De când am început să public cărți, am tot primit mesaje sau telefoane de la persoane necunoscute care ar vrea să știe „cum devii scriitor”. Se întâmplă așa: la început mă contactează un prieten, oarecum jenat, știi, am și eu un amic care scrie, dar nu prea știe de unde să apuce chestia asta, pot să-i dau numărul tău pentru niște „sfaturi”?
La început refuz vehement, în primul rând că mă feresc să dau „sfaturi” (în egală măsură mă enervează să primesc, mai ales genul de „sfaturi imperative”, nu mai zic de cele nesolicitate), în al doilea rând pentru că efectiv n-aș ști ce să-i zic cuiva cu această aspirație. Amicul de regulă insistă, hai măi, ce mare chestie, vorbești și tu cu omul, îi mai spui una-alta, din experiența ta! Încerc să explic că experiența mea nu se potrivește cu a altuia (iată, de exemplu, eu nu am simțit vreodată nevoia să întreb pe cineva „cum faci să ajungi scriitor”), în cele din urmă, ca să nu par o arogantă nesuferită care nu vrea să-și ajute semenii la nevoie, accept oarecum neconvinsă... Așa se face că-n maximum două zile primesc telefonul sau mailul de la amicul amicului, respectiv persoana care dorește să se lanseze într-ale scrisului.
De obicei, este vorba despre cineva care nu mai a scris niciodată sau care, în urma unei inspirații subite, a așternut într-un Word primele versuri sau prima poveste. Am fost abordată și de cineva care mi-a spus că-și dorește foarte mult să scrie un roman, dar nu știe... despre ce! Altcineva s-a interesat despre plata drepturilor de autor și negocierea unui contract încă dinainte de a se fi apucat să schițeze vreo idee de poveste. O abordare pragmatică de invidiat. Din nefericire, auzind procentul cu care este plătit scriitorul, omului i-a pierit orice chef, ba chiar m-a privit cu o oarecare milă, neînțelegând de ce mă încăpățânez. Măcar conversația i-a fost de folos, căci a înțeles rapid ce pierdere enormă de timp este această îndeletnicire. În alt caz, scriitorul în devenire a recunoscut, rapid, că nu prea îi place să citească... Am dat și peste un viitor poet care scrisese fix 10 poezii și căruia, neștiind ce să-i zic, i-am recomandat să mai scrie cel puțin până la 100 și mai vorbim după aia. Nu m-a mai căutat niciodată.
Sunt, apoi, și scriitorii pentru copii. Cineva care își dorea foarte mult să i se publice povestea pentru copii pe care tocmai o scrisese nu știa nici măcar numele unei singure edituri pentru copii din România. Am recomandat o vizită la cea mai apropiată librărie. Sau măcar un search pe Google.
Am fost întrebată și-n interviuri ce sfat le dau părinților care scriu povești pentru copiii lor și vor să le vadă publicate. Nu am un astfel de sfat pentru părinți. Nu cred că orice scriem trebuie neapărat și publicat, deși înțeleg foarte bine impulsul de a arăta lumii ce-am produs. Aș putea să țin panseurile astea într-un caiet din sertar, dar dintr-un motiv mai presus de mine, aleg să le public aici, unde pot fi citite.
Și totuși... copiilor la cursurile de scriere creativă le spun doar două lucruri: Citiți cât mai mult și fiți sinceri! Mai mult decât atât nu aș ști ce să spun vreunui om care visează să fie sau „să devină” scriitor. Restul – contracte, edituri, promovare – sunt doar detalii care vin după și care nu au legătură cu scrisul.
Toate familiile fericite sunt la fel, asta știm de la Tolstoi, doar cele nefericite sunt fiecare nefericită în felul ei, asta știm bine din proprie experiență. Sunt atâtea feluri de nefericire, atâtea nuanțe în care se declină, atât de multe posibilități de a fi nefericit de unul singur, în cuplu sau în familie, încât nefericirea devine nesfârșită materie primă pentru literatură.
Așadar, cum ai putea să scrii despre... fericire? Și de ce să o faci, e oare ceva de zis în absența tensiunii, a neîmplinirii, a durerii și frustrărilor, a regretelor? Folosește cuiva să descrii stări paradisiace, să pui în cuvinte liniștea binefăcătoare, să cauți nuanțe în armonie? Se pare că nu, eu însămi nu-mi amintesc să fi citit vreun roman pe tema asta...
Dacă nu e conflict, nu e poveste, spune mantra povestitorilor, pe care o știu până și copiii, nu doar cei care fac cursuri de creative writing. Nu ai putea decât să scrii despre drumul până acolo, până la găsirea fericirii, deși poveștile-astea cu happy-end nici măcar nu sunt credibile, sună a convenționalism de Hollywood, a basme demodate cu eroi schematici. Sau fericirea care se poate spulbera într-o secundă, ăsta da subiect: dezastrul care vine după ce crezi că ai atins limanul și face țăndări totul, pierderea inevitabilă, efemeritatea implacabilă, abia aici începe cu adevărat povestea, fericirea n-a fost decât o biată aparență numai bună de detonat pentru a declanșa conflictul.
