December 9, 2022

(32) Artă într-o veselie, 9 dec 2022

Scrie și tu ceva mai vesel, mi s-a spus de nenumărate ori. Chiar și după ce am publicat prima mea carte, mulți cititori, chiar din cercul de apropiați, s-au plâns că e “cam tristă”. În alte dăți, rugată să recomand o carte, mi s-a atras atenția “să nu fie ceva trist”. Mai ales dacă doritorul urma să plece în vacanță... E și normal, mă gândesc, omul vrea să se relaxeze la plajă, nu să-și răscolească sufletul cu lectura. Problema e că toate cărțile bune pe care aș fi vrut să le recomand aveau o “componentă tristă”, dacă pot spune așa, iar cele excepționale ar fi fost de-a dreptul răvășitoare… 

Țin minte că într-o vacanță de vară am citit pe plajă, în plin soare, “Orbirea” lui Canetti, un roman insuportabil de crud și de răscolitor, iar în altă vară am cărat după mine, în mai multe weekenduri petrecute la mare, integrala prozei scurte a lui John Cheever – o colecție de povestiri, în esență, despre ratare. Altă dată m-am delectat, tot la mare, cu Celine, iar în singura mea vacanță exotică pe timp de iarnă am citit cu frisoane “Trei femei” de Lisa Taddeo, o carte aproape clinică despre abuz. Culmea, dar aceste lecturi nu mi-au “stricat” atmosfera, ci aș putea spune chiar că au intensificat-o. Am avut timp să citesc cu adevărat, să devorez pagină după pagină, febril; vacanța mi-a dat răgazul să închid cartea când lectura devenea prea intensă și să fac o pauză în care să-mi reașez gândurile și emoțiile. Cumva, vacanța a funcționat ca un safe space, un catalizator de trăiri și emoții provocate de lectură, un timp numai bun pentru a te scufunda cu totul în carte și-a o trăi din plin. Așa că mie dați-mi, vă rog, cele mai grele și răscolitoare cărți tocmai în vacanță, abia atunci reușesc să le citesc cu adevărat! 

Pe de altă parte, pot să înțeleg exact disconfortul pe care-l poate provoca o asemenea lectură – disconfort pe care, la prima vedere, nu-l dorești asociat cu “timpul relaxării” pe care-l presupune un concediu. De ce ai vrea să privești abisul uman în față în timp ce sorbi dintr-un Aperol Spritz pe-o plajă scăldată-n soare? De ce naiba să te lași zguduit emoțional, când tot ce îți dorești e să ai parte de puțină liniște, după zguduirile pe care ți le tot provoacă viața reală în restul anului de “nevacanță”? Pentru că fiecare dintre noi își trăiește propriul roman răscolitor și intens, unul pe care nu poți să-l închizi pentru câteva momente când lectura devine prea grea, chiar insuportabilă, nici nu poți să-l abandonezi și să deschizi un altul, “mai vesel” sau măcar mai light, ești nevoit să întorci pagină după pagină după pagină, fără să ai habar ce-ți mai rezervă autorul la capitolul următor. 

La întrebarea “când o să scrii și tu ceva mai vesel?”, am răspuns o dată că o să scriu o carte de bucate. Chiar mi se pare cea mai luminoasă și plăcută variantă de lectură, pentru orice fel de cititor, căci mâncarea – se știe și e dovedit științific – ne face fericiți, așa că asta e tot ce poate fi mai liniștitor în materie de lectură. În copilărie obișnuiam să citesc după-amieze întregi dicționarul și cartea de bucate (unica din casă, o Sanda Marin în ediție veche). Mi se pare și astăzi că au fost unele dintre cele mai folositoare și plăcute lecturi din viața mea.  

December 2, 2022

(31) Nicio altă agendă decât viața, 2 decembrie 2022

La lansarea ediției franceze a romanului meu de debut, Deadline, am avut 5 (cinci) cereri de autografe în ora pe care am petrecut-o la standul editurii Mercure de France; pe unul dintre doritori n-am să-l uit niciodată, pentru hotărârea cu care s-a îndreptat către mine, privirea ușor posedată și tonul categoric cu care mi-a mulțumit pentru “acest manifest anticapitalist”. M-am uitat în stânga, m-am uitat în dreapta, și-apoi în spate, pentru a fi sigură că nu i se adresează altcuiva, căci eu nu-mi aminteam să fi scris vreun “manifest”. Mi-a întins cartea pentru autograf, i-am caligrafiat cele câteva cuvinte în franceză pe care le scriam tuturor, apoi tipul a băgat Deadline-ul în rucsac (avea unul kaki, model militar) și s-a făcut nevăzut printre celelalte standuri cu cărți, lăsându-mă să mă gândesc la interpretarea lui, atât de diferită față de intenția mea. Aș fi putut, mi-am dat seama atunci, să mă poziționez repede ca o autoare cu o agendă politică; tema cărții mele ar fi putut să facă parte dintr-o viziune a unui “autor implicat”, gata să se arunce pe subiectele fierbinți ale epocii, să fie “o voce a unei generații” – desigur, una dintre multele alte voci ale unui cor polifonic extrem de complex. Eu însă știam că partea din carte pe care-mi plăcuse cel mai mult să o scriu fusese… perspectiva motanului Ben 🙂 Știam și că nu-mi propusesem nicio altă agendă decât viața, așa cum o cunoscusem până atunci, așa cum o înțelegeam la vremea respectivă, cu vise, cu ratări, cu presiuni, cu urmele înca prezente ale unui trecut comunist, cu blocuri gri și bloguri proto-hipsteresti. Nu voiam nimic mai mult decât să topesc toate astea într-o poveste, nicidecum să scriu vreun manifest sau să denunț ceva. 

