Era într-o zi ploioasă când am intrat la Cărturești și am văzut-o. De pe copertă îmi zâmbea pieziș o prințesă cu înfățișare de pirat de care m-am îndrăgostit imediat! Am răsfoit febrilă cartea, nu văzusem niciodată ceva mai frumos: Rebecca Dautremer cu desenele ei dintr-o altă lume, dintr-o altă mare, traducerea de-o inventivitate nebună a lui Șerban Foarță, istoriile unor ființe diafane, războinice, uituce, triste, îndrăgostite, efemere, capricioase, călătoare, muzicale, deloc-banale. Era cartea pe care-aș fi vrut să o citesc în copilărie, pe care-aș fi vrut să o scriu, dacă aș fi putut vreodată imagina asemenea delicii lingvistice & jocuri de cuvinte și imagini, cartea pe care-aș fi citit-o și răscitit-o la nesfârșit, în gând și mai ales cu voce tare – ceea ce-am și făcut, cu Clara care avea pe-atunci nu mai mult de doi-ani-și-ceva.

Preferata ei, țin minte, era Kuskah, cea mai aprigă dintre amazoane, prințesa-cu-chip-de-pirat de pe copertă, în timp ce eu oscilam între Esperlu&te, prințesa cuvintelor, și-mpiedicata de Badabum, cunoscută pentru talentul de a “sparge tot ce-atinge, răstoarnă tot ce-i iese-n cale”. Și, cireașa de pe tort, cartea conținea și-un capitol cu rețetă, la fel cum exista și-ntr-una dintre cărțuliile copilăriei mele, “Fetița care zbura pe deasupra orașului”, uitată și regăsită mulți ani mai târziu pe rafturile unei biblioteci județene. Dar asta e altă istorie…

Mi-am dorit atunci să scriu pentru copii – de fapt, ca să fiu sinceră, pentru copilul “din mine”. Am realizat că asta-i singura cale pe care o am ca să ajung în locul în care-mi place cel mai mult să trăiesc: un loc în afara realității. Mai scrisesem literatură pentru oameni mari, dar acolo era altceva: voiam “să spun lucruri”. Sau să ard traume. În principiu, urmăream niște demoni, încercând să mă duc după ei oriunde m-ar fi tras, cât mai adânc înăuntrul meu. Dar acum, îmbătată de cartea cu prințese necunoscute și rime fantastice, am simțit că scrisul poate fi și altceva. Poate fi bucurie pură. Desfătare. În loc să fugăresc demoni, pot să alerg după zmee (și zmei). Să mă dau în leagăn peste cap, să suflu baloane colorate, să-mi imaginez șase lucruri imposibile până la micul-dejun, cum spune Alice, eroina mea preferată din Țara Minunilor. M-am reîntors, a câta oară?, la cartea lui Lewis Carroll și-am regăsit acolo tot ce aveam nevoie.

Nu cred însă că literatura pentru copii ar trebui să fie roz, cu filtru “inocent” și lipsită de orice probleme. Copilăria are și ea frici și tristeți, cruzimi și umilințe –  nu degeaba una dintre cele mai mișto povești pentru copii din toate timpurile este cea despre o țară a “tuturor sălbăticiunilor”. Îi iubesc pe monștrii lui Maurice Sendak, acei wild things care sălășluiesc în înăuntrul oricărui copil, căci copilăria e, în primul rând, un teritoriu neîmblânzit. De aia nu-mi plac cărțile “de rit nou” care-și propun nu să îmblânzească, ci mai degrabă să dreseze copiii, care-i tratează ca pe niște ființe care trebuie încontinuu educate așa cum știu adulții că trebuie. Nu-mi plac cărțile care nu pun povestea pe primul loc, care par să ignore bucuria și libertatea poveștii, modelând-o doar ca să servească scopului “educativ”. 

Am fost întrebată, de multe ori, cât de greu e să scrii pentru copii, să găsești vocea potrivită. E cel mai natural lucru din lume dacă nu ai pierdut contactul cu copilăria. Dacă înăuntrul tău încă locuiește o prințesă-pirat care răstoarnă tot ce-i iese-n cale sau un băiețel care vrea să fie regele tuturor sălbăticiunilor.