Fericirea merge și de-o distopie, dacă devine obligatorie. Dacă un Minister al Fericirii ne va institui vreodată, prin lege, obligația asta, atunci vom protesta cu toții pentru dreptul nostru la nefericire, vom milita pentru posibilitatea neîmplinirii personale, cu multiple variațiuni pe aceeași temă dată. Cei mai vocali vor ieși în stradă, se vor aduna într-o piață publică, agitând pancarte cu sloganuri, „Alege să NU fi fericit!”, până când vor fi alungați de forțele de ordine publică, niște cetățeni perfect fericiți. Ceilalți se vor întâlni în secret, vor organiza întâlniri clandestine de suferit în grup, la adăpost de ochii vigilenți ai Ministerului Fericirii. Vor circula texte subversive și se vor inventa glume care vor provoca nu râsul, ci plânsul, această formă supremă de disidență. În final, o Revoluție va dărâma pentru totdeauna dictatura fericirii și oamenii se vor întoarce, cu sentimentul datoriei împlinite, la nefericirea cea de toate zilele.
E greu până și să vorbești despre fericirea personală. Vocabularul e cumva sărac, iar publicul te va privi circumspect, ăsta sigur ascunde ceva sub poleiala aia, n-are cum să fie pur și simplu un om fericit. Bucură-te cât ține, ți se spune, când te declari fericit, pentru că știm cu toții, nu-i așa, că fericirea nu ține prea mult. Mai rău decât atât, un drăcușor interior îți șoptește și ție, prea-fericitul, să nu te bucuri prea mult, să nu-ți declari fericirea prea intensă, pentru că fix conștientizarea ei o s-o facă, în mod pervers, să dispară. Ca și cum karma ar fi undeva, mereu la pândă, așteptându-te după colț să fii fericit, pentru a strica totul fix când ți-e lumea mai dragă. Cumva, ne-am obișnuit să credem că fericirea se plătește prea scump mereu, nu ți se dă pur și simplu, nu e pentru noi aici, pe lumea asta făcută numai din durere și întristare și suspin. E o Fata Morgana după care alergi mereu doar ca să descoperi că e o iluzie din ce în ce mai îndepărtată.
Doar că uneori vine, așa, pe nepusă-masă, și n-ai decât să o primești și să nu încerci să vorbești sau să scrii despre ea. Nu ca să n-o „sperii”, nu pentru că vei fi privit ciudat, ci pur și simplu ca să ai timp s-o trăiești.
M-am trezit într-o dimineață după un somn plin de vise agitate și-am intrat pe social media, cum fac de obicei încă de când deschid ochii. La început mi s-a părut ceva ciudat. În locul pozelor flatante și atent filtrate am văzut numai chipuri obosite și ridate. Toată lumea părea să aibă o uriașă bad hair day și să sufere de proastă dispoziție, dacă nu chiar depresie sau anxietate. #Ihatemy life părea să fie hashtagul general al tuturor participanților la traficul de știri despre propria persoană, statusurile exprimau neliniște și nemulțumire, iar fotografiile complet needitate arătau fix acele momente pe care vrem să le ascundem. Pijamale rupte, manichiuri imperfecte, dezordinea de pe birou, vasele stivuite în chiuvetă de zile întregi, corpuri invadate de grăsime, copii obraznici, cu obraji plini de lacrimi, cuprinși de tantrumuri de neîmblânzit. Mic dejun mâncat în grabă, înainte de a înfrunta traficul în drum către birou. Șefi incompetenți și neveste pisăloage. Certuri între iubiți, certuri la masă în familie, proiecte eșuate, pisici plictisite – toată amănuntele astea ale vieții cotidiene, atent camuflate până atunci în social media, se lăbărțau deodată pe Facebookul și Instagramul tuturor (pe TikTok n-am intrat, că n-am!) de parcă cineva răsucise butonul către o altă dimensiune a realității.
Mă simt ca dracu azi și n-am chef de nimic, posta o tipă în loc de clasica poză cu cafea și citat motivațional care să inspire „pozitivism”, ca de obicei. Un tip pe care îl văzusem până atunci doar în poze, făcând sporturi extreme în locuri exotice, a pus o fotografie cu un birou înghesuit, declarând că se simte un ratat și are datorii. Cineva a povestit despre Tinder date-ul care n-a mai dat niciun semn, întrebându-se ce e în neregulă. Altcineva își anunța nefericirea profundă în căsnicie.