M-am tot gândit la teoria conform căreia orice gest artistic e, de fapt, politic, chiar dacă nu-și propune să fie în mod explicit. De fapt, pare cu atât mai politic cu cât refuză mai explicit să se poziționeze – pe modelul cetățenilor care, deși nu ies la vot, de fapt votează. Dar întotdeauna mi s-a părut că asta reduce cumva cetățenii la nivelul de numere care contează în doar în mod matematico-statistic, la scară macro, negând cumva opțiunea strict personală (în forul meu interior și-n viața mea individuală e o diferență uriașă între a decide să nu ies la vot și a merge să pun ștampila pe un nume precis). De fapt, dincolo de teorii literare sau politice, cel mai important mi se pare să fii sincer cu tine, să nu te minți, să nu te ascunzi, să nu te autoamăgesti (prea mult). Mai departe: să nu umbli cu agenda la vedere, să nu împrumuți teme doar pentru că sunt la modă, să nu-ți pui “mesajul” înaintea poveștii – câteva puncte ale unui posibil decalog în care cred. Mai cred și că tot ce te arde pe interior se va regăsi cu siguranță în ceea ce scrii- preocupările, fricile și obsesiile tale vor ieși la iveală și se vor “întrupa” în cuvinte. Nici măcar nu e nevoie să-ți propui explicit să te poziționezi în vreun fel (critic, progresist, conservator, anarhist, whatever…) textul va fi propria-ți oglindă, așa cum pe vremuri, în copilărie, caietul era oglinda școlarului.

Avem nevoie să punem etichete, să clasificăm, să încadrăm totul în categorii, ca să știm cum operăm mai departe, poate de aceea trebuie să-i împărțim și pe scriitorii (și cărțile lor) în cutiuțe pe care să lipim repede etichete. Pe a mea sper că (încă) nu scrie nimic definitiv. Îmi rezerv dreptul să am încă multe cutiuțe disponibile. 

Foto: Cornel Brad

November 25, 2022

(30) Ce rămâne în urmă, 25 noiembrie 2022

M-am gândit deseori că singurul lucru care o să rămână în urma mea vor fi cuvintele. O “samă de cuvinte” pierdute printre alte miliarde care se scriu în fiecare clipă în toate colțurile lumii. Ce vor mai însemna cuvintele astea peste 10 sau 50 de ani? (mai departe de-atât mi-e imposibil să mă gândesc) Așa cum Gheorghi Gospodinov se întreabă în “Un roman natural” cât cântăresc cuvintele și dacă au sex, eu aș vrea să știu, cu mai puțină ambiție creativă, doar câte milioane de cuvinte s-au adunat până acum. Unde se duc cuvintele când se duc, ce se întâmplă cu cele care n-au trăit decât o scurtă vreme, preț de o postare pe Facebook sau, iată, de un articol de vineri dimineața. Ar trebui să fie depuse undeva, într-o capsulă a timpului pentru mai târziu, sau măcar contorizate, astfel încât, la final, să se poată afirma cu siguranță numărul total de cuvinte scrise pe parcursul vieții. Nu contează dacă acest om a fost sau nu fericit, dacă va ajunge în rai sau iad – nu știm, însă un lucru e sigur: a scris toate aceste milioane de cuvinte.

Dacă nu sunt puse în formă de cuvinte (iarăși cuvinte!) și scrise undeva, gândurile dispar fără urmă. Ar fi frumos să rămână în urma noastră măcar ca material de studiu, să fie și ele numărate, arhivate frumos, categorisite și expuse în muzee speciale, priviți ce gânduri a avut acest cetățean, n-a făcut el mare lucru la viața lui, nu a clădit o casă, n-a făcut un copil care să-i ducă numele mai departe (realizarea supremă pentru mulți), n-a sădit nici măcar un pom, contribuind la salvarea planetei, la drept vorbind nu prea a rămas nimic vizibil, material, dar gândurile!, uitați-vă ce gânduri mărețe a lăsat în urmă! Același Gheorghi Gospodinov spunea, în același "Roman natural", că părinții se interesează când copilul a început să meargă sau să vorbească, dar cel mai important moment e, de fapt, când a început să gândească. Mai ții minte care a fost primul tău gând? Mi-ar plăcea să știu exact momentul și cum s-a format; poate că doar primul și ultimul gând ar merita să rămână cumva spre păstrare, toate celelalte sunt o materie nesfârșită, invizibilă, cu care viața ne umple mintea în timp ce pur și simplu se desfășoară.

