Încă din copilărie am tot avut un coșmar recurent – nu era cu monștri sau creaturi îngrozitoare care mă urmăresc și mă târăsc în abisuri, nici cu examene care se repetă obsesiv sau cu dinți care cad, dezvăluind goluri. Nimic din toate astea. Visam doar că plec într-o direcție, cu un scop anume, uneori chiar banal, dar pe drum încep o serie de deturnări, de mici întâmplări și nepotriviri care mă tot abat din drum sau mă întârzie, astfel încât destinația finală se tot îndepărtează, deși continui să înaintez în direcția ei. Cam la fel cum se întâmplă cu linia orizontului… Iar pe măsură ce înaintez, pe măsură ce mă împotmolesc în micile obstacole ivite-n cale (care variau, de la noapte la noapte), în interiorul meu crește o stare de neliniște, de frustrare, chiar de iritare, care se păstrează până când deschid ochii și las visul să se risipească.
Acum nu mai am așa de des visul ăsta, dar tot apare câteodată și sunt sigură că are legătură cu frica. Teama că nu o să vezi niciodată finalul drumului, că nu o să ajungi niciodată unde-ți propui sau unde-ți dorești, pentru că mereu mici mori de vânt îți vor sta în cale și vor răsări, precum cresc la loc capetele balaurului după ce le retezi cu sabia – în loc de unul, acum sunt șapte. Întotdeauna vei avea ceva mărunt de terminat înainte de-a te apuca de lucrurile cu adevărat mari: încă niște vase de spălat înainte de-a scrie următorul capitol la Marele Roman, încă un email de trimis, încă ceva obligatoriu de plătit, încă un job mic, încă o zi de procrastinare, încă o întâlnire ratată, încă ceva amânat. Zeci și sute de chestii mici, chiar minuscule, dar nesfârșite. Ca firele de nisip: fiecare dintre ele complet nesemnificativ, dar adunate în cantități imense, strivitoare, care te pot îngropa de tot.
“De ce ți-e cel mai frică?” Mi-am pus deseori întrebarea asta, încercând să categorisesc fricile, să le-mpart în cutiuțe, să le etichetez. Fricile mari, importante, care țin de însăși condiția umană (de boală, de moarte, de singurătate) și fricile mici, de zi cu zi, unele dintre ele chiar amuzante. Am descoperit întâmplător, navigând pe internet, o listă cu astfel de noi categorii de temeri, din care am identificat, aproape cu încântare, una de care sigur am suferit mereu: abibliofobie (frica de a rămâne fără material de citit). Am mai zâmbit la frica de a rămâne fără baterie la telefon (nomofobia), frica de culoarea galben (xantofobia) și alte mici mofturi de acest gen care ne arată că, oricât de avansați tehnologic am ajuns, suntem la fel de (sau poate chiar mai) anxioși decât am fost vreodată în istorie.
Am vrut la un moment dat să scriu despre fricile copiilor și mi-am dat seama că e foarte greu, pentru că fricile astea nu dispar de tot; dacă începi să sapi după ele, din interes arheologic, le găsești încă acolo, ca un animal preistoric conservat într-un bloc de gheață care se trezește la viață, ca un dragon adormit într-o peșteră. E suficient să faci puțin zgomot pe lângă el, că deschide ochii și te hipnotizează cu privirea lui arzătoare. Am învățat să ne ținem dragonii sub control, în hibernare, ca să putem merge mai departe, dar ei sunt încă acolo, în peșterile lor, așteptând momentul potrivit. Și chiar nu știu de ce am ales metafora asta, pentru că dragonii îmi sunt, în fond, tare simpatici 🙂