Pe la jumătatea zilei intrasem în panică. M-am ciupit, ca să fiu sigură că nu e un vis. Un coșmar? Dar mereu pledasem pentru „autenticitate”, pentru realitate necosmetizată. Mă enervau pozele perfecte, afișarea fericirii în cuplu (eram sigură că ascunde multe probleme), pozitivismul fals, pisicile „simpatice”, laudatio-ul mamelor atunci când odraselele lor aveau vreo reușită școlară. Fetele cu poze și corpuri perfecte, în care ghiceam magia Photoshopului. Cafelele-clișeu din cafenele hipsterești. Cerusem sinceritate și „viață reală” și-acum mă agresau problemele tuturor, exhibarea nefericirilor, chipurile încercănate și celulita la vedere. Oare trebuia să scriu despre asta? Să postez un selfie cu mine furioasă și, evident, nemachiată? Să pun un hashtag nervos, dar sincer? Un colț din casa mea în dezordine?
Am ieșit să-mi limpezesc gândurile la o plimbare. Era primăvară și copacii înfloriseră. Am pozat o magnolie în floare. Era aproape perfectă, dar am simțit nevoia să adaug un layer suplimentar la frumusețea ei, așa că am augmentat puțin culorile cu filtrul meu preferat. Apoi m-am așezat la o terasă și-am comandat o cafea, mi-au adus-o cu o lalea desenată în spumă. N-am rezistat și-am făcut o nouă fotografie. Era o lumină caldă și viața mi s-a părut brusc frumoasă, irezistibil de frumoasă, doar pentru că am văzut o magnolie în floare și-am băut o cafea bună, așa încât am postat această cugetare, însoțită de cele două imagini.
Nu am primit vreo inimioară sau măcar un Like.
(imagine: "Tired salesgirl on Christmas Eve", Norman Rockwell)
De curând am primit un telefon de la o tânără (... ca să nu spun copilă), cu rugămintea de a juriza un concurs de proză pentru elevi de liceu. Telefonul a fost urmat de un email cu detalii și multe amabilități. La prima auzire & citire, m-au impresionat felul corect în care era scris emailul, formulele de politețe, abordarea profesionistă și plină de entuziasm. Poate cam prea plină, mi-am spus după câteva momente de reflecție, ca o cinică trecută de 40 ce sunt. Așa că am întrebat-o direct despre vârstă și am aflat că interlocutoarea mea avea puțin peste 16 și de-abia își făcea ucenicia în acest proiect. Mi-a explicat că, de fapt, era într-un fel de probă până să înceapă „adevăratul voluntariat”. Trebuia, așadar, să performeze, să dovedească, să acumuleze puncte. Am acceptat să jurizez concursul, cum aș fi putut să o refuz?, și-am închis, cu senzația că e ceva extrem de familiar în tonul vocii ei. După ceva vreme, mi-am dat seama: suna exact ca oamenii din agenții de PR care, pe când lucram în presă, mă sunau să mă invite cu entuziasm șarjat la diverse evenimente, și insistau până când obțineau răspunsul pozitiv.
Am cunoscut și văzut, în ultima vreme, destul de mulți adolescenți cu un CV mai impresionant decât adunaserăm noi la douăzeci și ceva de ani. Cu zeci de activități și voluntariate, cu obiective și rezultate, cu planuri bine stabilite pe termen mediu și lung, fiecare pas fiind o nouă cărămidă în construcția viitoare realizării de sine. Îi privesc cu admirație, dar și cu o oarecare frică. Cu admirație gândindu-mă câte posibilități li se deschid acum în față și cu câtă hotărâre pornesc pe acest drum către succes (un succes definit în sens social acceptat). Cu frică gândindu-mă că adolescența este totuși singura perioadă din viața în care ți se „permite” să fii rebel. Să nu știi ce vrei, să cauți, să te frămânți, să experimentezi, să greșești. Să fii deprimat, să fii furios, să fii melancolic, să-ți pui întrebări. Multe întrebări, despre tine, despre viață, despre un sens sau lipsa lui, despre oameni și despre Dumnezeu și despre ce culoare de păr să mai inventezi luna viitoare. E singura perioadă în care poți să faci alegeri vestimentare excentrice, scandaloase (pentru ceilalți) sau pur și simplu penibile. În care poți să te machiezi aiurea, să vorbești impertinent, poți să fii îndrăgostit așa cum nu o să mai fii vreodată, poți să fii respins și să suferi de parcă ar veni sfârșitul lumii, poți să chiulești și să nu iei numai note care să-i mulțumească pe ceilalți.
Mai târziu, nu o să mai poți face nimic din toate astea. Vei avea jobul mult visat, vei fi adultul de succes, vei avea viața pentru care ai muncit & învățat și toate responsabilitățile care decurg din ea. Vei fi, fără să-ți dai seama, înregimentat în sistemul împotriva căruia te revoltai în adolescență. Dar dacă noul trend al adolescenței este să nici măcar nu te mai revolți? Să îmbrățișezi de la început sistemul, să joci după regulile lui încă de pe băncile gimnaziului, să urmărești și să mergi, pas cu pas, pe calea bătută și bine stabilită?