Când o relație se sfârșește rămâne în urmă, de regulă, măcar o inimă frântă. Rămân lucruri de împărțit și lucruri nespuse, care se transformă tot în gânduri și, în cele din urmă, în noi cuvinte. Mi-au plăcut la nebunie acele expoziții de obiecte rămase în urma despărțirilor de tot felul (Museum of Broken Relashionships & co), tocmai pentru că valorifică aceste resturi, care altfel ar rămâne pe nedrept neștiute. Vizitând o astfel de expoziție îți dai seama că despărțirile capătă sens, te gândești că poate a meritat suferința inclusă (istorisirile care însoțesc obiectele pot fi auto-ironice, dar niciodată nu sunt vesele) de vreme ce în urmă a rămas o poveste atât de palpabilă, atât de reală tocmai prin faptul că a putut fi încapsulată într-un obiect pe care l-ai putea chiar atinge – dacă regulile galeriilor de artă ar permite atingerea exponatelor. Intrați, vă rog, priviți și atingeți această conservă de pateu de porc, această mănușă de dantelă, această scrumieră încă murdară de scrum, asta-i tot ce-a rămas în urmă dintr-o preafrumoasă poveste de dragoste.

Dar poate că dintre toate astea ce contează cu adevărat, ce rămâne mai departe sunt urmele pe care le lași în alții, în cei cu care te-ai intersectat de-a lungul vieții; o rețea fără sfârșit de amprente invizibile, inextricabile, ne unește pe toți: cei care nu mai sunt și cei care sunt(em). 

Foto sus: Cornel Brad

November 18, 2022

(29) De ce ți-e cel mai frică?, 18 noiembrie 2022

Încă din copilărie am tot avut un coșmar recurent – nu era cu monștri sau creaturi îngrozitoare care mă urmăresc și mă târăsc în abisuri, nici cu examene care se repetă obsesiv sau cu dinți care cad, dezvăluind goluri. Nimic din toate astea. Visam doar că plec într-o direcție, cu un scop anume, uneori chiar banal, dar pe drum încep o serie de deturnări, de mici întâmplări și nepotriviri care mă tot abat din drum sau mă întârzie, astfel încât destinația finală se tot îndepărtează, deși continui să înaintez în direcția ei. Cam la fel cum se întâmplă cu linia orizontului… Iar pe măsură ce înaintez, pe măsură ce mă împotmolesc în micile obstacole ivite-n cale (care variau, de la noapte la noapte), în interiorul meu crește o stare de neliniște, de frustrare, chiar de iritare, care se păstrează până când deschid ochii și las visul să se risipească. 

Acum nu mai am așa de des visul ăsta, dar tot apare câteodată și sunt sigură că are legătură cu frica. Teama că nu o să vezi niciodată finalul drumului, că nu o să ajungi niciodată unde-ți propui sau unde-ți dorești, pentru că mereu mici mori de vânt îți vor sta în cale și vor răsări, precum cresc la loc capetele balaurului după ce le retezi cu sabia – în loc de unul, acum sunt șapte. Întotdeauna vei avea ceva mărunt de terminat înainte de-a te apuca de lucrurile cu adevărat mari: încă niște vase de spălat înainte de-a scrie următorul capitol la Marele Roman, încă un email de trimis, încă ceva obligatoriu de plătit, încă un job mic, încă o zi de procrastinare, încă o întâlnire ratată, încă ceva amânat. Zeci și sute de chestii mici, chiar minuscule, dar nesfârșite. Ca firele de nisip: fiecare dintre ele complet nesemnificativ, dar adunate în cantități imense, strivitoare, care te pot îngropa de tot. 

“De ce ți-e cel mai frică?” Mi-am pus deseori întrebarea asta, încercând să categorisesc fricile, să le-mpart în cutiuțe, să le etichetez. Fricile mari, importante, care țin de însăși condiția umană (de boală, de moarte, de singurătate) și fricile mici, de zi cu zi, unele dintre ele chiar amuzante. Am descoperit întâmplător, navigând pe internet, o listă cu astfel de noi categorii de temeri, din care am identificat, aproape cu încântare, una de care sigur am suferit mereu: abibliofobie (frica de a rămâne fără material de citit). Am mai zâmbit la frica de a rămâne fără baterie la telefon (nomofobia), frica de culoarea galben (xantofobia) și alte mici mofturi de acest gen care ne arată că, oricât de avansați tehnologic am ajuns, suntem la fel de (sau poate chiar mai) anxioși decât am fost vreodată în istorie. 

Am vrut la un moment dat să scriu despre fricile copiilor și mi-am dat seama că e foarte greu, pentru că fricile astea nu dispar de tot; dacă începi să sapi după ele, din interes arheologic, le găsești încă acolo, ca un animal preistoric conservat într-un bloc de gheață care se trezește la viață, ca un dragon adormit într-o peșteră. E suficient să faci puțin zgomot pe lângă el, că deschide ochii și te hipnotizează cu privirea lui arzătoare. Am învățat să ne ținem dragonii sub control, în hibernare, ca să putem merge mai departe, dar ei sunt încă acolo, în peșterile lor, așteptând momentul potrivit. Și chiar nu știu de ce am ales metafora asta, pentru că dragonii îmi sunt, în fond, tare simpatici 🙂

