Cred că pe o bandă de magnetofon am auzit pentru prima dată Bob Dylan. Aveam șapte sau opt ani, era o toamnă târzie optzecistă și, deci, friguroasă, eram în sufrageria noastră cu canapea gri și bibliotecă furniruită cu cireș, când tata a hotărât că e vremea să mă inițieze într-ale muzicii. Magnetofonul, pe care-l avea din vremea studenției, era un aparat masiv pe care-l priveam fascinată, fără să înțeleg prin ce miracol e capabil să reverse sunete adevărate din carcasa cenușie, prin învârtirea unor benzi. E posibil să fi ascultat atunci mai multe melodii, chiar ale mai multor trupe, poate chiar Led Zeppelin?, dar cumva atenția mea s-a lipit iremediabil de Blowin’ in the wind. Poate și pentru că tata o fredona pătruns de emotie, poate si pentru ca a început să-mi traducă versurile, care nu semănau cu nimic din ce auzisem până atunci, poate pentru că s-a produs o breșă-n timp, și dintr-un tătic serios a devenit din nou un student cu alură rebelă de hippiot (atât de hippiot cât putea fi cineva în România anilor 70…), cu plete și chitară, cu zbucium interior și neliniști metafizice, îndrăgostit în secret de cea mai frumoasă colegă de facultate. Deodată, din cenușiul vieții noastre, în care zilele începeau mereu la fel, cu cântece patriotice la radio la prima oră a dimineții și doar zece minute de desene animate bulgărești seara, vocea și chitara lui Bob Dylan mi-au deschis o altă lume, una mai mare și complet diferită, aflată undeva departe, dar tangibilă prin faptul că sunetele ei puteau traversa spațiul și timpul, ajungând la noi. 

Cu câțiva ani înainte – eram încă la grădiniță – printr-un noroc incredibil, tata a plecat într-o delegație în Statele Unite, la New York și Los Angeles, unde a vizitat Disneylandul. Îmi adusese pe peste ocean un Donald Duck din plastic (o jucărie păstrată cu sfințenie ani în șir), dar și toate mini-ustensilele de unică folosință primite în timpul cursei transatlantice: tacâmuri, cănuță pentru cafea, șervețele umede, chiar și o pungă ciudată, din hârtie cu plastic interior, a cărei utilitate nu o înțelegeam. Am folosit multă vreme la joaca cu păpuși aceste obiecte care dovedeau existența unei alte lumi. Tata mi-a povestit (îmi amintesc perfect momentul, se lăsase seara peste blocul nostru, stăteam în camera luminată doar de o veioză slabă care arunca umbre pe pereți) că în lumea asta îndepărtată de peste ocean există o doamnă uriașă cu o făclie în mână și numele ei este Libertate. Pentru mine, libertatea însemna două lucruri: Pepsi și banane. Da, mi-a confirmat tata, în America puteai găsi oriunde Pepsi și banane. Asta mi-a explodat, pur și simplu, mintea! Și la un moment dat, a continuat el, nefiind convins că momentul ăsta va veni în timpul vieții lui, dar fiind sigur că se va întâmpla în timpul vieții mele, Libertatea va ajunge și în țara noastră. Am înțeles imediat că, dacă Libertatea are gust de banane și Pepsi, atunci sigur are și sunet de Bob Dylan. E ceva care plutește în aer și-ntr-o bună zi vântul o va sufla și-o va împinge spre noi. Aproape am simțit adierea în seara aceea, în timp ce priveam înserarea fremătând afară, în jurul blocului.

Tot tata mi-a făcut cunoștință cu literatura “pentru oameni mari”. În clasele primare, citisem cam tot ce se putea încadra la categoria “copii” din biblioteca noastră; epuizasem colecția Jules Vernes și nici nu prea mă mai atrăgea genul… În ciuda opiniei mamei (“dar e prea mică, Virgil!”), am primit pe noptieră un volum de nuvele de Mircea Eliade. Tata mi-a recomandat să încep cu cea mai scurtă, nefiind sigur că aș putea să înțeleg ceva mai lung și complicat. “Un om mare” este scurta poveste a unui tip absolut banal care deodată, în mod inexplicabil, începe să crească și nu se mai oprește, până când e nevoit să-și abandoneze viața lui normală. Nuvela se termină cu un final deschis, care m-a lăsat curioasă, un pic confuză, și cu o dorință vorace să continui să citesc, așa că am terminat în câteva zile volumul de povestiri și-apoi m-am aruncat, în ciuda protestelor, în “Maitreyi” și “Nuntă în cer” (erau în același volum tipărit pe o hârtie atât de reciclată încât de-abia se puteau citi). O altă poartă se deschisese. 

Au fost și-alte porți, unele nu s-au deschis niciodată, altele s-au închis definitiv, în cele din urmă totul se va risipi în vânt, dar deocamdată tata sărbătorește 70 de ani prin această lume fascinantă și tulburătoare, în care împărțim muzică, povești și amintiri, așa că La mulți ani, tata, a.k.a Babu, să te bucuri de toate cele de pe-aici!