Am fost o adolescentă haotică. Mă îmbrăcam aiurea, încercând să camuflez o fată timidă și fără încredere în ea sub o aparență de vampă. Afișam o aroganță sub care se ascundea un munte de anxietate socială (nu știam pe atunci termenul ăsta). Am luat decizii proaste și am fost la un pas de diverse pericole care, în mod miraculos, m-au ocolit totuși. Nu știam ce vreau și nu-mi găseam locul cu adevărat. Am avut un drum lung, sinuos, complicat, cu multe zbateri. Poate putea fi mai ușor, dacă în adolescență aș fi avut hotărârea și posibilitățile adolescenților „din ziua de azi”. Dar poate m-ar fi dus în cu totul altă parte, cu totul altă direcție, către un alt sine decât cel de azi. Modificarea unui singur element din scenariu duce la rescrierea sa completă. Iar finalul e întotdeauna deschis și imprevizibil.
Habar n-am cum e mai bine, îmi pun doar niște întrebări. Poate că, pe undeva, încă nu m-am desprins cu totul de adolescență...
Am vrut să scriu al doilea text despre alte lucruri, despre copii, despre social media, despre regăsiri, despre frivolități. Dar s-a nimerit să fie 13 mai, ziua în care se împlinesc trei ani de când s-a stins cea mai bună și luminoasă persoană din viața mea. Am avut norocul să o am în viața mea încă de la începutul începutului, de când mă purta înăuntru sub formă de ghem de celule în care pulsa un suflet.
Am avut norocul să fiu primul copil și să primesc toată dragostea ei numai pentru mine în primii ani de viață. M-am învelit întotdeauna în dragostea asta ca într-o pătură moale și pufoasă, a cărei atingere mă făcea să mă simt în siguranță orice s-ar fi întâmplat. O senzație pe care nu-mi imaginam că o s-o pierd vreodată.
Pierderea e ceva cu care nu te obișnuiești niciodată, e acolo cu tine mereu, chiar dacă durerea se estompează, chiar dacă înveți să supraviețuiești în lipsă. Porți golul cu tine peste tot și golul ăsta, paradoxal, devine palpabil, capătă contururi clare. Nu înțelegeam ce înseamnă „prezența absenței”, dar acum a devenit o parte din viața mea – din viața noastră, a celor care am rămas în urma ei, niște personaje destul de stângace pe scena unei familii din care a plecat personajul principal. Ca niște supraviețuitori ai unui cataclism, ne învârtim prin decorul care a rămas în urma ei și încercăm să continuăm un spectacol pentru care nu știm prea bine replicile și gesturile. Mimăm mese în familie, mici vacanțe, adunăm laolaltă conversații, umplem golul care nu poate fi umplut.
Când mama s-a dus, am înțeles că e o iluzie cumplită să crezi că ceva „nu ți se poate întâmpla ție”. Ți se poate întâmpla orice, oricând. Cea mai groaznică absurditate e undeva acolo și te pândește. Sfârșiturile nu se împart în funcție de ceva, ci doar vin și te găsesc întotdeauna complet nepregătit. Așa cum te găsește și venirea unui copil, indiferent cât de mult te-ai „pregăti” înainte. Aș fi vrut să fiu religioasă, să pot găsi un sens în toată povestea asta, sau măcar să mă amăgesc frumos și înălțător. Dar am preferat să nici măcar nu mă apropii de o asemenea abordare, pentru că m-aș îndreptat către divinitatea aia ca un copil furios că i s-a răpit sursa de dragoste și lumină.
Când mamele se duc, rămânem în urmă ca niște copii pierduți pentru totdeauna, indiferent de vârstă sau de alte straturi de poleială matură pe care ni le creștem. Continuăm să ne comportăm ca niște adulți care-și duc viețile mai departe, pleacă în vacanțe, merg la Ikea, gătesc mese, merg la serviciu și cresc copii, dar undeva înăuntru vom avea întotdeauna un copil care-și strigă mama și nu-i mai răspund decât amintirile.
Dintre amintirile astea, cumva cele mai luminoase mi se par acum cele pe care nu le-am trăit direct. Mama de dinainte să fi fost mama mea. O tânără femeie frumoasă și îndrăgostită, care avea toată viața înainte. O privire pe care nu i-o știu. Altă coafură, eleganța acelor ani, amănuntele care i-au aparținut doar ei. Gândul că mama a fost o altă ființă cu o viață proprie, nu doar sursa mea continuă de afecțiune și siguranță. Mă uit la fotografiile ei din tinerețe și mi se pare că acolo o iubesc cel mai mult, pe când era doar ea, fără mine, așa cum și eu sunt acum fără ea. Absența mea din viața ei și absența ei din viața mea, suprapuse, dau o prezență copleșitoare.