Sursă imagine

November 11, 2022

(28) Nu cred să-nvăț a îmbătrâni vreodată, 11 noiembrie 2022

Probabil ca se întâmplă pe negândite – vorba acelor bancuri care circulă pe social media, cu “azi ești tânăr, și mâine…”. Ignori semnele subtile care-ți spun că ceva se întâmplă cu corpul tău. Poate ai avut o zi mai proastă. Poate ai băut prea mult. Poate ești doar obosit. Închizi ochii și mergi mai departe, pe dinăuntru te simți abia ieșit din adolescență, uneori te simți chiar un copil. Deși copiii tăi sunt adolescenți acum și devine imposibil să te înțelegi cu ei, ceea ce contrazice faptul că tu însuți te simți un fel de adolescent, doar că ești unul de pe altă planetă, o falie temporală iremediabilă vă desparte, pe tine și pe copilul-tău-adolescent. Așa că începi să-ți dai seama că, de fapt, îmbătrânești. Cam ăsta e punctul în care începi să ai grijă de părinții tai, care până mai ieri aveau grijă de tine, în ciuda faptului că ajunseseși demult la vârsta la care să fii considerat “adult”. Dar atâta vreme cât ai părinți, se cheamă că ești totuși, măcar puțin, copil. 

Când începi tu să le porți grija părinților te transformi în altceva, într-o creatură confuză, care nu mai înțelege rolurile, care-i privește pe acești zei atotputernici devenind un fel de copii neajutorați. Și-atunci, mai ales dacă se întâmplă să-ți pierzi un părinte, începi să înțelegi că nu mai ești deloc copil. Semnele nu mai pot fi ignorate acum, sunt peste tot. Din fotografiile tinereții îți zâmbește altcineva, un chip îndepărtat pe care-l recunoști vag ca fiind al tău, dar pe care nu-l mai vezi dimineața în oglindă. De-acolo te privește un străin pe cale să îmbătrânească, și recunoașterea lucrului ăstuia îți produce fiori de spaimă. 

Și mai e ceva, un soi de nedreptate pe care-o resimți extrem de acut – nu e drept că ai ajuns deja aici, în acest punct în care privești în față și acolo nu mai vezi tinerețea. Nu e corect că azi ești tânăr și mâine nu mai ești, deși simți că ai mai putea trăi vreo treizeci de ani de tinerețe. De-abia te obișnuiseși cu ea, cu tinerețea asta care la început ți-a dat mari bătăi de cap, a fost aproape o povară la un moment dat, când a sosit și te-a scuturat de copilăria în care pluteai. De-abia ai înțeles cum să navighezi prin apele maturității, după nenumărate furtuni și pericole care au fost gata să te scufunde, să te înece, să te facă bucăți. Acum e, în sfârșit, ceva mai senin și vânt atât cât trebuie pentru o plutire lină, dar descoperi că nu prea mai ai forță să ții cârma și să ridici velele. Ești mereu într-un contratimp cu viața asta, de îndată ce te obișnuiești cu o fază, cu o vârstă, viața te aruncă într-alta, unde ești iarăși confuz și stingher și debusolat. Ajustezi mereu și, când în sfârșit ai terminat și-ți porți vârsta ca pe o haină confortabilă, te trezești că ai alta de probat, de ajustat și de îmbrăcat. 

Și-apoi sunt și cei care spun cu nonșalanță că age is just a number (nu le dați atenție, de obicei, sunt oameni fără prea mari responsabilități, aflați în plină criză a vârstei de mijloc, încercând să se autoconvingă). E doar un mod de-a nega realitatea, apărându-te de clișee, dar vârsta nu e deloc doar un număr, e un număr care se simte zilnic, o reamintire constantă a faptului că nu întinerim, ci ne îndreptăm într-o unică și implacabilă direcție. Poate reușim măcar o parte din drumul ăsta să-l facem în pași de dans. 

Foto: Cornel Brad

November 4, 2022

(27) Lacăte pentru iubire, 4 noiembrie 2022

Într-o după-amiază din primăvara asta, am ajuns la Sacre Coeur, unde m-a orbit, pur și simplu, strălucirea tonelor de metal agățate pe gardurile dimprejur de îndrăgostiți din toată lumea. Am petrecut minute în șir atingând suprafațele lucioase gravate cu inițiale și m-am întrebat câte dintre cuplurile care și-au lăsat promisiunea iubirii veșnice au rezistat până azi? Câte s-au despărțit între timp și câte s-ar (mai) întoarce pentru a și-o desface? 

Atât de mult vrem să credem în iubire, încât ne bucurăm că am reușit s-o ferecăm cu un lacăt, cu numele noastre, în chip de mesaj trimis pentru nu-se-știe-ce-zeu atotputernic care trebuie îmblânzit cu ofrande simbolice pentru a ne garanta că iubirea o să reziste. În alte vremuri, obișnuiam să credem în poțiuni și vrăji din același motiv – de frica pierderii acestui sentiment atât de prețios și de volatil (Cătălin Pavel are în “Arheologia iubirii” un întreg capitol savuros, dedicat diverselor poțiuni de dragoste din Egiptul Antic). Ne-au mai rămas doar câteva superstiții simpatice, poate mai mult cu valoare turistică, cu un dram de wishful-magical-thinking de care avem, într-un fel, mare nevoie. Pentru că dincolo de toate explicațiile despre dragoste al psihologilor și-ale specialiștilor în neuroștiințe (în care se amestecă hormonii, biochimia, tipul de personalitate, stilul de atașament, patternurile din copilărie și, în cheie evoluționistă, instinctul de reproducere), dragostea rămâne totuși ceva irațional și imposibil de explicat până la capăt. Poate că naiva încercare de-a îmblânzi destinul legând un lăcățel de-un pod sau de un gard e un gest poetic, doar repetarea lui prin imitație îl dezvrăjește, transformându-l într-un banal, dar înduioșător, ritual turistic. Poate că fiecare cuplu ar trebui să-și inventeze propriul ritual, propria vrajă /poțiune de dragoste, propriul gest poetic care să-i asigure nemurirea.  

