Se făcea că scriam o carte și eram la masă cu personajele: doi bărbați și o femeie, între două vârste. Personajele erau cam nemulțumite de felul în care decurgeau lucrurile în carte și mă chemaseră să discutăm problemele. Unul dintre bărbați m-a avertizat că l-am pus într-o scenă cam kitsch, avea și sugestii de îmbunătățire, celălalt era de părere că atmosfera cărții e prea “dickensiană”, ceea ce e complet demodat, în timp ce personajul feminin ridica o singură problemă: eu chiar nu am observat că s-a împrimăvărat și pe ei i-am lăsat tot cu hainele alea negre, mohorâte, de iarnă? Mi-am cerut scuze rapid și, cu un gest de Mary Poppins care mută lucrurile prin casă, le-am schimbat hainele cu unele mai vesele & lejere, apoi le-am promis că la vară îi “înveșmântez” (chiar așa m-am exprimat) în alb. Chestia asta i-a bucurat foarte mult și-au zis că așa mai merge, sunt om de înțeles, deci or să ma ajute și ei de-acu’ încolo să meargă cartea strună! Păcat că, după ce m-am trezit, am uitat total subiectul, mare păcat...

Am visat mult, intens, colorat, încă din copilărie. Nu m-am gândit, până acum vreo doi ani, să notez undeva poveștile pe care le-a tot inventat subconștientul meu, așa că ani întregi de visat s-au dus pe Apa Sâmbetei și n-au rămas decât câteva fragmente care au avut importanța lor la momentul respectiv. Vise ca niște filme, extraordinar de epice, cu detalii vivide, pe care nu le urmăresc pasiv, ci le trăiesc într-o imersiune totală. Poate că sunt mai prezentă în corp și în suflet în timpul somnului de cât în multe momente de trezie, când, de obicei, am mintea împrăștiată în mai multe direcții, în timp ce fac cu totul altceva. În vis nu te gândești niciodată că ai de plătit o factură în timp ce zbori sau că au mai rămas trei mailuri de bifat, în timp ce pătrunzi într-o casă ciudată care seamănă cu casa ta, dar e cu totul altfel. Plutești într-o inefabilă stare de conștiență pe care ti-o dă tocmai subconștientul. Într-un fel, e păcat să uiți tocmai cele mai spectaculoase peisaje, cele mai tari senzații (precum zborul, plutirea, mersul prin apă), cele mai fantastice transformări și cele mai bizare situații pe care nu le vei întâlni & trăi niciodată în viața diurnă. 

De doi ani, am început să-mi notez visele imediat după trezire, când sunt foarte proaspete. Le rotesc câteva minute pe sub pleoape, ca recapitularea unui episod nou dintr-un serial, apoi încerc să le pun cât mai succint pe hârtie, într-un soi de jurnal al vieții de noapte. De cele mai multe ori, bizareria lor e greu de redat în cuvinte, ar fi nevoie de un senzor implantat direct în creier (pare-se că-n hipocampus și-ar avea sediul visele), care să preia imaginile și să le trimită & transfere pe-o memorie externă, de pe care să le poți accesa apoi oricând. Deși nu e deloc același lucru să fii doar spectator...

Aș vrea să pot scrie precum visez, cu acea logică suprarealistă specială pe care numai visele o au, dar nu pot accesa conștient acel filon, rămâne ascuns, aproape îngropat, în partea care nu se vede. Dincolo de explicațiile psihologice și psihanalitice, dincolo de cheile simbolice pe care le conțin, îmi place să cred că visele sunt o formă de magie, o cale de trecere într-o altă dimensiune. Un portal imprevizibil pe care-l avem cu toții încastrat în cutia craniană, gata să ne poarte într-un alt spațiu. Trebuie doar să închizi ochii.