Săptâmâna trecută, în timp ce avionul mă purta înapoi de la Paris spre București, am început să citesc „Invențiile ocazionale”, volumul Elenei Ferrante care reunește cele 52 de articole scrise pe parcursul anului 2018, săptămânal, la invitația The Guardian. În introducere, Ferrante mărturisește cât de greu i-a fost la început să scrie „din obligație”, apoi cât de mult a prins-o acest exercițiu nou: „de fiecare dată coboram în grabă găleata într-un abis întunecos al minții mele, trăgeam în sus o frază și așteptam cu neliniște să urmeze altele”. Cum stăteam suspendată deasupra unor nori incredibili, am simțit deodată că îmi lipsește un asemenea exercițiu: aruncarea regulată a unei găleți în propriul abis, din care să pescuiesc și să aduc la lumină ce găsesc. Nu am reușit niciodată un program de scris, mă plâng mereu de lipsă de disciplină și de continuitate, așa că am început prin a-mi pune celebra întrebare... „ce-ar fi dacă?”. Ce-ar fi dacă aș scrie, timp de un an, câte un text în fiecare săptămână, într-o anume zi? Lucrurile s-au legat și mai bine, când am descoperit posibilitatea unei sincronicități: aș putea începe exercițiul ăsta fix în ziua în care voi împlini 43 de ani.
Imediat mi-am scos carnețelul și am notat această promisiune către mine însămi, pe care azi o fac și publică 🙂 Așadar, pe 6 mai voi publica primul text aici, pe blog, și voi continua săptămânal, până pe 6 mai 2023. Nu știu despre ce voi scrie, la început o să-mi dau singură teme, lucruri care mă interesează, care mă intrigă/supără/încântă, (foarte) mici bucăți de proză, însoțite de câte-o ilustrație. Chiar dacă nu va citi nimeni, pentru mine va fi un exercițiu de voință să duc chestia asta la bun sfârșit, timp de un an. Dar desigur, nu mă voi supăra nici dacă textele mele vor fi citite 🙂
#43
Începuturi, 6 mai 2022
Îmi plac începuturile, mi se par cea mai frumoasă parte din orice proiect, din orice drum, fie el unul profesional sau sentimental. Incertitudinea și îndoielile, emoțiile și descoperirile, greutățile și încântările care se amestecă într-un ritm cu care ți se pare că nu vei putea ține pasul vreodată. Posibilitățile și căutările, regulile care așteaptă să fie descoperite și definite, teritoriul vast care ți se deschide înainte și care așteaptă să fie cucerit, pas cu pas. Foaia albă, neîncepută, care-ți provoacă deopotrivă angoase și frisoane.
Începuturile îți rămân gravate pentru totdeauna în memorie, la fel ca sfârșiturile, care te lasă cu rănile deschise ale pierderii, ori, în cazurile fericite, cu nostalgia unui lucru rotund, perfect finisat, care nu mai suportă transformări sau evoluții. Începutul e întotdeauna o promisiune.
Așa că pornesc acest mic proiect personal cu destulă emoție a începutului și cu multe întrebări și dileme: oare o să am despre ce scrie în fiecare săptămână, oare nu cumva sunt penibilă, oare contează la ceva încă un text despre nimic aruncat în univers? Dacă scriu prostii, dacă n-o să citească nimeni, dacă până și mie o să mi se pară asta o idee tâmpită?
Una dintre cele mai frumoase cărți pe care le știu este, tocmai din acest motiv, romanul lui Italo Calvino, „Dacă într-o noapte de iarnă un călător”. Un roman al începuturilor de roman, al incipiturilor, al poveștilor care nu apucă niciodată nici să se dezvolte, nici să se sfârșească. Rămân suspendate în magia începutului, în stadiul de promisiune, de posibilitate. Mă gândeam uneori că ar fi frumos să putem face asta și în viața reală, să putem trăi doar începutul poveștilor de dragoste. Primele șase luni, să zicem, despre care psihologii s-au pus de acord că de fapt nici nu contează în marele mers al „relației”, sunt doar chestii chimice, impulsuri electrice, hormonii „îndrăgostirii”, care o iau razna în creier având cumva un efect similar cu cel al drogurilor euforice. Să ai într-o viață măcar zece incipituri frumoase, ca-n romanul lui Calvino, zece povești care doar încep, dar nu apucă să se consume, fără mijlocul plin de zbucium și fără dezamăgirile finale. O eternă reîntoarcere la începuturi, adică la promisiunea unei călătorii frumoase, fără rătăcirea destinației, fără furtunile de parcurs care îți dau busola peste cap, te aruncă de pe traseu sau te fac zob.
Când am început să scriu, era totul greu și ușor în același timp. Era ușor pentru că azvârleam torente de cuvinte pe pagină, cu un fel de grabă, de foame, de nerăbdare de a le revărsa. Și greu pentru că habar n-aveam cum să le ordonez. Mă trezeam singură într-o junglă încâlcită, pe care eu mi-o construisem și din care nu mai știam cum să ies la liman. Acum mă surprind că încerc să mimez magia începutului, dar nu mai e același lucru. Nu mai există nicio magie, pentru că incipitul a rămas în urmă, acum e doar un fel de trudă a unui mijloc către nu-știu-exact-ce-finalitate. Începutul nu poate fi mimat, nici reînviat, nici reconstruit vreodată. Nici în scris, nici în viață. Malul de la care ai plecat se îndepărtează din ce în ce mai mult și nici măcar nu mai e la fel, ca-n Tinerețe fără bătrânețe, te întorci în orașul în care a început totul și constați că au trecut sute de ani, deși erai convins că au fost doar câteva zile, iar casa copilăriei a dispărut și o lume nouă, de nerecunoscut, a crescut pe ruinele cele vechi. Așa că nu ai de ales decât să mergi mereu mai departe, către un alt început.