Recent, am fost întrebată ce ingrediente aș pune într-un elixir al iubirii. Îmi place ideea de vrajă care să lege suflete îndrăgostite, dar nu cred să existe rețetă universală când vine vorba despre cupluri; poțiunile amoroase ar trebui personalizate pentru fiecare pereche în parte, iar îndrăgostiții ar putea să-și caute și să-și găsească singuri ingredientele. Să scormonească prin începuturile poveștii lor de dragoste, după pasiunea pură, dar să nu ocolească nici tensiunile, certurile, chiar despărțirile, să arunce în creuzetul magic toate aceste frânturi dulci sau amare și să le lase să fiarbă îndelung, rostind descântecul potrivit, care nu există în vreo carte de vrăji, ci trebuie inventat cuvânt cu cuvânt. La început nu va ieși nimic, încercarea va eșua lamentabil sau, ca-ntr-o farsă shakespeariană, va produce efecte imprevizibile, amuzante, chiar dramatice. Blame it on the witch, vor spune îndrăgostiții enervați, și vor da fuga spre destinații turistice unde vor lega lăcățele de garduri în locuri considerate embleme ale romantismului, vor arunca monede în fontane celebre, vor încerca ritualuri despre care au citit că garantează dragostea eternă, dar pentru cele mai multe cupluri totul se va dovedi a fi în zadar. Doar câteva perechi se vor întoarce la inventarea unui elixir personal și vor încerca, din nou și din nou, să găsească ingredientele și cuvintele potrivite, până când vraja va funcționa și acel pentru totdeauna mult-visat nu va mai avea nevoie de niciun lacăt.

October 28, 2022

(26) Vreau o schimbare! 28 octombrie 2022

Trebuie să te schimbi, nici nu mai știu de câte ori am auzit acest imperativ nesuferit! Apare imediat ce se ivește o problemă care-și cere rezolvarea, iar rezolvarea – se știe – pornește mai ales din interior. Pentru că nu-i poți cere vieții să-ți ofere altceva, ți-ai tras deja cărțile și-acum e datoria ta să le joci cât poți mai bine și pentru asta “se cer” anumite calități, iar pentru a le dobândi, trebuie mai întâi să te schimbi: din leneș să devii harnic, din dezordonat-ordonat, din încăpățânat – ceva mai flexibil, și tot așa, pe ici, pe colo, prin punctele esențiale. Dar cum? Oare dacă ar fi atât de simplu, nu ne-am putea schimba cu toții pur și simplu, cu unii mai buni?  

Schimbarea începe cu tine – iată o altă mantra bine-intenționată, care sfârșește de obicei prin a avea efectul invers, de învinovățire, în loc de “motivare”. Ah, ce simple ar fi lucrurile dacă aș putea să mă schimb în direcția dorită, doar că nu știu cum, ce naiba o fi în neregulă cu mine de nu pot să fiu schimbarea pe care vreau să o văd în lume (zice-se că Gandhi ar fi rostit această vorbă mare, fără să fi avut habar că, peste niște ani, va fi transformat în “memă” rostogolită peste tot pe internet pentru a ilustra situații dintre cele mai diverse).

Adevărul e că n-o să se schimbe niciodată–  așa sună verdictul grupului-suport de prietene, când una dintre ele e nemulțumită de felul în care decurge relația cu partenerul. Pare un adevăr universal valabil, dovedit de nenumărate ori și imposibil de combătut, doar până la momentul următoarei împăcări între îndrăgostiți, când toată lumea cade de acord, plină de un optimism incurabil, că toți oamenii se mai schimbă, nu-i așa?! 

Experiența asta m-a schimbat complet – o frază aproape clișeu care se spune, în general, după o situație excepțională, trăită la maximă intensitate, fie apropierea de moarte, o iubire zbuciumată sau o călătorie (cu potențial de încadrare în categoria “inițiatică”). Sunt un alt om acum, declamă proaspătul iluminat, scăldându-se în entuziasmul noilor descoperiri care-i pun viața într-o cu totul altă perspectivă, îndrăgostit iremediabil de noul său "eu", cel schimbat.

