M-am trezit într-o dimineață după un somn plin de vise agitate și-am intrat pe social media, cum fac de obicei încă de când deschid ochii. La început mi s-a părut ceva ciudat. În locul pozelor flatante și atent filtrate am văzut numai chipuri obosite și ridate. Toată lumea părea să aibă o uriașă bad hair day și să sufere de proastă dispoziție, dacă nu chiar depresie sau anxietate. #Ihatemy life părea să fie hashtagul general al tuturor participanților la traficul de știri despre propria persoană, statusurile exprimau neliniște și nemulțumire, iar fotografiile complet needitate arătau fix acele momente pe care vrem să le ascundem. Pijamale rupte, manichiuri imperfecte, dezordinea de pe birou, vasele stivuite în chiuvetă de zile întregi, corpuri invadate de grăsime, copii obraznici, cu obraji plini de lacrimi, cuprinși de tantrumuri de neîmblânzit. Mic dejun mâncat în grabă, înainte de a înfrunta traficul în drum către birou. Șefi incompetenți și neveste pisăloage. Certuri între iubiți, certuri la masă în familie, proiecte eșuate, pisici plictisite – toată amănuntele astea ale vieții cotidiene, atent camuflate până atunci în social media, se lăbărțau deodată pe Facebookul și Instagramul tuturor (pe TikTok n-am intrat, că n-am!) de parcă cineva răsucise butonul către o altă dimensiune a realității. 

Mă simt ca dracu azi și n-am chef de nimic, posta o tipă în loc de clasica poză cu cafea și citat motivațional care să inspire „pozitivism”, ca de obicei. Un tip pe care îl văzusem până atunci doar în poze, făcând sporturi extreme în locuri exotice, a pus o fotografie cu un birou înghesuit, declarând că se simte un ratat și are datorii. Cineva a povestit despre Tinder date-ul care n-a mai dat niciun semn, întrebându-se ce e în neregulă. Altcineva își anunța nefericirea profundă în căsnicie.

Pe la jumătatea zilei intrasem în panică. M-am ciupit, ca să fiu sigură că nu e un vis. Un coșmar? Dar mereu pledasem pentru „autenticitate”, pentru realitate necosmetizată. Mă enervau pozele perfecte, afișarea fericirii în cuplu (eram sigură că ascunde multe probleme), pozitivismul fals, pisicile „simpatice”, laudatio-ul mamelor atunci când odraselele lor aveau vreo reușită școlară. Fetele cu poze și corpuri perfecte, în care ghiceam magia Photoshopului. Cafelele-clișeu din cafenele hipsterești. Cerusem sinceritate și „viață reală” și-acum mă agresau problemele tuturor, exhibarea nefericirilor, chipurile încercănate și celulita la vedere. Oare trebuia să scriu despre asta? Să postez un selfie cu mine furioasă și, evident, nemachiată? Să pun un hashtag nervos, dar sincer? Un colț din casa mea în dezordine?

Am ieșit să-mi limpezesc gândurile la o plimbare. Era primăvară și copacii înfloriseră. Am pozat o magnolie în floare. Era aproape perfectă, dar am simțit nevoia să adaug un layer suplimentar la frumusețea ei, așa că am augmentat puțin culorile cu filtrul meu preferat. Apoi m-am așezat la o terasă și-am comandat o cafea, mi-au adus-o cu o lalea desenată în spumă. N-am rezistat și-am făcut o nouă fotografie. Era o lumină caldă și viața mi s-a părut brusc frumoasă, irezistibil de frumoasă, doar pentru că am văzut o magnolie în floare și-am băut o cafea bună, așa încât am postat această cugetare, însoțită de cele două imagini.

Nu am primit vreo inimioară sau măcar un Like. 

(imagine: "Tired salesgirl on Christmas Eve", Norman Rockwell)