(Iată că am scris un text despre, practic, nimic. Al doilea va fi, sper, mai funny și poate despre „ceva”. Cât despre restul de 50 de texte nu pot să promit nimic. Sunt totuși, abia la început!)
O omidă fumătoare stă pe o ciupercă și-i vorbește în dodii unei fetițe care tocmai a fost micșorată, după ce urmărise un iepure alb înzestrat cu ceas de buzunar. Ce s-ar întîmpla cu personajele astea în cărțile pentru copiii de azi? Omida fumătoare ar primi imediat un discurs moralizator despre cum fumatul dăunează grav sănătății? Iepurelui alb, mereu în întîrziere și cu ochii pe ceas, i s-ar servi imediat un speech despre cum să-și trăiască viața într-un ritm mai lent și fără atîta stres? Iar Alice, pierdută în Țara Minunilor, ar avea parte de-un final care să transmită un mesaj empowering despre emanciparea femeilor? În noua literatură pentru copii, „sminteala” pare să nu mai fie posibilă decât ca pretext pentru livrarea unui mesaj.
Și nu, nu sunt împotriva mesajului, mă întreb doar ce s-ar fi întâmplat cu această bijuterie literară, valabilă pentru orice vârstă și care transcende orice epocă sau curent artistic, dacă Lewis Carroll n-ar fi infuzat-o cu o doza de sminteală pură, delicioasă, adorabilă, fără o miză didactică și, tocmai de aceea, extrem de profundă. Un alt autor pentru copii, celebru pentru cărțile lui curajoase, ireverențioase, Maurice Sendak, spunea că literatura bună pentru copii are întotdeauna ceva... subversiv. Literatura bună – căci de la un punct încolo chiar nu mai contează dacă o împachetăm ca fiind „pentru copii” sau pentru „oameni mari” – nu a fost niciodată cuminte. Cînd intri în Țara Minunilor sau în Regatul Sălbăticiunilor nu știi la ce să te aștepți. Ești surprins, încântat, zguduit sau chiar îngrozit la fiecare pas (a se citi: la fiecare pagină).
Where the wild things are, de Maurice Sendak
Pe parcursul lecturii se ivesc întrebări, emoții, dileme, cu care rămâi și după ce închizi cartea. Și cu o dorință irezistibilă să pășești încă o dată și-ncă o dată în lumea aia imaginară în care ordinea lucrurilor e surprinzătoare și-n care orice e cu putință, sau, ca să o citez pe Alice, se-ntîmplă șase lucruri imposibile până la micul dejun. O lume în care poți să te micșorezi sau, dimpotrivă, să crești pînă la tavan, depinde din ce prăjitură guști. O lume în care un băiețel obișnuit pe nume Max ia în stăpânire un regat plin cu creaturi fantastice înspăimîntătoare sau în care o fetiță pe nume Jaqueline descoperă că pe toți cei din jurul ei, inclusiv pe soldățeii de plumb, îi cheamă la fel – respectiv Jaqueline. Absurdul lui Eugen Ionesco din această poveste pentru copii este o altă mostră de „sminteală” pură după care copiii (și unii oameni mari) se dau în vînt.
„We’re all mad here!” îi explică Pisica de Chesire (personajul meu favorit din toate timpurile) unei Alice care nu mai ține pasul cu toate minunile și ciudățeniile din jur, și chiar în timpul acestei explicații dispare încetul cu încetul. „And now let the wild rumpus” exclamă victorios Max, eroul cărții lui Maurice Sendak, completat de menajera din povestea lui Ionesco, despre tatăl care spune mereu povești trăsnite: „O să înnebuniți fetița, domnule!”.
Când eram mică, mă fascinau expresiile din limba română, în special locuțiunile verbale mi se păreau de-un absurd de-a dreptul nebunesc: a-ți lua picioarele la spinare, a plânge cu lacrimi de crocodil, a avea o piatră pe inimă, a-ți răci gura de pomană, a da cu bâta-n baltă, a-ți sări muștarul, a ți se scufunda corăbiile, a dispărea ca măgaru-n ceață ș.a.m.d. Stăteam, vorba aia, cu ochii pe pereți și-mi imaginam cum ar fi dacă toate astea s-ar întâmpla cu adevărat, dacă ar prinde literalmente viață.