Corpul nostru se schimbă încontinuu, indiferent de dorința sau voința noastră. Deși e frumos să credem că la fiecare șapte ani ne-am reînnoi cu totul celulele (cu sensul de regenerare), totuși adevărul științific e că numai o parte dintre ele se schimbă, unele la câteva zile, altele la peste 10-15 ani. Iar altele – niciodată. Oricât ne-am dori, creierul nostru nu se poate schimba în sens material, așa că nu ne rămâne decât să ne luptăm cu căile neuronale și toate lucrurile fascinante și abstracte care se formează înăuntru și ne fac să fim cine suntem. Amintiri, senzații, percepții, visuri… dacă am avea o putere specială prin care să operăm schimbarea mult-visată la nivelul ăsta, ca un maestru păpușar care manevrează toate sforile, atunci cea exterioară ar deveni floare la ureche. 

Mă gândesc uneori la cea care eram acum 15 sau 25 de ani și nu mă recunosc. Au fost perioade în viața mea în care am senzația că o altă persoană, una complet străină, locuia acest corp și-l purta prin lume. Sunt convinsă că m-am schimbat cu adevărat de-atunci. Alteori, mă gândesc la cea care eram acum 10 sau chiar 40 de ani și mă identific complet cu cine eram atunci, mi-e atât de clar că am rămas cu adevărat aceeași. Pentru că, deși n-o să ne schimbăm cu adevărat niciodată, totuși oamenii se mai schimbă, nu-i așa? 

Sursă imagine "People change"

October 21, 2022

(25) Complexul foii albe, 21 octombrie 2022

Dacă o să rămân fără idei?, mă gândesc de fiecare dată când termin câte o carte sau un articol sau chiar unul dintre aceste texte săptămânale. Brusc, bucuria finalizării unui text e umbrită de teama că va fi și ultimul, că am ajuns la fundul rezervorului, că am folosit și ultimul strop pe care-l mai aveam strâns, ultima fărâmă de inspirație. La cursurile de scriere creativă pentru copii fix cu asta începem – atelierul despre inspirație are, de obicei, cel mai mare succes. “Povești se pot scrie despre orice” e concluzia (fericită) la care ajungem împreună, după mai multe întâlniri în care ne amuzăm intervievând scaunul cu numărul 9 de la Ateneu sau ne imaginăm aventurile unei banane uitate în ghiozdan. 
Câteva zile mai târziu, eu mă aflu tot în fața foii albe întrebându-mă ce mai găsesc de data asta. Desigur, în jur e plin de subiecte, realitatea bate de cele mai multe ori ficțiunea, oferind material pentru sute de romane, articole, texte, poeme, dar nu găsesc sensul de a scrie despre ceva, decât dacă e pescuit cu greu din “abisul minții mele”, cum spune Elena Ferrante în introducerea cărții ei, “Invențiile ocazionale”. Și uneori, abisul ăsta se încăpățânează să rămână tăcut. O masă opacă, întunecată, din care nu iese la suprafață nimic, deși o sondez cu speranță și, uneori, chiar cu oarecare înverșunare. 

Mijlocul e cel mai greu în orice proiect. Când ajungi la jumătatea oricărui drum și entuziasmul începutului a scăzut. Lucrurile s-au așezat pe un oarecare făgaș, dar nu-ți mai provoacă emoții. Ai vrea să vină sfârșitul mai repede, să te vezi ajuns la final, dar mai e atââât de mult și simți că nu mai ai energie. Te-ai putea întoarce, însă tot efortul de până acum ar fi în zadar, așa că nu ai încotro decât să mergi mai departe. Așa simt și eu acum, la jumătatea acestui mic proiect auto-impus. Încă de când l-am început, mi-a dat târcoale teama asta: și dacă într-o săptămână pur și simplu nu o să am chef să scriu? Dacă o să epuizez toate ideile, toate temele despre care aș avea ceva de spus? Dacă din abisul minții mele n-o să mai iasă nimic, iar foaia din față va rămâne albă pentru totdeauna?Și tot atunci drăcușorul scriitorilor fără inspirație mi-a șoptit ideea salvatoare: o să scrii fix despre asta, despre cum nu știi despre ce să scrii, despre ce simți când nu ai nimic de scris, despre teama de a rămâne fără idei. Într-o buclă fără sfârșit, vei înșira vorbe pentru a umple golul, îți vei forța norocul, transformând lipsa de inspirație în însăși Inspirația, cu riscul de a plictisi puținii cititori pe care-i ai, și-apoi, pentru a-ți liniști conștiința, vei scoate asul din mânecă, pretinzând că asta-i doar o chichiță postmodernă, o joacă auto-ironică, un număr de prestidigitator care a rămas fără instrumentar și-ncearcă, singur pe scenă, să convingă publicul că el e chiar priceput și poate capta atenția, deși nu scoate niciun iepuraș și niciun buchet de flori (fie și artificiale) din jobenul magic, iar publicul îl urmărește, pentru că bietul de el face eforturi să fie convingător. 

Chiar magicianul în pană de magie ar putea să povestească asta, cum se simte el când nu-i mai ies trucurile, cum îi e teamă c-o să-și piardă abilitățile, iar publicul, care venise la început cu speranța de-a urmări niște numere spectaculoase, o să rămână totuși să-l asculte, pentru că tot au fost plătite biletele, așteptând până-n ultima clipă să vadă măcar un truc reușit, măcar o carte de joc apărută din reverul hainei, o monedă scoasă din păr, orice – așa cum și cititorii mei așteaptă ca până la finalul textului să răsară o poveste sau măcar o idee, ceva cu care să rămână când închid tab-ul, să nu le pară rău că au irosit 10 minute din viață citind un text despre, practic, nimic, dar mă tem că that’s all, folks!

