuală a imaginilor mă poartă direct în trecutul pe care altfel l-aș fi uitat. De ce-o fi asta atât de important, mă întreb uneori, speriată că nu cumva să încep să “trăiesc în trecut”. Dar amintirile sunt chiar bucăți din noi și identitatea noastră, îmi răspund imediat, fără ele am fi goi și pierduți, așa că apăs butonul și mai fixez repede, măcar în memoria telefonului, câteva posibile amintiri pe care acum tehnologia le îmbogățește cu informații prețioase, afișând data și locul exact al fotografierii. Telefonul meu chiar produce, de bunăvoie și nesilit de nimeni, mici filmulețe tip-colaj, pe categorii, pe care mi le servește nesolicitat întru păstrarea amintirilor – am în acest moment albume cu marea (At the beach, At the coast), cu căței (Pet Friends), cu prieteni, cu altă mare (Beach Day) și-un weekend la țară. 

O mare parte din memoria noastră a fost preluată, prin transfer direct, de telefoane. De rețele sociale (mă uit din când în când pe propria pagină de Instagram ca și cum mi-aș răsfoi jurnalul de altă dat’), de cloud-uri, de calendare digitale – iar cea pe termen scurt, de notificările care-ți amintesc permanent ce mai trebuie să faci. O unealtă gândită să-ți ușureze treaba (și, desigur, s-o eficientizeze, eficientizarea fiind acest nou scop pentru care ne învârtim pe aici, pe Terra), dar despre care studiile spun că ne ucide, încet, memoria pe termen scurt, provocând un soi de “amnezie digitală”. Obișnuită să nu mai fie exersată zilnic, sprijinită în atâtea cârje artificiale, memoria se lenevește, ajungând probabil să funcționeze la minimum. Scriu acum pe grabă, în dimineața asta, pentru că am uitat să-mi pun notificare în calendar că am de scris și de postat acest articol. Asta-mi amintește de o povestire savuroasă a lui Mircea Santimbreanu – “Carnetul Carnetului”, în care un elev își face un carnețel ca să-și noteze ce are de făcut, iar apoi, ca să nu uite, își face un alt carnet în care să-și noteze unde pune primul carnet, și tot așa, într-o buclă nesfârșită. 

Mă gândesc să-mi pun și eu o notificare care să-mi aducă aminte că am de pus notificări în calendar pentru lucrurile importante. 

(foto Cornel Brad)

facebook_icon_40
twitter_icon_40
instagram_icon_40

adina.rosetti@gmail.com
© 2022 - Adina Rosetti