Ilustrații de Livia Coloji
Mă gândeam la cai care stau la masă și ciocnesc ouă roșii, sărbătorind Paștele. La ape înghețate de la prea multe minciuni. La indivizi cu gurile deschise sub tufele de mure, așteptând să le pice câte una. Mă întrebam cum or arăta dodiile în care vorbesc oamenii, Apa Sâmbetei pe care se aruncă lucruri, Pazvante Chioru pe vremea căruia se întâmplaseră tot soiul de chestii, vileagul în care se dau unii, oile la care ne tot întoarcem, pânzele albe pînă la care mergem uneori sau Marea cu Sarea, tărîmul unde toate promisiunile se-mplinesc.
Nu mai zic de mori de vînt, mărar în ciorbă sau cîini cu covrigi în coadă. Cît despre răbdări prăjite sau colacul peste pupăză – curată nebunie! Atît m-am gîndit la lucrurile astea trăsnite că am început să le torn într-o poveste care a prins să crească tot mai mult, pînă cînd s-a transformat într-o carte pentru copii, genul pe care aș fi vrut s-o citesc cînd eram mică. A fost de departe cea mai amuzantă carte pe care am scris-o vreodată, în sensul că eu m-am amuzat foarte tare scriind-o (și zvonurile spun că și copiii s-ar distra citind-o).
Cred că asta s-a întâmplat pentru că m-am simțit extrem de liberă și-am lăsat regulile la o parte, mi-am construit un regat al sălbăticiunilor, o țară a minunilor, ca un copil care se joacă până când joaca îl absoarbe cu totul în lumea ei. Cred că avem nevoie de cît mai multe ceaiuri cu pălărieri nebuni și iepuri de martie, de omizi care fumează, uriași prietenoși care vorbesc în dodii, tîlhari care umblă teleleu tănase, familii întregi numite Jaqueline, cuvinte care prind viață și care ne vorbesc, fără să ne dăm seama, despre nebunia noastră cea de toate zilele.
Ce-ai pățit la deget, Nona? o întrebam întotdeauna, deși știam prea bine toată povestea, îmi plăcea să mi-o repete din nou și din nou. Era în curte, era vară, stropise asfaltul încins cu furtunul și-apoi a vrut să închidă șezlongul, din neatenție degetul i-a alunecat în mecanismul metalic și i-a fost retezat. Mă interesau amănuntele: a curs mult sânge, nu puteau să-ți lipească degetul la loc, ai leșinat de durere? O ascultam fascinată și ea-mi repeta, din nou și din nou, aceeași istorie pe care n-o s-o mai aud, probabil, niciodată.
Nona nu a plecat nicăieri fără copiii și nepoții ei, ea n-a văzut Parisul și nici n-a visat că ar fi posibil, a fost o fată simplă care și-a dedicat mereu viața celorlalți, care a împărțit iubire și mâncare celor din jurul ei.
În orice moment al zilei aș fi intrat în bucătărie, o găseam fie întinzând un aluat pentru vreuna dintre prăjiturile ei fabuloase, fie supraveghind cuptorul, fie organizând complicata operațiune a pregătiriii conservelor pentru toamnă, pentru care ne mobiliza pe toți, cu sarcini precise. Ea dirija du-te-vino-ul continuu, care nu se potolea decât când cămara se umplea de borcane cu zacuscă, suc de roșii și gem de piersici.
Spre seară, când curtea încinsă de căldură era stropită cu furtunul și din straturile de regina-nopții se ridica un miros amețitor, începeau vizitele. Vecinele băteau la ușă, cu nepoatele de-o mână, iar în cealaltă cu câte-un platou cu fursecuri sau plăcinte abia scoase din cuptor. Îmi plăcea să casc gura la masa lor, pe care apăreau cafele aburinde în ceșcuțe cu margini aurite, păhărele cu lichior sau vișinată și, uneori, țigări Kent, modelul lung, fumegând în scrumiere grele de cristal. Ne prindea miezul nopții în curte, sub bolta de viță de vie, la lumina câte unui felinar de grădină, moțăiam pe șezlonguri, dar nu mă dădeam dusă la culcare cu nici un chip, preferând să mă contorsionez în poziții incomode, lăsându-mă pișcată de țânțari numai ca să aud, ca prin vis, conversațiile despre vremurile de odinioară. Despre orașul de pe malul Dunării, care fusese un oraș plin de viață și de farmec: negustori și armatori, greci, turci sau evrei făceau afaceri în port, navele aveau mereu ceva de descărcat și de încărcat, în grădinile de vară se cântau romanțe până dimineața, iar tinerii se întorceau de la chefuri în convoaie de trăsuri, în urma cărora venea încă una în care călătoreau doar pălăriile sau jobenele. Ăsta era unul dintre amănuntele pe care nu le înțelegeam, dar care mă fascina.