Magicianul se înclină și mulțumește publicului care, orișicât, dacă tot a venit, măcar aplaudă din obligație, așa cum și eu voi primi niște like-uri la acest text care, iată, se apropie de final, fără să ajungă însă la vreun Final, la vreo concluzie, fără o frază memorabilă care să poată fi apoi citată, eventual “memată”, singurul câștig al acestui demers fiind că magicianul și-a înfruntat teama, a ieșit și-n seara aceasta în fața publicului, a rămas pe scenă, unde a improvizat și el cum a putut, am umplut măcar o pagină care se încăpățâna să rămână complet albă, am sondat încă o dată abisul, aplauze, vă rog!

Foto: freepik

October 14, 2022

(24) În apărarea introvertiților, 14 octombrie 2022

Foarte mult timp am crezut că e ceva în neregulă cu mine. “Așa e ea, mai timidă”, spuneau părinții în diverse situații sociale când se presupunea că ar fi trebuit să vorbesc cu oamenii. M-am obișnuit să cred că am ceva, un defect ale cărui consecințe le-am simțit mai apoi, de nenumărate ori, în viața de adult, când interacțiunile cu ceilalți deveneau de multe ori obositoare sau chiar de evitat. Am crezut cu tărie fie că “va trece cu vârsta”, fie că “trebuie să fac ceva în privința asta – pentru că, dacă ceva-i greșit, trebuie reparat, nu-i așa? De abia când am început să citesc psihologie și-am dat de teoria lui Jung s-a făcut un pic de lumină: dar dacă, de fapt, nu e nimic în neregulă cu mine, sunt doar o introvertită tipică, la fel ca probabil jumătate din populația acestei planete, cu nimic mai prejos decât cealaltă jumătate, încadrată în tipul de personalitate opus. Sau poate doar complementar. 

Trăim într-o lume care valorizează excesiv personalitățile extrovertite, în lumina a ceea ce înțelegem prin succes: strălucire, prezență (uneori zgomotoasă), vizibilitate. Să te exprimi public, să socializezi cât mai mult, să ai inițiative, să conduci. Iar dacă nu stăpânești aceste abilități, există cărți și cursuri care promit să te învețe cum să atingi mai repede starea de grație în care (se presupune că) trăiesc norocoșii extrovertiți. În vreme ce ceilalți, mai puțin norocoșii introvertiți, sunt considerați cumva mai ciudați. Neadaptați. Problematici. Diferiți. Judecați greșit. Preferința lor pentru lumea interioară, de multe ori extrem de bogată, stângăcia aparentă de-a comunica cu oricine, oricând, sunt interpretate în cel mai bun caz ca răceală, în cel mai rău caz ca impolitețe sau chiar aroganță. Așa că noi, introvertiții, trebuie să facem eforturi constante de adaptare, încercări nesfârșite de “ieșire din cochilie”, să urmăm sfaturile binevoitoare pe care le primim în nenumărate ocazii, dar fii și tu mai deschis(ă), ce naiba, ah, aceste cuvinte pe care le auzim întotdeauna după ce tocmai ne-am întors de la vreo adunare unde am fost nevoiți să socializăm ore întregi cu persoane necunoscute, eclipsați de energia debordantă și deschiderea atât de firească a extrovertiților care fură mereu scena! 

De multe ori i-am invidiat profund și sincer. M-am întrebat cum e să vină totul atât de natural, această conectare cu lumea exterioară, această ușurință de-a vorbi cu ceilalți, cu oricine, această abilitate (pe care încă o găsesc incredibilă) de-a face small talk cu orice ocazie, care să te mai și încarce la finalul zilei, în loc de-a te slei de puteri, cum se întâmplă în cazul introvertiților. Oare pentru ei, acești “exteriorizați” înnăscuți nu există cărți și articole despre cum să fii mai reținut, despre cum să mai intri din când în când în cochilie? 10 sfaturi despre cum să taci cu succes la o petrecere. The extrovert’s guide to… nu există, am verificat! În schimb, Google se întrece să-ți ofere nenumărate introvert’s guide pentru, practic, orice – de la viața amoroasă până la cea politică. Pentru că ei, extrovertiții, nu-i așa?, n-au nevoie de niciun ghid, lumea e pur și simplu terenul lor de joacă. Exagerez, de dragul argumentării, desigur, dar nici măcar nu e vina lor. E doar o formă extrem de subtilă de segregare. 

Vestea bună e că, de fapt, cei mai mulți dintre noi sunt, în proporții variabile, ambiverți. Și că pendulăm între aceste proporții pe parcursul vieții, în diferite perioade. Deci să nu vă mirați dacă data viitoare când mă vedeți la o petrecere voi fi de-a dreptul incendiară. După cum e la fel de posibil să nu vorbesc cu nimeni… Și nu e nimic în neregulă cu niciuna dintre variante!