Apoi, când mi se lipeau ochii de somn, urma partea mea preferată, aia în care bunicul, cuprins de nostalgie după prea multe șprițuri, începea să povestească cum se cunoscuseră ei doi pe faleză. Puteam să ascult la nesfârșit povestea lor de dragoste începută în anii în care în lume izbucnea al doilea mare război. Pe faleza Dunării un băiat care se plimba cu bicicleta a întâlnit două fete ieșite la promenadă. Una obișnuită și cealaltă neasemuit de frumoasă. Și cea obișnuită a început să-i facă ochi dulci, rugându-l să le învețe să meargă pe bicicletă. Apoi l-a invitat la o întâlnire în trei, la film și la cofetărie, iar el s-a dus numai pentru că spera să vină și cealaltă, cea neasemuit de frumoasă, dar foarte tăcută, ai cărei ochi verzi l-au fermecat pentru tot restul vieții. Și, după ce le-a condus acasă pe amândouă (stăteau pe aceeași stradă), și-a luat inima-n dinți, s-a întors din drum și a sunat la ușa fetei frumoase, iar ea a ieșit în prag si s-au privit in ochi. De-atunci n-au mai ieșit în trei, ci doar în doi.
Mai termină cu povestea asta, moș pisălog, dacă n-ai spus-o de-o mie de ori! îl mustra Nona, deși ghiceam că-i făcea plăcere. Bunicul o privea cu ochi de îndrăgostit, cu toate că mustața lui era acum albă și vremurile se schimbaseră. Nona se apuca să strângă masa, musafirii plecau pe la casele lor, iar bunicul mă lua în brațe, așa adormită cum eram, și mă ducea în pat. În cameră intrase un miros amețitor de regina-nopții, iar eu visam până dimineața orașul de pe malul Dunării, faleza și grădinile de vară, trăsura care ducea pălării, vapoarele ancorate în port și pe bunicii mei tineri și îndrăgostiți, până la sfârșitul vieții. Nu știam că sfârșitul vieții ei va veni așa.
Ai intrat în salon în vârful picioarelor, făcându-ți griji că n-ai să știi ce să spui, pentru că n-ai mai fost niciodată atât de aproape de moarte. Ai străbătut aerul cu miros de medicamente și te-ai apropiat de pat cu spaimă, neștiind dacă acolo, așezată pe spate, cu tuburi și fire conectate la diverse aparate, cu respirația îngreunată, cu pielea având textura pergamentului, e chiar bunica ta sau o străină care i-a luat locul. Te-ai așezat stângace pe marginea patului, atentă să nu deranjezi firele prin care se scurgeau lichide în ambele sensuri și i-ai strâns mâna așezată pe pledul scămoșat, de culoarea cafelei cu lapte. Era mâna cu degetul bont, care te fascina în copilărie. Ai articulat câteva cuvinte fără sens, la care nu-ți imaginai că vei primi un răspuns; la auzul vocii tale, Nona a încercat să deschidă ochii, pentru câteva clipe ai avut senzația că te privește fix, intuind pe chipul ei un chin mut. O șoaptă care s-a transformat imediat într-un șuierat i-a ieșit de pe buze, a vrut să-ți zică ceva, dar nimic din corpul ei nu o mai asculta, mecanismul fabulos alcătuit dintr-un număr astronomic de celule se defectase iremediabil, bunica ta era doar un înveliș din care sufletul se pregătea să-și ia zborul în curând. Unde te duci, asta ar fi trebuit s-o întrebi, ar fi fost cel mai nimerit dat fiind momentul, dar în loc de asta ai întrebat o prostie, cum-te-mai-simți, o întrebare fără răspuns și fără însemnătate. Unde te duci, Nona, abia asta ar fi însemnat ceva, și poate ea ți-ar fi transmis, într-un fel sau altul, că se pregătește să plece într-o călătorie lungă, să ajungă într-o bucătărie eternă, să înfrunte Judecata de Apoi sau pur și simplu să se risipească într-un nimic fără sfârșit, cine poate ști? Asta ar fi trebuit s-o întrebi. I-ai strâns mâna și ai privit-o, mai mult ca să te convingi că acolo, pe patul acela de spital, nu e de fapt bunica ta, ci o străină care i-a luat locul. Ești într-un univers paralel din care te vei întoarce în curând, te vei trezi în camera ta din copilărie, vei vedea lumina blândă filtrată prin perdelele din dantelă, de la bucătărie va veni un miros apetisant, te vei strecura până la bucătărie în vârful picioarelor, având grijă să nu faci parchetul vechi să scârțâie prea tare, și vei deschide ușa încetișor. O vei vedea acolo pe Nona, făcând câte zece lucruri deodată, plutind între oalele puse pe foc şi tăvile din cuptor, scoţând conserve din cămară şi frământând aluatul, râşnind nuci şi topind unt, vorbind în tot acest timp cu tigăile, sucitoarele, răzătoarele şi formele de chec, ca și când ar fi fost prietenele ei care veneau după-amiaza în vizită la cafea. Nona a încercat să-ți mai spună ceva, dar vorbele i s-au transformat într-un șuierat nefiresc, așa că nu ți-a mai rămas nimic de făcut decât să-i săruți mâna cu degetul bont și să ieși din salon.