Foto sus: Cornel Brad

October 7, 2022

(23) Blowing in the wind, 7 octombrie 2022

Cred că pe o bandă de magnetofon am auzit pentru prima dată Bob Dylan. Aveam șapte sau opt ani, era o toamnă târzie optzecistă și, deci, friguroasă, eram în sufrageria noastră cu canapea gri și bibliotecă furniruită cu cireș, când tata a hotărât că e vremea să mă inițieze într-ale muzicii. Magnetofonul, pe care-l avea din vremea studenției, era un aparat masiv pe care-l priveam fascinată, fără să înțeleg prin ce miracol e capabil să reverse sunete adevărate din carcasa cenușie, prin învârtirea unor benzi. E posibil să fi ascultat atunci mai multe melodii, chiar ale mai multor trupe, poate chiar Led Zeppelin?, dar cumva atenția mea s-a lipit iremediabil de Blowin’ in the wind. Poate și pentru că tata o fredona pătruns de emotie, poate si pentru ca a început să-mi traducă versurile, care nu semănau cu nimic din ce auzisem până atunci, poate pentru că s-a produs o breșă-n timp, și dintr-un tătic serios a devenit din nou un student cu alură rebelă de hippiot (atât de hippiot cât putea fi cineva în România anilor 70…), cu plete și chitară, cu zbucium interior și neliniști metafizice, îndrăgostit în secret de cea mai frumoasă colegă de facultate. Deodată, din cenușiul vieții noastre, în care zilele începeau mereu la fel, cu cântece patriotice la radio la prima oră a dimineții și doar zece minute de desene animate bulgărești seara, vocea și chitara lui Bob Dylan mi-au deschis o altă lume, una mai mare și complet diferită, aflată undeva departe, dar tangibilă prin faptul că sunetele ei puteau traversa spațiul și timpul, ajungând la noi. 

Cu câțiva ani înainte – eram încă la grădiniță – printr-un noroc incredibil, tata a plecat într-o delegație în Statele Unite, la New York și Los Angeles, unde a vizitat Disneylandul. Îmi adusese pe peste ocean un Donald Duck din plastic (o jucărie păstrată cu sfințenie ani în șir), dar și toate mini-ustensilele de unică folosință primite în timpul cursei transatlantice: tacâmuri, cănuță pentru cafea, șervețele umede, chiar și o pungă ciudată, din hârtie cu plastic interior, a cărei utilitate nu o înțelegeam. Am folosit multă vreme la joaca cu păpuși aceste obiecte care dovedeau existența unei alte lumi. Tata mi-a povestit (îmi amintesc perfect momentul, se lăsase seara peste blocul nostru, stăteam în camera luminată doar de o veioză slabă care arunca umbre pe pereți) că în lumea asta îndepărtată de peste ocean există o doamnă uriașă cu o făclie în mână și numele ei este Libertate. Pentru mine, libertatea însemna două lucruri: Pepsi și banane. Da, mi-a confirmat tata, în America puteai găsi oriunde Pepsi și banane. Asta mi-a explodat, pur și simplu, mintea! Și la un moment dat, a continuat el, nefiind convins că momentul ăsta va veni în timpul vieții lui, dar fiind sigur că se va întâmpla în timpul vieții mele, Libertatea va ajunge și în țara noastră. Am înțeles imediat că, dacă Libertatea are gust de banane și Pepsi, atunci sigur are și sunet de Bob Dylan. E ceva care plutește în aer și-ntr-o bună zi vântul o va sufla și-o va împinge spre noi. Aproape am simțit adierea în seara aceea, în timp ce priveam înserarea fremătând afară, în jurul blocului.

Tot tata mi-a făcut cunoștință cu literatura “pentru oameni mari”. În clasele primare, citisem cam tot ce se putea încadra la categoria “copii” din biblioteca noastră; epuizasem colecția Jules Vernes și nici nu prea mă mai atrăgea genul… În ciuda opiniei mamei (“dar e prea mică, Virgil!”), am primit pe noptieră un volum de nuvele de Mircea Eliade. Tata mi-a recomandat să încep cu cea mai scurtă, nefiind sigur că aș putea să înțeleg ceva mai lung și complicat. “Un om mare” este scurta poveste a unui tip absolut banal care deodată, în mod inexplicabil, începe să crească și nu se mai oprește, până când e nevoit să-și abandoneze viața lui normală. Nuvela se termină cu un final deschis, care m-a lăsat curioasă, un pic confuză, și cu o dorință vorace să continui să citesc, așa că am terminat în câteva zile volumul de povestiri și-apoi m-am aruncat, în ciuda protestelor, în “Maitreyi” și “Nuntă în cer” (erau în același volum tipărit pe o hârtie atât de reciclată încât de-abia se puteau citi). O altă poartă se deschisese. 

Au fost și-alte porți, unele nu s-au deschis niciodată, altele s-au închis definitiv, în cele din urmă totul se va risipi în vânt, dar deocamdată tata sărbătorește 70 de ani prin această lume fascinantă și tulburătoare, în care împărțim muzică, povești și amintiri, așa că La mulți ani, tata, a.k.a Babu, să te bucuri de toate cele de pe-aici!

Foto: Cornel Brad
facebook_icon_40
twitter_icon_40
instagram_icon_40

adina.rosetti@gmail.com
© 2022 - Adina Rosetti